CEDO, Secţia a III-a,Codarcea c. România, 2 iunie 2009, 31675/04
La 4 iunie 1996, reclamanta, având vârsta de 63 de ani la acel moment, a fost internată la Spitalul Municipal din Târgu Mureş pentru extirparea unei tumori submandibulare. Doctorul B i-a recomandat, de asemenea, o intervenţie chirurgicală plastică şi a realizat o blefaroplastie. La 8 august, reclamanta a fost din nou internată şi operată, întrucât, în urma realizării blefaroplastiei, nu i se mai închideau complet pleoapele. La 20 august a fost nou spitalizată, iar acelaşi medic, doctorul B, i-a făcut o a treia intervenţie chirurgicală. În urma acesteia, reclamanta a rămas cu o semi-pareză pe partea dreaptă a feţei şi alte sechele, inclusiv un sindrom neuraestenic depresiv, care a necesitat tratament medical specializat. Ulterior, au fost necesare mai multe intervenţii chirurgicale pentru a corecta operaţiile efectuate anterior de doctorul B.
La 16 iunie 1998, reclamanta a introdus o plângere penală împotriva lui B, însă la 25 iunie 2004, întrucât nu se obţinuse o hotărâre definitivă, procesul penal a încetat datorită intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale. La 18 octombrie 2004, reclamanta a introdus o acţiune civilă contre medicului, iar ulterior a cerut tragerea la răspundere şi a spitalului la care lucra medicul, în calitate de comitent. La 1 iunie 2005, instanţa civilă sesizată a stabilit că reclamanta a fost victima unei culpe medicale şi l-a condamnat pe medic la plata a circa 52.000 lei cu titlu de daune interese materiale şi morale. În schimb, instanţa a respins acţiunea îndreptată împotriva spitalului municipal, considerând că acesta nu este responsabil pentru actele medicului. După ce cauza a trecut şi pe ICCJ, la 18 aprilie 2008 Curtea de Apel Tg Mureş a confirmat soluţia pronunţată în primă instanţă. Între timp, la 17 iulie 2006, reclamanta a deschis o procedură de executare silită împotriva lui B, însă aceasta nu a condus la niciun rezultat, din cauza insolvabilităţii medicului, datorate unei pensii alimentare pe care acesta o datora şi a unui act de partaj voluntar pe care l-a încheiat după condamnare sa.
Invocând atât violarea dreptului la o durată rezonabilă procedurii, cât şi dreptul său la viaţă privată, reclamanta a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu o plângere. Prin hotărârea pronunţată, Curtea a admis plângerea, constatat violarea art. 6 şi 8 din Convenţie şi a obligat Statul român la plata unor despăgubiri morale în valoare de 20.000 euro.
Cu privire la dreptul la un proces echitabil, Curtea a stabilit că, în condiţiile în care reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal, durata litigiului său asupra unui drept cu caracter civil a fost de peste 9 ani şi 6 luni. Ţinând cont de această durată, exorbitantă prin ea însăşi, şi de vârsta avansată a reclamantei, Curtea a stabilit că durata procedurii a fost nerezonabilă, în ciuda dificultăţii şi complexităţii aspectelor medicale care trebuiau să fie analizate.
În raport de capătul de plângere ce viza violarea art. 8 din Convenţie, Curtea a amintit faptul că problemele legate de integritatea fizică şi morală a persoanelor, precum şi cele legate de consimţământul lor asupra actelor medicale la care sunt supuse intră în câmpul de aplicabilitate al noţiunii de viaţă privată la care face referire art. 8 din Convenţie. Curtea a subliniat faptul că statele au obligaţia de a adopta un cadru legal care să impună spitalelor, indiferent dacă acestea sunt publice ori private, adoptarea unor măsuri necesare pentru a proteja integritatea fizică a pacienţilor. Curtea a subliniat de asemenea faptul că orice pacient trebuie informat despre consecinţele posibile ale unui intervenţii medicale şi trebuie să îşi dea consimţământul de a se supuse la un anume tratament în cunoştinţă de cauză. În lipsa unei astfel de informări, în măsura în care intervenţia medicală se realizează într-un spital public, statele pot fi ţinute responsabile de consecinţele produse.
În speţă, Curtea a constatat că reclamanta a avut, formal, acces la o procedură care i-a permis să obţină atât recunoaşterea culpei medicului care a operat-o, cât şi obligarea acestuia la plata unor despăgubiri. În schimb, această suma nu a fost niciodată încasată de către reclamantă din cauza insolvabilităţii medicului şi a absenţei, în dreptul român de la acel moment, a unui mecanism de asigurări pentru responsabilitatea civilă a medicului. În plus, Curtea a constatat că instanţele române au refuzat să admită responsabilitatea civilă a spitalului municipal din Târgu Mureş pentru fapta prepusului său. În consecinţă, Curtea a decis că a existat o violare a art. 8 din Convenţie din cauza imposibilităţii reclamantei de a obţine o reparaţie efectivă a prejudiciului pe care l-a suferit, imposibilitate echivalentă cu încălcarea obligaţiei pozitive a statului de a asigura protecţia dreptului reclamantei la viaţă privată.
Hotărâri anterioare invocate de CEDO:
Perez versus Franţa din 12 februarie 2004
Hotărârea comentată a ridicat cel puţin două probleme extrem de interesante din perspectiva analizei jurisprudenţei CEDO: una legată de modul în care se calculează durata unei proceduri şi a doua privitoare la obligaţiile pozitive pe care art. 8 din Convenţie le impune în sarcina statului. Le voi analiza pe scurt în cele ce urmează.
I. Amintesc că, în speţă, reclamanta a introdus iniţial o plângere penală, cu constituire de parte civilă, urmată de introducerea unei acţiuni civile, după încetarea procesului penal în urma prescripţiei speciale. Cu toate că potrivit dreptului intern cele două proceduri sunt distincte, Curtea a socotit durata cumulată a acestora pentru a ajunge la concluzia că durata procedurii a fost una excesivă.
Oricât ar părea de nefiresc pentru ochii unui jurist neobişnuit cu modul de a judeca al Curţii Europene, o astfel de soluţie se înscrie pe linia obişnuită în jurisprudenţa CEDO. În acest context, trebuie subliniat faptul că, în baza art. 6 din Convenţie, victimei unei infracţiuni nu îi este recunoscut un drept de acces la instanţă decât în ceea ce priveşte aspectele civile ale infracţiunii. În consecinţă, printr-o jurisprudenţă extrem de constantă, începută cu hotărârea din afacerea Perez versus Franţa, Curtea a decis că pentru partea civilă a unui proces penal, litigiul urmează a fi calificat drept civil. În consecinţă, ţinând cont de a ceastă idee, în speţă Curtea a considerat că litigiul civil între reclamantă şi medic a început la momentul la care ea a formulat cererea de constituire de parte civilă în procesul penal şi s-a finalizat odată cu pronunţarea soluţiei irevocabile în litigiul civil ce a urmat. Chiar dacă în dreptul intern au existat două proceduri, una penală şi una civilă consecutivă, din punct de vedere al incidenţei art. 6, cât timp instanţa penală nu s-a pronunţat asupra aspectelor civile ale cauzei, cauza civilă nu poate fi considerată ca fiind rezolvată decât odată cu decizia instanţei civile sesizate ulterior de reclamantă.
În astfel de condiţii, o durată de peste 9 a judecării litigiului este, în mod evident, complet nerezonabilă, ţinând cont şi de situaţia personală a reclamantei, având o vârstă înaintată. Pentru a se evita incidenţa unor situaţii asemănătoare şi pe viitor, cred că se impune o modificare legislativă a prevederilor în materie. În speţă, cauza unei durate atât de mai a procedurii a fost faptul că instanţa penală nu s-a pronunţat asupra aspectelor civile ale cauzei odată cu decizia de întrerupere a procesului penal din cauza prescripţiei răspunderii penale. În consecinţă, cred că ar trebui luată în calcul o modificare a art. 346 alin. (4) C.proc.pen., în ideea de a permite instanţei penale să îşi proroge competenţa şi să se pronunţe asupra laturii civile şi atunci când procesul penal încetează din cauza prescripţiei. Oricum, într-un asemenea caz, de cele mai multe, probatoriu a fost deja administrat în faţa instanţei, astfel încât refuzul de a se mai pronunţa nu conduce decât la o ipoteză în care toată aceasta activitate judiciară să fie inutilă. Mi se pare absolut absurd ca, dacă prescripţia răspunderii penale intervine în cursul judecării recursului, instanţa să lase nesoluţionată acţiunea civilă, pentru a obliga victima unei infracţiuni care oricum şi-a petrecut câţiva ani căutându-şi dreptatea, să mai declanşeze o acţiune civilă, cu acelaşi obiect ca şi cererea sa de constituire de parte civilă în procesul penal.
De aceea, cred că o regândire a posibilităţilor instanţei penale de a soluţiona acţiunea civilă şi atunci când nu se pronunţă asupra fondului unui litigiu penal ar fi bine venită atât pentru a evita viitoare condamnări la CEDO, cât şi pentru proteja de o manieră mai eficace drepturile victimelor unor infracţiuni.
II. A doua problemă ce merită o atenţie suplimentară este cea care vizează soluţia CEDO cu privire la violarea art. 8 din Convenţie. În speţă, Curtea a condamnat Statul român, în principal, din cauza faptului că, deşi reclamanta suferise o gravă atingerii a sănătăţii şi integrităţii corporale, sistemul juridic român nu a reuşit să îi ofere niciun fel de compensaţie, permiţând tuturor persoanelor care ar fi putut fi ţinute responsabile să evite răspunderea civilă.
Cel mai interesant aspect este, în opinia mea, îl reprezintă reproşul formulat de judecătorii CEDO sistemului judiciar român cu privire la iresponsabilitatea instituţiilor spitaliceşti pentru delictele civile comise medicii angajaţi. Chiar dacă aspectul este încă discutat şi disputat în doctrină şi în jurisprudenţă, cred că soluţia sugerată de către Curtea Europeană ar trebui să devină unanimă. Nu trebuie uitat că Statul român şi-a asumat anumite obligaţii pozitive prin adoptarea Convenţiei, inclusiv aceea de a asigura, prin măsuri legislative şi judiciare coerente, respectarea reală şi eficace a drepturilor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor. Or, din acest punct de vedere, iresponsabilitatea unei instituţii medicale pentru culpa medicală a angajaţilor constituie un mijloc de a evita răspunderea juridică, nu a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale pacienţilor, în ceea ce priveşte integritatea lor fizică şi sănătatea lor. O instituţie medicală exercită un control al activităţii medicale a tuturor medicilor şi personalului medical angajat, astfel încât pare firesc să răspundă pentru prejudiciile pe care aceştia le produc din cauza proastei pregătiri profesionale.
Sigur că instituire unui sistem de asigurări obligatorii pentru răspunderea civilă a medicilor vine să înlăture mare parte din riscul de a se repeta o situaţie asemănătoare cu cea din speţă, însă cred că o astfel de măsură nu este neapărat suficientă. Mutarea responsabilităţii într-un domeniu atât de sensibil ca şi cel al culpei medicale pe tărâmul unei simple afaceri comerciale cu privire la asigurări nu poate avea efectul de prevenire a incidentelor medicale, în condiţiile în care instituţia care asigură supravegherea medicilor nu poate fi ţinut responsabil pentru actele acestora comise în exercitarea atribuţiilor medicale.
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Codarcea contra României - Mal praxis. Obligaţia statului de a asigura răspunderea spitalului
