Liberty contra Regatului Unit - Interceptarea de către Ministerul Apărării, pe baza unui mandat, a comunicaţiilor cu exteriorul ale unor organizaţii ce activau în domeniul libertăţilor civile
| Comentarii |
|
Cauza LIBERTY şi alţii împotriva Regatului Unit (nr. 58243/00), hotărârea din 1 iulie 2008 [Secţia a IV-a]
În fapt
Legea interceptării comunicaţiilor din 1985 sancţiona ca infracţiune intenţionată interceptarea comunicaţiilor prin poştă sau prin sistemul public de telecomunicaţii. Cu toate acestea Secretarul de stat a fost autorizat să emită un mandat ce permitea analizarea comunicaţiilor dacă era considerată necesară în interesul securităţii naţionale, pentru a preveni sau identifica infracţiuni grave sau pentru a proteja bunăstarea economică a statului. Mandatele puteau fi emise cu privire la telecomunicaţii interne sau externe, către o adresă particulară sau persoană, sau, potrivit art. 3(2) din lege se puteau referi la comunicaţiile externe în general, fără nicio restricţie cu privire la persoana sau premisele în discuţie. Art. 6 din lege solicita Secretarului de stat să ia măsurile pe care le considera necesare pentru a asigura protecţia împotriva abuzului de putere. Măsurile au fost raportate ca fiind puse în practică, dar detaliile lor concrete nu au fost dezvăluite, invocându-se interese de securitate naţională. Legea prevedea de asemenea o instanţă (Tribunalul Interceptării Comunicaţiilor - ICT) competentă să investigheze plângerile făcute de orice persoană care credea că i-au fost interceptate comunicaţiile şi desemna comisarul care raporta şi revizuia competenţele.
Reclamanţii erau o organizaţie britanică şi două organizaţii irlandeze care militau pentru apărarea drepturilor civile. Ele au susţinut că între 1990 şi 1997 comunicaţiile de date prin telefon, fax şi e-mail, inclusiv informaţiile confidenţiale, au fost interceptate prin intermediul unui instrument electronic de testare operat de Ministerul Britanic al Apărării. Deşi au depus plângeri la ICT, la directorul procuraturii şi la un tribunal special (IPT) contestând legalitatea interceptărilor, autorităţile interne nu au constatat nicio încălcare a Legii din 1985. IPT a constatat în mod special faptul că dreptul de a intercepta şi de a avea acces la materiale era acoperit de mandat, iar condiţiile exercitării acestuia erau suficient de accesibile şi previzibile pentru a fi în concor-
danţă cu legea (Legea din 1985 a fost în prezent abrogată).
în drept
Simpla existenţă a legislaţiei care permitea monitorizarea secretă implica o ameninţare de supraveghere pentru toţi aceia cărora li se aplica, constituind în acest fel o imixtiune în drepturile reclamanţilor. Art. 3(2) din Legea din 1985 permitea autorităţilor britanice o discreţie virtuală nelimitată în interceptarea oricărei comunicări dintre Regatul Unit şi un receptor extern descris în mandat. Mandatele acoperă o clasă largă de comunicaţii şi, în principiu, orice persoană care trimitea sau primea orice formă de telecomunicaţii în exteriorul Insulelor Britanice în perioada în chestiune putea avea comunicaţiile interceptate. Autorităţile aveau, de asemenea, o marjă largă de apreciere în a decide care dintre comunicaţiile interceptate urmau să fie ascultate sau scrise.
Deşi în timpul perioadei relevante au existat reglementări interne, manuale şi instrucţiuni care prevedeau procedurile de protejare împotriva abuzului de putere, iar comisarul desemnat în temeiul Legii din 1985 pentru a superviza activităţile a raportat în fiecare an că „măsurile" erau satisfăcătoare, natura acelor „măsuri" nu a fost cuprinsă în legislaţie sau făcută accesibilă publicului în orice alt mod. în plus, deşi guvernul şi-a exprimat îngrijorarea că publicarea informaţiilor privind acele măsuri luate în perioada în chestiune ar putea prejudicia eficienţa sistemului de strângere a informaţiilor sau ridica un risc pentru securitate, Curtea a notat că fragmente extinse din Codul privind practicile de interceptare a comunicaţiilor se afla acum în domeniul public, ceea ce însemna că era posibil să fie făcute publice anumite detalii referitoare la schema de operare a supravegherii externe, fără compromiterea securităţii naţionale. în concluzie, legea internă în vigoare la momentul relevant nu a indicat cu suficientă claritate, astfel încât să furnizeze o protecţie adecvată împotriva abuzului de putere, scopul sau maniera exercitării puterii discreţionare conferite statului de a intercepta şi examina comunicaţiile externe. în special, legea nu a prezentat, într-o formă accesibilă pentru public, niciun indiciu asupra procedurii de urmat pentru analizarea, transmiterea, depozitarea şi distrugerea materialului interceptat. în consecinţă, imixtiunea nu a fost „în concordanţă cu legea". Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 41 - Constatarea încălcării constituie o satisfacţie justă suficientă pentru orice prejudiciu moral.
| ← Cuc Pascu contra României - Jurnalist. Condamnare la amendă... | ANDRE contra Franţei - Percheziţie domiciliară şi sechestru... → |
|---|
