Cuc Pascu contra României - Jurnalist. Condamnare la amendă penală pentru insultă şi calomnie.
| Comentarii |
|
Datorită „îndatoririlor şi responsabilităţilor" inerente exerciţiului libertăţii de exprimare, protecţia conferită jurnaliştilor de art. 10 din Convenţie este subordonată condiţiei ca cei interesaţi să acţioneze cu bună-credinţă, în sensul de a furniza informaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice. Or, reclamantul, în calitatea sa de jurnalist, în lipsa unei baze factuale ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă rigoare şi de o prudenţă sporită înainte de a publica articolul litigios, cu atât mai mult cu cât informaţiile publicate, provenite de la un terţ fără să le fi verificat conţinutul, erau contrazise de probele administrate în faţa instanţelor. Pe de altă parte, reclamantul nu a putut furniza vreo explicaţie obiectivă pentru afirmaţiile prin care îi atribuia unui om politic o conduită infracţională (faptele imputate nu erau fapte notorii necontestate, acesta nefiind niciodată urmărit penal) iar expresiile cu caracter injurios apar în contextul unui «atac la persoană», temeiurile reţinute de instanţele naţionale care au atras condamnarea acestuia fiind relevante şi suficiente.
Prin urmare, în circumstanţele cauzei, condamnarea reclamantului nu era disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi ingerinţa litigioasă poate fi considerată „necesară într-o societate democratică", conform art. 10 din Convenţie: neîncălcare.
CauzaCUC PASCU împotriva României, cererea nr. 36157/02, hotărârea din 16 septembrie 2008»
în cauza Cuc Pascu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, EgbertMyjer, InetaZiemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 26 august 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 36157/02) îndreptată împotriva României, al cărei resortisant, dl. Florian Cuc Pascu («reclamantul»), a sesizat Curtea la 23 august 2002, în baza art. 34 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Reclamantul este reprezentat de dl. D.C. Rusu, avocat din Oradea. Guvernul României («Guvernul») este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 7 noiembrie 2005, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Convenţie, Curtea a stabilit să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în 1961 şi locuieşte în Oradea.
5. Prin hotărârea din 14 decembrie 2001, Judecătoria Oradea a condamnat reclamantul pentru insultă (infracţiune prevăzută de art. 205 din Codul penal român), la o amendă penală de 18 milioane de lei, precum şi a unor despăgubiri (în solidar cu un ziar local), în valoare de 70 milioane lei, pentru prejudiciul moral cauzat, şi l-a achitat totodată pentru calomnie (art. 206 C. pen. român). Instanţa a stabilit că reclamantul, de profesie jurnalist, a făcut mai multe afirmaţii injurioase la adresa lui I.M., deputat în Parlamentul României şi decan al Facultăţii de Medicină a Universităţii din Oradea, afirmaţii publicate într-un ziar local, formulate astfel:
„Ziarul Z.A. continuă seria de dezvăluiri privind escrocheriile săvârşite de noul deputat de Mureş." „Acest ticălos a fost ales în Parlament_ ." „Ilegalităţile comise de acest doctoraş care îşi atribuie cu neobrăzare titlul de academician_ , a fondat o bancă de spermă şi de organe, ilegală, prin intermediul căreia face trafic de organe_ ."
„Minciunile lui I.M._ ."
„Una din cele mai mari escrocherii din învăţământul românesc_ ."
„I.M. este autorul a câtorva volume de anatomie pe care le-a plagiat după profesorul B._ ." „Un grup de studenţi străini acuză Universitatea Oradea de complicitate la furt, pe Internet, datorită lansării de către decanul Facultăţii de Medicină, I.M., a unui proiect de înscriere pe Internet în scopul racolării de studenţi din Asia, America şi Africa. Prin intermediul acestui proiect, orice absolvent de liceu din lume poate deveni fără examen student al Facultăţii de Medicină din Oradea, în schimbul sumei de 2.500 dolari SUA pentru un loc la facultate. Chiar dacă documentele cu antetul «Oradea University» garantează restituirea banilor în cazul în care studentul renunţă la studii, nimeni nu a văzut vreun cent din banii vărsaţi în conturile lui I.M. din New Jersey, America. Aceiaşi studenţi străini pretind că li s-au furat zeci de mii de dolari SUA în modul descris mai jos." 6. Instanţa i-a audiat pe E.S., un fost student, şi pe jurnalistul P.S.. Acesta din urmă a recunoscut că i-a permis reclamantului să se inspire din anumite documente, ce fuseseră utilizate la momentul publicării, în 2000, a două articole de presă având acelaşi subiect. Acesta a adăugat că afirmaţiile privind acuzaţiile de plagiat nu au fost niciodată publicate şi că nu fac parte din articolele apărute în 2000. în faţa judecătoriei, reclamantul a recunoscut că a utilizat, după adăugarea rezultatelor propriilor cercetări, o parte din baza documentară ce a servit la publicarea de către P.S. a celor două articole din 2000. Instanţa a considerat că reclamantul nu a respectat deontologia profesională, acesta preluând şi publicând, fără a face verificări în acest sens, informaţii şi afirmaţii privind admiterea la Facultatea de medicină din Oradea publicate anterior de către P.S. în privinţa laturii subiective, instanţa a apreciat că nu se poate reţine buna-credinţă a reclamantului. Aceasta a mai apreciat că reclamantul a utilizat informaţiile furnizate de către P.S, însă nepublicate de acesta, fără a le verifica, în special afirmaţia privind plagierea cărţilor de anatomie. în privinţa mărturiei lui E.S., instanţa a stabilit că aceasta nu a confirmat afirmaţiile reclamantului.
7. Instanţa a apreciat că mai multe afirmaţii întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de insultă, respectiv: „escroc", „ticălos", „minciună", „(...) care îşi atribuie cu neobrăzare titlul de academician", „doctoraş care a comis ilegalităţi". Totuşi, instanţa a stabilit că niciuna din aceste afirmaţii nu reprezintă o calomnie propriu-zisă, nefiind suficient de precise. Reclamantul ; şi I.M. au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
8. Prin hotărârea din 8 februarie 2002, Tribunalul Bihor a respins recursul reclamantului, admiţând recursul incident al lui I.M., a confirmat condamnarea pentru insultă şi, modificând hotărârea, l-a condamnat pe reclamant pentru calomnie. Conform regulilor privind concursul infracţiunilor de insultă şi calomnie, instanţa l-a condamnat pe reclamant la o amendă penală de 20 milioane lei, confirmând şi decizia de condamnare a acestuia la plata de despăgubiri. în total, reclamantul urma să plătească echivalentul a aproximativ 2.879 euro, din care 2.239 euro în solidar cu ziarul local Z.A. Această hotărâre a fost comunicată părţilor la data de 27 februarie 2002, data redactării sale.
9. în consens cu judecătoria, tribunalul a considerat că afirmaţiile „escroc", „minciună" şi „doctoraş care a comis ilegalităţi" întrunesc elementele constitutive ale insultei. Acesta a considerat că reclamantul nu a probat realitatea afirmaţiilor făcute.
10. Pe de altă parte, tribunalul a considerat că afirmaţia reclamantului privind însuşirea de către I.M. a banilor studenţilor străini era suficient de precisă pentru a putea fi calificată drept calomnie, conform art. 206 C. pen. român. Mai mult, instanţa a considerat că o altă afirmaţie a reclamantului, cea potrivit căreia I.M. ar fi „(...) fondat o bancă de spermă şi de organe, ilegală, prin intermediul căreia face trafic de organe", constituie, de asemenea, calomnie.
Condamnarea reclamantului a fost înscrisă în cazierul judiciar al acestuia.
11. Dreptul intern aplicabil A. Codul penal
11. Dispoziţiile Codului penal aplicabile în speţă prevăd: Art. 205
„Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, se pedepseşte închis Acest articol a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 58/2002, insulta nemaifiind pedepsită decât cu amendă. Ordonanţa a fost republicată la 27 mai 2002 în Monitorul Oficial. Art. 206
„Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă." Art. 207
„Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie."
12. Codul penal a fost modificat substanţial în 2004 prin Legea nr. 301/2004, care urmează să intre în vigoare abia la 1 septembrie 2008. Noul text privind calomnia prevede:
„Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public se pedepseşte cu zile-amendă, de la 10 la 200._ "
13. Codul penal a mai fost modificat şi completat prin Legea nr. 160 din 30 mai 2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 58 din 23 mai 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 470 din 2 iunie 2005. Articolul unic al acestei Ordonanţe prevede:
„(...) A. La articolul I punctul 2, alineatul 1 al articolului 206 va avea următorul cuprins:
Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei._ "
14. Legea nr. 178 din 4 iulie 2006 privind modificarea Codului penal şi a altor legi a abrogat art. 205-207 C. pen.
B. Codul civil
15. Dispoziţiile Codul civil aplicabile în speţă prevăd: Art. 998
„Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara."
Art. 999
„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie
16. Reclamantul pretinde că prin condamnarea sa pentru calomnie, i s-a adus atingere libertăţii de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie, care prevede:
„(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. (2) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."
A. Cu privire la admisibilitate
17. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, cererea a fost declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
7. Argumentele părţilor
18. Guvernul consideră că ingerinţa în cauză era prevăzută de lege şi îndeplinea condiţia scopului legitim, de a asigura protecţia reputaţiei şi onoarei lui M.l. în privinţa necesităţii, Guvernul consideră că această ingerinţă se întemeia pe o necesitate socială imperioasă. Acesta insistă asupra modului în care instanţele naţionale au verificat realitatea afirmaţiilor injurioase ale reclamantului, care a avut posibilitatea de a administra probe şi de a-şi susţine cauza. în opinia Guvernului, în cauză era vorba despre afirmaţii concrete, de natură a-l expune pe M.l. la urmărire penală pentru înşelăciune şi plagiat. în opinia Guvernului, afirmaţiile injurioase nu aveau o bază factuală temeinică.
19. În opinia Guvernului, instanţele naţionale aveau suficiente probe pentru a-l condamna pe reclamant pentru insultă şi calomnie. Guvernul se îndoieşte de buna-credinţă a reclamantului, acesta omiţând să verifice informaţiile preluate înainte de a le publica. în acest sens, Guvernul invocă hotărârile pronunţate în cauzele Cornel Ivanciuc împotriva României (decizia, 18624/03, hotărârea din 8 septembrie 2005) şi Dragoş Stângu împotriva României (decizia, 57551/00, hotărârea din 9 noiembrie 2004). Având în vedere gravitatea faptelor imputate, Guvernul este de părere că valoarea amenzii penale aplicate reclamantului întruneşte condiţiile impuse de Convenţie şi citează cauza Radio France şi alţii împotriva Franţei (nr. 53984/00, § 40, CEDO 2004-II). Cu privire la acest aspect, Guvernul doreşte să reamintească, în cauză, condamnarea viza sancţionarea a două infracţiuni cumulate şi că, astfel, suma nu poate fi considerată nerezonabilă.
20. În ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta afirmă că a dovedit realitatea afirmaţiilor sale, fiind relevantă în acest sens mărturia depusă de E.S. în faţa Judecătoriei Oradea. El afirmă că M.l. era, la data faptelor, o persoană publică foarte cunoscută, fiind decanul Facultăţii de Medicină a Universităţii din Oradea şi totodată deputat în Parlamentul României. în opinia reclamantului, acest fapt îndreptăţea jurnaliştii să difuzeze informaţii despre activitatea sa profesională şi politică. Reclamantul afirmă că mărturia lui P.S. nu se întemeia pe informaţii reale sau verificabile. Acesta consideră că în cauză este vorba despre o publicaţie regională şi nu naţională. în privinţa consecinţelor afirmaţiilor sale privind o eventuală urmărire în judecată pentru înşelăciune şi plagiat, acesta reaminteşte că M.l. beneficia de imunitate parlamentară, astfel încât nu putea fi urmărit pentru înşelăciune şi plagiat. Reclamantul adaugă că M.l. nu a suferit vreun prejudiciu în urma publicării articolului calomniator.
2. Aprecierea Curţii
21. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale bine stabilite, presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică: dacă ea nu trebuie să depăşească anumite limite, ce ţin în special de reputaţia şi drepturile cetăţenilor, acesteia îi revine totuşi sarcina de a emite, cu respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra oricăror chestiuni de interes general, inclusiv privind funcţionarea administraţiei şi puterii judecătoreşti [a se vedea cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României (GC), nr. 33348/96, § 93, hotărârea din 17 decembrie 2004].
22. Adjectivul «necesar», în sensul art. 10 alin. (2), implică o «necesitate socială imperioasă». Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a aprecia existenţa unei astfel de necesităţi, aceasta fiind însă dublată de un control european, având ca obiect atât legea, cât şi deciziile de aplicare a acesteia, chiar atunci când acestea provin de la o jurisdicţie independentă. Prin urmare, Curtea este competentă să se pronunţe în ultimă instanţă asupra chestiunii de a şti dacă o «restricţie» se conciliază cu libertatea de exprimare garantată de art. 10.
23. În cadrul exercitării puterii sale de control, Curtea trebuie să examineze ingerinţa litigioasă în lumina întregii cauze, inclusiv în raport cu gravitatea afirmaţiilor imputate reclamanţilor şi cu contextul în care acestea au fost făcute. Curţii îi revine, în special, sarcina de a stabili dacă limitarea libertăţii de exprimare a reclamanţilor era «proporţională cu scopul legitim urmărit» şi dacă motivele invocate de Curtea Supremă de Justiţie pentru justificarea acesteia erau «pertinente şi suficiente» [a se vedea, printre multe altele, cauzele Perna împotriva Italiei (GC), nr. 48898/99, § 39, CEDO 2003-V şi Cumpănă şi Mazăre, precitată, §§ 89-90].
24. Curtea notează că părţile sunt de acord asupra faptului că hotărârea Tribunalului Bihor, din data de 8 februarie 2002, reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Problema care se pune este de a şti dacă o astfel de ingerinţă poate fi justificată în temeiul art. 10 alin. (2).
25. Curtea reţine că ingerinţa era «prevăzută de lege», fapt de altfel necontestat de părţi, condamnarea întemeindu-se pe art. 205 şi art. 206 C. pen. român, privind infracţiunile de insultă şi calomnie, şi că ea urmărea un scop legitim, respectiv «protecţia drepturilor altuia», în speţă reputaţia lui M.l.
26. în acelaşi timp, Curtea trebuie să verifice dacă această ingerinţă era justificată şi «necesară într-o societatea democratică».
27. Curtea arată că articolele incriminate au ca obiect teme de interes general şi mai ales de actualitate pentru societatea românească, respectiv corupţia alegată a oamenilor politici ce ocupă funcţii importante în diverse instituţii publice.
28. De asemenea, Curtea reaminteşte că art. 10 alin. (2) din Convenţie nu îngăduie nicio limitare a libertăţii de exprimare, în special atunci când aceasta vizează discursul politic sau chestiuni de interes general. De asemenea, limitele unei eventuale critici în acest sens sunt mai largi în cazul omului politic, în această calitate a sa, decât în cazul unui simplu particular: spre deosebire de cel de-al doilea, primul se expune în mod inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale, atât din partea jurnaliştilor, cât şi a întregii mase a cetăţenilor; prin urmare, acesta trebuie să dea dovadă de mai multă toleranţă (a se vedea cauza Feldek împotriva Slovaciei, nr. 20032/95, § 74, CEDO 2001-VIII).
29. În cauză, în baza rolului atribuit presei într-o societate democratică, dacă reclamantul avea efectiv datoria de a preveni publicul cu privire la eventuale abuzuri din partea autorităţilor publice, faptul de a introduce direct în cauză pe M.l. implica pentru acesta obligaţia de a prezenta o bază care să sprijine acuzaţiile aduse împotriva sa (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Stângu şi Scutelnicu împotriva României, hotărârea din data de 31 ianuarie 2006, nr. 53899/00, § 48).
30. Dacă ar fi să se examineze aceste afirmaţii în lumina întregului articol, s-ar observa că ele cuprindeau acuzaţii concrete şi că reclamantul înţelegea să comunice opiniei publice un mesaj puţin echivoc (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Cumpănă şi Mazăre, precitată, § 100 şi Perna, precitată, § 47), şi anume că M.l. a plagiat câteva opere ştiinţifice, şi că, în calitate de decan, şi-a însuşit banii studenţilor străini. în privinţa afirmaţiilor care îi imputau lui M.l. plagierea unor opere ştiinţifice, Curtea notează că este vorba despre informaţii care nu au fost niciodată publicate în presa locală sau naţională (a se vedea cauza Radio France precitată, § 38).
31. Curtea constată că instanţele naţionale i-au dat posibilitatea reclamantului de a dovedi baza factuală a afirmaţiilor sale, prin examinarea articolului litigios şi a celor două mărturii (a se vedea, per a contrario, cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României, nr. 46572/99, § 40, hotărârea din 28 septembrie 2004). Or, conform concluziilor judecătoriei, în ciuda garanţiilor de ordin procedural de care a beneficiat, reclamantul nu a reuşit să dovedească caracterul real al afirmaţiilor. Mai mult, în faţa primei instanţe, reclamantul a recunoscut că a preluat informaţiile care i-au servit drept bază pentru articolul litigios de la jurnalistul P.S., fără a efectua vreo verificare a conţinutului lor. Acest lucru a fost de altfel confirmat de P.S. când a depus mărturie în faţa judecătoriei. în opinia Curţii, din elementele dosarului rezultă că M.l. nu a fost anchetat ori condamnat pentru faptele reproşate de reclamant. în acord cu instanţele naţionale, Curtea apreciază că afirmaţiile litigioase nu aveau nicio bază factuală.
32. Curtea reaminteşte că datorită „îndatoririlor şi responsabilităţilor" inerente exerciţiului libertăţii de exprimare, protecţia conferită de art. 10 din Convenţie jurnaliştilor este subordonată condiţiei ca cei interesaţi să acţioneze cu bună-credinţă în sensul de a furniza informaţii exacte şi credibile cu respectarea deontologiei jurnalistice (a se vedea cauza Radio France, precitată, § 37).
33. Curtea apreciază că, în lipsa unei baze factuale, reclamantul, în calitate de jurnalist, ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă rigoare şi de o prudenţă sporită înainte de a publica articolul litigios. Deşi reclamantul avea cunoştinţă de faptul că informaţiile litigioase proveneau de la P.S., acesta le-a publicat fără a le verifica conţinutul, ca pe nişte simple fapte. Or, aceste informaţii au fost în orice caz contrazise de probele administrate în faţa instanţelor naţionale. Prin urmare, în acord cu acestea, Curtea nu este convinsă de buna-credinţă a reclamatului.
34. Curtea notează că, în cauză, reclamantul a utilizat două tipuri de expresii: unele prin care îi atribuia lui M.l. o conduită infracţională („trafic de organe", „complicitate la furt", „care a plagiat volume de anatomie") şi altele cu caracter injurios [„escroc", „ticălos", „doctoraş_ "]. Cu privire la primele, Curtea constată că reclamantul nu a reuşit să dea o explicaţie obiectivă. Mai mult, M.l. nu a fost niciodată urmărit penal pentru faptele imputate. Pe de altă parte, nu era vorba despre fapte notorii necontestate (a se vedea, per a contrario, cauza A/S Diena şi Ozolins împotriva Letoniei, nr. 16657/03, §§ 85 şi 86, hotărârea din 12 iulie 2007). în ceea ce priveşte expresiile cu caracter injurios, Curtea constată că afirmaţiile reclamantului nu se înscriu în cadrul unui demers cu substrat politic care să aibă efecte în plan personal, nici nu apar în contextul în care reclamantul să fi fost luat pe nepregătite în cadrul unei dezbateri spontane sau al unui schimb de replici, acestea putând conduce la utilizarea nechibzuită a unor termeni calomnioşi, ci apar în contextul unor simple atacuri la persoană. Deşi articolul litigios s-a înscris într-o dezbatere mai amplă şi de actualitate pentru societatea românească, respectiv corupţia funcţionarilor publici, Curtea nu distinge totuşi în afirmaţiile reclamantului acea «doză de exagerare» sau de «provocare» permisă în exerciţiul libertăţii jurnalistice [a se vedea cauza Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, § 49, Culegere, 1999-VI], Prin urmare, Curtea consideră «relevante şi suficiente» temeiurile reţinute de instanţele naţionale, care au condus la concluzia că reclamantul a adus atingere reputaţiei lui M.l. şi au atras condamnarea acestuia.
35. În ceea ce priveşte măsura atingerii libertăţii de exprimare, Curtea reaminteşte că natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente ce trebuie luate în considerare. Or, în cauză, reclamantul a fost condamnat la plata unei amenzi penale de 20 milioane de lei vechi (echivalentul a aproximativ 640 euro) şi la plata, în solidar cu ziarul Z.A., a unei sume de 70 milioane de lei vechi (respectiv aproximativ 2.239 euro), cu titlu de despăgubiri. Din elementele dosarului rezultă că reclamantul a executat de bună voie dispozitivul hotărârii Tribunalului Bihor din 8 februarie 2002, fără să existe vreo măsură de constrângere judecătorească împotriva sa. Deşi astfel de sume nu sunt neglijabile, mai ales pentru România, Curtea trebuie să ia în considerare împrejurările particulare ale cauzei, în special gravitatea acuzaţiilor şi a termenilor utilizaţi, dar şi a faptelor imputate de reclamant victimei [a se vedea cauza Metzger împotriva Germaniei (decizie), nr. 56720/00, hotărârea din 17 noiembrie 2005],
36. Având în vedere marja de apreciere de care dispun statele contractante în astfel de cazuri, Curtea apreciază, având în vedere circumstanţele cauzei, că în nici un caz condamnarea reclamantului nu era disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi că ingerinţa litigioasă poate fi considerată «necesară într-o societate democratică».
37. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 10 din Convenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Stabileşte că nu a fost încălcat art. 10 din Convenţie;
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 16 septembrie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← Baldovin contra Romaniei - Dreptul la viata | Liberty contra Regatului Unit - Interceptarea de către... → |
|---|
