Lipatnikova si Rudic c. Moldovei - Executarea tardivă a hotararilor judecătoreşti
(Cererea nr. 40541/04)
HOTĂRÂRE STRASBOURG 23 octombrie 2007
DEFINITIVĂ 23/01/2008
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Lipatnikova şi Rudic c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Sir Nicolas BRATZA, Preşedinte,
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl J. ŠIKUTA,
Dna P. HIRVELÄ, judecători,
şi dl T.L. EARLY, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 2 octombrie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 40541/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Federaţiei Ruse, dna Natalia Lipatnikova („primul reclamant”) şi un cetăţean al Republicii Moldova, dna Ecaterina Rudic („al doilea reclamant”), la 11 ianuarie 2001. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl V. Zama de la „Juriştii pentru Drepturile Omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Chişinău.
2. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Pârlog.
3. Reclamanţii au pretins că executarea întârziată a unei hotărâri judecătoreşti executorii din 30 septembrie 1998, pronunţată în cadrul unei proceduri în care ei au fost părţi, a constituit o încălcare a drepturilor lor garantate de articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 16 februarie 2006, Preşedintele acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Primul reclamant s-a născut în anul 1946 şi locuieşte în Sankt Petersburg. Al doilea reclamant s-a născut în anul 1949 şi locuieşte în Chişinău.
6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
7. În perioada relevantă, reclamanţii erau proprietarii unei case din Chişinău şi ai terenului aferent acesteia. Vecinul lor, T., a construit pe terenul care aparţinea reclamanţilor o anexă la casă, care nu a fost autorizată.
8. În anul 1995, Pretura sectorului Centru din Chişinău a emis câteva decizii prin care a cerut demolarea construcţiei neautorizate. În anul 1996, aceasta a mai revocat şi autorizaţia iniţială de construcţie eliberată lui T., ca fiind emisă ilegal. T. a iniţiat proceduri judecătoreşti; reclamanţii au fost atraşi ca terţe părţi, deoarece drepturile lor de proprietate erau direct afectate de rezultatul procedurilor. Ei aveau drepturi procedurale depline.
9. La 10 decembrie 1996, Judecătoria sectorului Centru a hotărât în favoarea lui T. şi a indicat autorităţilor locale să anuleze deciziile lor şi să confirme legalitatea construcţiei.
10. La 16 mai 1997, Tribunalul Chişinău a casat acea hotărâre judecătorească, respingând acţiunea lui T. şi menţinând deciziile administrative privind demolarea construcţiei.
11. La 15 ianuarie 1998, Curtea de Apel a casat decizia din 16 mai 1997 şi a menţinut hotărârea judecătorească din 10 decembrie 1996.
12. La 30 septembrie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare al Procurorului General, a casat decizia din 15 ianuarie 1998 şi a menţinut decizia din 16 mai 1997. Această decizie a devenit irevocabilă şi executorie.
13. La 4 decembrie 1998, autoritatea locală a emis o nouă decizie privind demolarea construcţiei neautorizate.
14. Ulterior, reclamanţii au înaintat mai multe cereri pentru executarea hotărârii judecătoreşti executorii. De fiecare dată, autoritatea locală a răspuns că executarea nu era posibilă, fie din cauza condiţiilor meteorologice, a lipsei echipamentului necesar sau a noilor proceduri judiciare iniţiate de T.
15. T. a făcut câteva încercări de a redeschide procedurile, folosind căi extraordinare de atac şi pretinzând că soţia şi fiica lui nu au fost atrase în proceduri. Aceste cereri au fost respinse ca inadmisibile prin decizii judecătoreşti în 2001, 2003, 2005 şi 2006. Procedurile de executare au fost suspendate, prin încheieri judecătoreşti, de două ori, până la sfârşitul acelor proceduri: timp de şase luni în 2003 şi de nouă luni în 2005.
16. După comunicarea acestei cereri Guvernului, în iulie 2006, hotărârea judecătorească din 30 septembrie 1998 a fost executată.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
17. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extracts)).
ÎN DREPT
18. Reclamanţii au pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti executorii din 30 septembrie 1998 a încălcat drepturile lor garantate de articolele 3 şi 6 § 1 ale Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
Articolul 3 prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Articolul 6, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil... .”
Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Reclamanţii au mai pretins că lipsa recursurilor efective în ceea ce priveşte pretenţiile lor este contrară articolului 13 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
A. Pretinsa violare a articolului 3 al Convenţiei
19. Reclamanţii au pretins că neexecutarea, timp de mulţi ani, a hotărârii judecătoreşti din 30 septembrie 1998 a constituit o violare a articolului 3 al Convenţiei.
20. Curtea notează că reclamanţii nu şi-au susţinut prin probe această pretenţie. Mai mult, se pare că suferinţa pe care ei ar fi îndurat-o, ca urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti, nu a fost suficientă pentru a constitui tratament inuman şi degradant în sensul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, § 162).
21. Prin urmare, această pretenţie urmează a fi declarată inadmisibilă ca fiind vădit nefondată în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Obiecţia preliminară a Guvernului privind restul pretenţiilor
22. Potrivit documentelor prezentate de Guvern, în anul 2001, al doilea reclamant a donat primului reclamant o parte din terenul aferent şi restul casei şi terenul aferent acesteia. Guvernul a declarat că, astfel, cel de-al doilea reclamant nu a fost victimă a unei încălcări a drepturilor lui ca urmare a executării întârziate a hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa.
23. Curtea notează că cel de-al doilea reclamant a fost împiedicat să-şi folosească proprietatea sa timp de mai mult de trei ani înainte ca el s-o doneze primului reclamant. Reclamanţii au fost părţi în proceduri (a se vedea paragraful 8 de mai sus) şi beneficiari ai hotărârii judecătoreşti executorii din 30 septembrie 1998, prin care ei au fost asiguraţi că terenul pe care ei îl deţineau putea fi folosit fără nicio ingerinţă din partea lui T. Autorităţile naţionale nu au recunoscut faptul că a avut loc o încălcare a drepturilor oricăruia dintre cei doi reclamanţi şi nici nu a fost plătită vreo compensaţie. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că ambii reclamanţi pot pretinde că sunt victime ale unei violări a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
24. Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor formulate în temeiul articolelor 6 § 1 şi 13 ale Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică chestiuni de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI ŞI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
25. Reclamanţii au pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 30 septembrie 1998 le-a încălcat drepturile garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Potrivit reclamanţilor, până în prezent hotărârea judecătorească încă nu a fost pe deplin executată, deoarece T. încă mai are o uşă din casa sa care se află în faţa proprietăţii lor şi, deoarece o cameră din subsol şi intrarea în aceasta nu au fost demolate.
26. Guvernul a declarat că drepturile reclamanţilor nu au fost încălcate, deoarece autorităţile au întreprins toate măsurile rezonabile pentru a executa hotărârea judecătorească, însă s-au confruntat cu impedimente de ordin tehnic şi legal. În special, executarea nu putea fi efectuată până la examinarea multor acţiuni judiciare intentate de T. şi familia lui pentru contestarea hotărârii judecătoreşti din anul 1998.
27. Curtea notează că hotărârea judecătorească a rămas neexecutată timp de şapte ani şi zece luni. De asemenea, ea notează că instanţele de judecată au suspendat executarea pentru o perioadă totală de cincisprezece luni. Prin urmare, rezultă că chiar excluzând perioadele pe parcursul cărora executarea a fost suspendată de o instanţă de judecată, autorităţile au executat hotărârea judecătorească după mulţi ani, întârziere care nu poate fi justificată de probleme tehnice. Mai mult, Curtea observă că prima suspendare a executării a fost dispusă în anul 2003, adică peste aproape cinci ani după ce hotărârea judecătorească a devenit executorie. Nu s-a oferit nicio explicaţie pentru această întârziere.
28. Curtea reaminteşte că ea a constatat violări ale articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în multe cauze cu privire la întârzieri în executarea hotărârilor judecătoreşti executorii (a se vedea, printre altele, Prodan, citată mai sus, şi Luntre and Others v. Moldova, nr. 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02, 15 iunie 2004).
Examinând materialele prezentate ei, Curtea notează că dosarul nu conţine niciun element care i-ar permite să ajungă în această cauză la o concluzie diferită.
29. Prin urmare, Curtea, din motivele aduse în cauzele citate mai sus, constată că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 30 septembrie 1998 într-un termen rezonabil a constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI COMBINAT CU ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI
30. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul articolului 13, de lipsa unui recurs efectiv în ceea ce priveşte pretenţia lor formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei.
31. Guvernul a susţinut că autorităţile nu puteau fi considerate responsabile pentru întârzierile în executarea hotărârii judecătoreşti, deoarece ele au întreprins toate măsurile rezonabile prevăzute de lege.
32. Curtea reiterează că articolul 13 garantează un recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale în ceea ce priveşte o pretinsă încălcare a cerinţei prevăzute de articolul 6 § 1 de a examina o cauză într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 156, ECHR 2000-XI). Ea reaminteşte că articolul 13 cere existenţa prevederilor în legislaţia naţională care să permită autorităţilor naţionale competente să examineze fondul pretenţiei formulate în temeiul Convenţiei şi să ofere redresarea corespunzătoare, chiar dacă Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul în care se conformează obligaţiilor ce rezultă din această prevedere (a se vedea Chahal v. the United Kingdom, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-V, pp. 1869-70, § 145). Recursul cerut de articolul 13 trebuie să fie unul „efectiv”, atât în practică, cât şi în drept. Totuşi, un astfel de recurs este cerut doar pentru pretenţiile care pot fi considerate ca fiind „serioase şi legitime” conform Convenţiei (a se vedea Metropolitan Church of Bessarabia and Others v. Moldova, nr. 45701/99, § 137, ECHR 2001-XII).
33. În această cauză, Curtea a constatat o violare a articolului 6 § 1 în ceea ce priveşte neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 30 septembrie 1998.
34. Curtea notează că pretenţiile reclamanţilor privind executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti au fost, în mod clar, „serioase şi legitime” (a se vedea paragraful 29 de mai sus). Guvernul nu a identificat nicio prevedere din legislaţia naţională, care ar fi permis reclamanţilor să întreprindă acţiuni pentru a accelera executarea hotărârii judecătoreşti din anul 1998. Dimpotrivă, existenţa în legislaţia naţională a numeroaselor posibilităţi de a contesta o hotărâre judecătorească irevocabilă i-a permis lui T. să tergiverseze procedurile de executare, în timp ce reclamanţii nu au avut niciun recurs efectiv.
35. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 în ceea ce priveşte lipsa în legislaţia naţională a unui recurs privind executarea întârziată a unei hotărâri judecătoreşti executorii.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
36. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul moral
37. Reclamanţii au pretins 95,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. Ei au făcut referire la vârsta lor înaintată (pentru Republica Moldova) şi la suferinţele lor cauzate de executarea întârziată a unei hotărâri judecătoreşti executorii pronunţate în favoarea lor.
38. Guvernul a considerat că suma pretinsă era excesivă, nesusţinută şi nu avea nicio legătură cauzală cu violarea pretinsă.
39. Curtea consideră că reclamanţilor trebuia să le fi fost cauzat un anumit stres şi frustrare în urma executării întârziate a hotărârii judecătoreşti din 30 septembrie 1998. Totuşi, suma pretinsă este excesivă. Hotărând, în mod echitabil, Curtea acordă reclamanţilor suma totală de EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
40. Reclamanţii au pretins EUR 1,425 cu titlu de costuri şi cheltuieli. Ei au prezentat o listă detaliată potrivit căreia avocatul a lucrat 23.75 ore asupra cauzei, cu un onorariu pentru o oră de lucru de EUR 60.
41. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare. El a declarat că aceasta era excesivă şi a susţinut că suma pretinsă de avocat nu a fost suma care i-a fost în realitate plătită lui de către reclamanţi. El a contestat numărul de ore lucrate de avocatul reclamanţilor şi onorariul pe oră perceput de acesta.
42. În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată şi caracterul repetitiv al cauzei, Curtea acordă avocatului reclamanţilor EUR 600 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda de întârziere
43. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei inadmisibilă, iar restul cererii admisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 6;
5. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească ambilor reclamanţi, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 600 (şase sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
6. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 23 octombrie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T.L. EARLY Nicolas BRATZA Grefier Preşedinte
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Lipatnikova si Rudic contra Moldovei - Executarea tardivă a hotararilor judecătoreşti
