Elena Negulescu contra Romaniei - Femeie agresata. Daune. Nerespectarea hotararii definitive
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 1 iulie 2008
în Cauza Elena Negulescu împotriva României
(Cererea nr. 25111/02)
Strasbourg
Devenită definitivă la data de 01.12.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Elena Negulescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Elena Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 10 iunie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 25111/02, introdusă împotriva României de un cetăţean al acestui stat, doamnaElena Negulescu(reclamanta), care a sesizat Curtea la data de 10 iunie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta, care a beneficiat de asistenţă juridică, este reprezentată de doamna Mihaela-Ana Circiumaru, avocată la Slatina. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 29 ianuarie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1947 şi locuieşte la Slatina.
5. La data de 18 martie 1998 a fost agresată de D.V. şi D.G.L. Medicii au diagnosticat o « hemipareză dreapta post contuzie cerebrală medie » şi au constatat că reclamanta trebuia să fie asistată de o altă persoană. După trei luni de îngrijiri medicale, reclamanta a fost pensionată la data de 1 august 1998 datorită pierderii capacităţii sale de muncă ; i s-a recunoscut gradul II de invaliditate.
6. Prin sentinţa din data de 28 iulie 1998 Judecătoria Bucureşti a condamnat în solidar pe D.V. şi D.G.L. pentru lovituri şi vătămări la pedeapsa de doi ani de închisoare cu suspendare ; i-a condamnat de asemenea la plata către reclamantă a sumei de 8.000.000 lei vechi româneşti (ROL) cu titlu de prejudiciu material, 10.000.000 ROL cu titlu de prejudiciu moral precum şi a unei pensii de întreţinere lunare de 300.000 ROL începând de la data agresiunii câtă vreme starea de sănătate a reclamantei o va cere. Sentinţa menţiona domiciliile declarate de debitori.
7. Prin hotărârea judecătorească din data de 17 mai 1999 Tribunalul Bucureşti a dat curs apelului reclamantei şi a ridicat pensia de întreţinere lunară la 500.000 ROL. Această hotărâre a fost confirmată în ultimă instanţă prin decizia definitivă din data de 12 octombrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti.
8. Prin hotărârea judecătorească definitivă din data de 7 decembrie 2000 Tribunalul Olt a dat curs cererii reclamantei privind recalcularea sumelor acordate prin hotărârea din 17 mai 1999 susmenţionată în funcţie de rata inflaţiei şi a impus debitorilor să plătească reclamantei 74.160.000 ROL cu titlu de prejudiciu material, 220.898.543 ROL cu titlu de prejudiciu moral şi respectiv 53.462.543 ROL reprezentând pensia de întreţinere lunară neplătită pentru perioada 28 iulie 1998 – 23 mai 2000.
A. Demersurile reclamantei pentru respectarea hotărârii judecătoreşti din 17 mai 1999 şi a hotărârii judecătoreşti din 7 decembrie 2000
9. La o dată neprecizată din anul 2000, la cererea reclamantei, Judecătoria Slatina a desemnat un executor judecătoresc să asigure respectarea hotărârii definitive din 17 mai 1999 citată anterior. Din dosar reiese că după deschiderea dosarului de executare, executorul s-a limitat la a se deplasa la data de 5 decembrie 2000 la domiciliul unuia din debitori, a cărui adresă figura în sentinţa din data de 28 iulie 1998, unde a fost informat că persoana respectivă se mutase de cinci ani.
10. În urma unei cereri a reclamantei privind respectarea hotărârii definitive din 7 decembrie 2000 menţionată anterior, Judecătoria Slatina a desemnat pe executorul judecătoresc M.M. să procedeze la executare. Reclamanta afirmă că a plătit autorităţilor competente costurile şi taxele datorate pentru executare. După ce a somat debitorii la data de 31 ianuarie 2001, executorul s-a deplasat la data de 1 martie 2001 la celălalt domiciliu al debitorilor menţionat în sentinţa din 28 iulie 1998. În procesul-verbal pe care l-a întocmit în urma vizitei sale, executorul a consemnat declaraţiile debitorilor, care susţineau că nu erau proprietarii bunurilor mobiliare sau imobiliare, că societatea comercială D., a cărui asociat unic era unul din ei, avea sediul în apartamentul părinţilor acestuia şi că « vor plăti când vor avea bani ».
11. Aflând despre refuzul debitorilor de a plăti, reclamanta s-a adresat preşedintelui Tribunalului Olt. Ea a insistat să se continue executarea silită a debitorilor şi a precizat că cel care asociatul unic al unei societăţi comerciale era şi proprietarul unui teren situat în apropiere de fostul dispensar al oraşului.
12. În luna mai 2001, în urma modificărilor aduse de legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti (legea nr. 188/2000), aceştia din urmă şi-au încetat activitatea pe lângă instanţe şi au deschis cabinete individuale. La o dată ulterioară executorul judecătoresc M.M. a primit, din partea unui judecător delegat, dosarul referitor la executarea silită a hotărârii judecătoreşti din data de 17 mai 1999 şi a hotărârii judecătoreşti din data de 7 decembrie 2000. Fără a încheia primul dosar referitor la executarea acestei ultime hotărâri judecătoreşti, el a deschis un nou dosar de executare.
13. La data de 3 septembrie 2001, executorul judecătoresc a propus reclamantei să încheie un contract de executare şi a informat-o că cheltuielile de executare erau de 30.000.000 ROL, sumă care trebuia plătită integral în momentul semnării contractului. Clauzele imprimate deja pe contract precizau în special că plata restului de onorarii şi a cheltuielilor de executare putea fi reţinută din datoriile recuperate, că contractul reprezenta titlu executoriu pentru onorariile neplătite ce ar putea fi imediat supuse executării silite fără somaţie şi că neplata onorariilor în momentul încheierii contractului permitea rezilierea de drept a acestuia din urmă. Clauzele prevedeau de asemenea că relaţiile dintre părţi nu puteau fi dovedite decât prin contractul respectiv. Reclamanta a refuzat să încheie acest contract datorită sumei prea ridicate a onorariilor comparativ cu pensia sa. Din dosar reiese că reclamanta încasa la acea vreme o pensie lunară de 1.507.000 ROL, adică în jur de 54 euro. Fără consimţământul reclamantei, executorul judecătoresc a menţionat pe hotărârea judecătorească din 7 decembrie 2000 că aceasta renunţa la serviciile sale privind executarea respectivei hotărâri judecătoreşti.
14. Ca răspuns la scrisorile trimise de reclamantă Ministerului Justiţiei privind nerespectare hotărârilor definitive pronunţate în favoarea sa, preşedintele Tribunalului Olt a explicat reclamantei, printr-o scrisoare din data de 12 noiembrie 2001, că înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 188/2000, nu indicase cu precizie adresa debitorilor şi că executorii procedaseră la somarea acestora, potrivit prevederilor legale aplicabile. În ceea ce priveşte activitatea executorului M.M. potrivit legii citate anterior, onorariile pe care le stabilise erau în funcţie de cuantumul datoriei şi de prevederile referitoare la executarea silită. Tribunalul a sugerat reclamantei să se adreseze Consiliului executorilor judecătoreşti din Craiova în privinţa unei reduceri a onorariilor şi a precizat că, în orice caz, contractul din data de 3 septembrie 2001 menţionat anterior reprezenta singura posibilitate de a obţine executarea creanţei.
15. Prin sentinţa definitivă din data de 29 noiembrie 2001, Judecătoria Bucureşti a dat curs unei acţiuni introdusă de reclamantă la data de 8 iunie 2008 privind revocarea suspendării de care era însoţită pedeapsa aplicată debitorilor prin hotărârea judecătorească din data de 17 mai 1999, reclamanta pledând că aceştia nu-şi îndepliniseră obligaţia de a o despăgubi. Instanţa a revocat suspendarea şi a dispus executarea pedepsei sub forma închisorii, considerând că din dosar reieşea că debitorii, din care unul era asociatul uni al unei societăţi comercial, nu dovediseră că se aflau în imposibilitate materială de a executa obligaţia de a-i plăti reclamantei sumele stabilite prin hotărârile judecătoreşti din 17 mai 1999 şi 7 decembrie 2000.
B. Demersurile reclamantei pentru respectarea sentinţei din 30 noiembrie 2002 de recalculare a sumei lunare datorate de debitori
16. Prin sentinţa definitivă din data de 30 noiembrie 2001, Judecătoria Slatina a dat curs cererii reclamantei şi, ţinând cont de rata inflaţiei şi de venitul salarial de care era privată, a recalculat la 2.043.999 ROL suma lunară pe care i-o datorau debitorii. La data de 27 martie 2004, sentinţa din data de 30 noiembrie 2001 a fost învestită cu formulă executorie.
17. Din scrisorile reclamantei reiese că s-a adresat unui număr de trei executori judecătoreşti pentru a obţine respectarea sentinţei din data de 30 noiembrie 2001, dar că aceştia au refuzat să o ajute în demersurile sale, deoarece se afla în imposibilitatea de a plăti toate cheltuielile în momentul încheierii contractului de executare, acestea fiind foarte ridicate în raport cu veniturile sale.
C. Plângere penală împotriva debitorilor
18. La data de 7 decembrie 2000, Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina a pronunţat o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale ca răspuns la plângerea penală depusă de reclamantă împotriva lui D.V. şi G.L. pentru nerespectare unei hotărâri judecătoreşti definitive (art. 271 cod penal). La data de 4 septembrie 2001, reclamanta a sesizat acelaşi Parchet cu o plângere penală împotriva lui D.V. şi G.L., fără a se constitui parte civilă, pentru abandon de familie (art. 305 cod penal).
19. Printr-o ordonanţă din data de 28 ianuarie 2002, Parchetul a pronunţat neînceperea urmăririi penale în privinţa plângerilor reclamantei, pe motiv că faptele în cauză nu reprezentau o infracţiune. El a considerat, pe de o parte, că art. 305 cod penal nu se putea aplica, reclamanta neavând vreo legătură de rudenie cu respectivii terţi şi că, pe de altă parte, nerespectarea nu era urmărită decât în caz de împiedicare a dreptului de folosinţă a unei locuinţe. Reclamanta a contestat această ordonanţă şi a invitat autorităţile să reîncadreze juridic faptele respective. Prin ordonanţele din 21 mai şi 4 octombrie 2002 Parchetele ierarhic superioare au confirmat ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
20. Esenţialul reglementării interne relevante, şi anume extrasele din codul de procedură civilă în formele sale anterioare şi ulterioare modificării din 2 mai 2001 precum şi din legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti (în vigoare începând cu data de 10 noiembrie 2000), inclusiv prevederile de reglementare a acţiunii disciplinare împotriva executorilor şi contestaţia la executare, este descris în cauza Topciov împotriva României ((Hotărâre), nr. 17369/02, 15 iunie 2006)).
21. Înainte de modificările aduse de Legea nr. 188/2000 activitatea executorilor judecătoreşti era reglementată de Legea nr. 92/1992 privind organizarea judiciară. În temeiul art. 110 din această lege, executorii judecătoreşti îşi exercitau activitatea pe lângă instanţe şi erau subordonaţi preşedintelui instanţei, care avea drept de consultare şi control asupra activităţii lor. Aceştia erau numiţi de Ministerul Justiţiei şi atribuţiile lor erau stabilite prin reglementarea asupra activităţii executorilor judecătoreşti aprobată de acest minister.
22. La data de 10 noiembrie 2000 Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti (Legea nr. 188/2000) a intrat în vigoare. Executorii judecătoreşti sunt în prezent membri ai Uniunii naţionale a executorilor judecătoreşti şi îşi exercită activitatea în cabinete particulare. Legea preciza că sunt învestiţi cu serviciul de interes public. Executorii judecătoreşti au început să-şi practice activităţile în cadrul cabinetelor după şase luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 188/2000, şi anume la 10 mai 2001. La aceeaşi dată, cabinetele executorilor de pe lângă instanţe şi-au încetat activitatea.
23. În ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la onorariile executorilor judecătoreşti, la momentul respectiv, art. 33 litera c) din Legea nr. 188/2000 prevedea că Consiliul Uniunii naţionale a executorilor judecătoreşti (Consiliul) a propus Ministerului Justiţiei, spre aprobare, onorariile minimale pentru serviciile efectuate de aceştia. Art. 55 din regulamentul de aplicare al legii nr. 188/2000, intrat în vigoare la data de 6 februarie 2001, prevedea că executorii aveau dreptul la onorarii şi făcea trimitere la art. 33 litera c) de mai sus şi că Consiliul trebuia să propună tarife care să reflecte cheltuielile executorului, efortul său intelectual, precum şi complexitatea şi valoarea actului realizat.
24. Prin ordinul Ministerului Justiţiei nr. 697/2001, intrat în vigoare la data de 10 mai 2001, au fost adoptate onorariile minimale pentru actele de executare. Onorariile minimale erau de 100.000 ROL pentru o consultaţie asupra unui act de executare şi 500.000 ROL şi respectiv 1.000.000 ROL, plus 1% din valoarea datoriei de recuperat pentru executarea silită mobiliară şi imobiliară. Onorariile maximale au fost stabilite prin ordinul Ministerului Justiţiei nr. 1624/C/2003, care a intrat în vigoare la data de 23 iulie 2003. Acestea erau de 1.000.000 ROL pentru o consultaţie asupra unui act de executare, de 3.000.000 ROL pentru a notifica debitorului obligaţia de plată şi de 10% din valoarea datoriei obţinută pentru măsurile de executare silită în materie mobiliară şi imobiliară.
25. Drept răspuns la constatările unui raport din octombrie 2005 a Uniunii Europene şi în vederea aplicării unui plan de reformă judiciară care viza, între altele, eliminarea condiţiei de plată în prealabil a onorariilor executorilor judecătoreşti pentru a asigura un sistem de executare a hotărârilor efective, Guvernul a adoptat ordonanţa de urgenţă nr. 90/2005, care a intrat în vigoare la data de 28 decembrie 2005. Această ordonanţă a modificat legea nr. 188/2000, abrogând art. 33 lit. c) de mai sus. Art. 37 al acestei legi a fost modificat şi prevede de-acum înainte, între altele, că Ministerul Justiţiei stabileşte onorariile minimale şi maximale pe care trebuie să le plătească executorilor judecătoreşti persoanele ale căror venit lunar este mai mic decât salariul lunar mediu pe economie şi că aceste onorarii pot fi achitate prin plata lor eşalonată. De altfel, potrivit art. 37 (3), executorii nu pot condiţiona punerea în executare a unei hotărâri definitive de plata anticipată a onorariilor. În opinia Guvernului, posibilitatea unui creditor de a obţine eşalonarea cheltuielilor de executare a devenit aplicabilă prin ordinul nr. 658/C/2006 al Ministerului Justiţiei, intrat în vigoare la data de 17 martie 2006.
26. Art. 66 din Legea nr. 31/1990 priind societăţile comerciale prevede că creditorii asociatului pot să-şi exercite drepturile lor numai asupra părţii din beneficiile cuvenite asociatului după bilanţul contabil, sau pot popri părţile ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare.
27. Art. 271 cod penal priveşte infracţiunea de nerespectare a unei hotărâri judecătoreşti definitive. El pedepseşte cu închisoare împotrivirea la executarea unei asemenea hotărâri prin ameninţare faţă de organul de executare precum şi împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă deţinută în baza unei hotărâri judecătoreşti. Art. 305 cod penal referitor la « abandonul de familie » pedepseşte cu închisoare orice persoană obligată să plătească nişte sume unei alte persoane cu titlu de obligaţie legală de întreţinere, între altele, pentru neplata timp de două luni a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
28. Reclamanta vede în inactivitatea executorului judecătoresc şi în cuantumul cheltuielilor de executare, pe care le consideră prea ridicate, o lipsă efectivă de asistenţă din partea autorităţilor în privinţa demersurilor vizând respectarea hotărârilor judecătoreşti din 17 mai 1999, 7 decembrie 2000 şi 30 noiembrie 2001 pronunţate împotriva unor particulari. Ea invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
A. Asupra admisibilităţii
29. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. El subliniază că pentru a sancţiona pasivitatea invocată a autorităţilor şi a cere respectarea deciziei din 7 decembrie 2000, reclamanta ar fi trebuit să sesizeze instanţele, în temeiul art. 399 din codul de procedură civilă (CPC) cu o contestaţie la executare datorită pretinsului refuz al executorului de a îndeplini un act de executare şi să înainteze o acţiune disciplinară împotriva executorului în temeiul Legii nr. 188/2000. El susţine că aceste căi de atac erau accesibile, efective şi suficiente şi prezintă câteva exemple de hotărâri pronunţate în 2004 şi 2005 de Consiliul executorilor judecătoreşti, care a pronunţat sancţiuni împotriva executorilor judecătoreşti în cauză, cum ar fi suspendarea exercitării profesiei timp de mai multe luni sau excluderea din profesie. Guvernul concluzionează că acţiunea disciplinară împotriva executorului judecătoresc reprezenta o cale adecvată şi suficientă pentru a constrânge debitorii să-şi achite obligaţia în natură.
30. Reclamanta contestă afirmaţia potrivit căreia ar fi trebuit să facă alte demersuri în vederea respectării hotărârilor definitive în cauză.
31. Curtea consideră că excepţia Guvernului este strâns legată de substanţa plângerii pe care reclamanta şi-o întemeiază pe art. 6 alin. 1 din Convenţie, astfel încât trebuie să o alăture fondului (Constantin Oprea împotriva României, nr. 24724/03, paragraful 31, 8 noiembrie 2007).
32. De altfel, Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
33. Guvernul consideră că reclamantei îi revenea obligaţia de a plăti onorariile executorilor judecătoreşti pentru a dovedi seriozitatea intenţiei sale, în calitate de creditoare, de a se proceda la executarea silită a hotărârilor respective. În măsura în care, într-o procedură de executare împotriva unui particular, statul este obligat să pună la dispoziţia creditorului un sistem care să permită acestuia să obţină de la debitor sumele alocate de instanţe, Guvernul consideră că reclamantei îi revenea sarcina de a se folosi de mijloacele puse la dispoziţia sa de lege. Cu acest titlu, el face trimitere la căile de atac a căror neepuizare a invocat-o şi consideră că reclamanta ar fi trebuit să negocieze onorariile cu executorul judecătoresc şi chiar să semneze contractul, pentru a obţine eşalonarea cheltuielilor de executare. Guvernul indică faptul că o asemenea eşalonare a dobândit de altfel o forţă probantă prin ordinul Ministerului Justiţiei nr. 658/C/2006 (a se vedea paragraful 25 in fine). Mai mult, se referă la o scrisoare din data de 26 aprilie 2007 a Consiliului executorilor judecătoreşti, care preciza că în lipsa actelor de executare, hotărârea definitivă din 7 decembrie 2000 nu putea fi executată silit la sfârşitul termenului de prescriere de trei ani şi că debitorii erau insolvabili.
34. Reclamanta precizează că a iniţiat o procedură de executare silită a hotărârilor definitive pronunţate în favoarea sa, că a plătit cheltuielile datorate înainte de aplicarea efectivă a Legii nr. 188/2000 în mai 2001 şi că executorul căruia i-a fost transferat dosarul de executare ar fi trebuit să-l soluţioneze fără să-i ceară alte cheltuieli. Ea consideră că autorităţile nu au ajutat-o efectiv în demersurile sale de executare silită, nici înainte nici după intrarea în vigoare a legii menţionate anterior. Ea precizează că domiciliile debitorilor figurau în hotărârile prezentate la dosarul de executare şi că a informat Tribunalul şi executorii că debitorii dispuneau de venituri. În ceea ce priveşte contractul din data de 3 septembrie 2001, reclamanta precizează că nu a fost posibil să se eşaloneze plata onorariilor şi că poziţia de forţă a executorului reiese din faptul că a menţionat pe titlul executoriu că renunţa la executarea silită.
35. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa potrivit căreia art. 6 din Convenţie garantează fiecăruia dreptul de acces la instanţă, având drept consecinţă dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, paragraful 40). În această cauză trebuia executată o hotărâre care impunea o obligaţie de plată unor particulari. În această privinţă, statul era obligat să pună la dispoziţia reclamantei un sistem care să-i permită să obţină de la debitor plata sumelor alocate de instanţe (a se vedea, mutatis mutandis, Dachar împotriva Franţei (Hotărâre), nr. 42338/98, 6 iunie 2000). Cu toate acestea nu se poate deduce că statul trebuie considerat vinovat de neplata unei creanţe executorii datorată insolvabilităţii unui debitor « privat » (a se vedea, mutatis mutandis, Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, paragraful 99, 27 mai 2003). Curtea are deci sarcina unică de a examina dacă măsurile adoptate de autorităţile naţionale în vederea executării au fost adecvate şi suficiente (Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, paragraful 66, 17 iunie 2003).
36. Curtea observă că reclamanta a început demersurile în vederea executării hotărârilor definitive pronunţate în favoarea sa în anul 2000 cerând Judecătoriei Slatina punerea în executare a deciziei din 17 mai 1999 a Tribunalului Bucureşti şi a deciziei definitive din 7 decembrie 2000 a Tribunalului Olt.
37. În ceea ce priveşte executarea deciziei definitive din 7 decembrie 2000, care a recalculat sumele acordate prin decizia din 17 mai 1999, Curtea reţine că după ce a deschis un dosar de executare şi a somat debitorii la data de 31 ianuarie 2001, executorul judecătoresc desemnat cu executarea de către Tribunalul Olt a luat act, la data de 1 martie 2001, de declaraţia debitorilor, potrivit căreia vor plăti imediat ce vor avea bani. Fără să fi executat un alt act de executare până în septembrie 2001 şi fără să fi verificat informaţiile oferite de reclamantă, care menţiona că debitorii aveau venituri ce puteau face obiectul unui sechestru şi insista asupra continuării respectării hotărârii judecătoreşti, executorul respectiv a deschis un nou dosar de executare fără să-l fi închis pe primul. Datorită sumei prea ridicate a onorariilor stabilite de executor, reclamanta nu a semnat contractul de executare din 3 septembrie 2001, care prevedea plata anticipată a acestor onorarii.
38. Curtea observă cu uşurinţă că nu se contestă că actele sau omisiunile executorului judecătoresc, învestit de autorităţi cu un serviciu de interes public, determină răspunderea statului (a se vedea, mutatis mutandis, Platakou împotriva Greciei, nr. 38460/97, paragraful 39, CEDH 2001-I şi Pietro şi alţii împotriva României, nr. 8402/03, paragraful 41, 20 iulie 2006).
39. Curtea reaminteşte că a decis deja că dreptul de acces la instanţă include şi dreptul de acces la o procedură de executare silită şi că refuzul autorităţilor competente de a iniţia o asemenea procedură datorită obligaţiei creditorului de a plăti anticipat cheltuielile şi onorariile de executare, fără a ţine cont de situaţia financiară a acestuia, poate constitui o atingere exagerată adusă dreptului de acces la instanţă (Apostol împotriva Georgiei, nr. 40765/02, paragrafele 56 şi 65, 28 noiembrie 2006).
40. Presupunând chiar că cererea de plată în prealabil a onorariilor de executare ar putea viza scopul legitim al unei bune administrări a justiţiei la nivelul executării, Curtea reafirmă că cuantumul cheltuielilor, apreciat în lumina circumstanţelor unei anumite cauze, inclusiv solvabilitatea reclamantului şi faza procesului în care este impusă îngrădirea respectivă, sunt factori de luat în calcul pentru a stabili dacă reclamantul a beneficiat de dreptul său de acces la instanţă sau dacă, datorită cuantumului cheltuielilor, accesul la instanţă a fost limitat în aşa fel încât a fost atinsă substanţa însăşi a dreptului (Kreuz împotriva Poloniei, nr. 28249/95, paragraful 60, CEDH 2001-VI şi Iorga împotriva României, nr. 4227/02, paragraful 39, 5 ianuarie 2007). În această privinţă, Curtea subliniază că trebuie examinată într-un mod extrem de riguros proporţionalitatea ingerinţei în cauză, în speţă fiind vorba despre o îngrădire de natură pur financiară impusă unui creditor care a dovedit în instanţă temeinicia pretenţiilor sale (Apostol, citată anterior, paragraful 60).
41. Pe baza probelor aflate la dosar, Curtea nu poate reţine argumentul Guvernului care invocă faptul că reclamanta ar fi putut, eventual, să beneficieze de o plată eşalonată a onorariilor sau de o rambursare a acestora după ce ar fi obţinut plata creanţei sale de către debitori. Mai întâi, contractul din data de 3 septembrie 2001 prevedea în mod expres plata anticipată a tuturor onorariilor. În timp ce o altă clauză imprimată deja pe contract indica posibilitatea de a plăti « restul onorariilor » ulterior, aceasta era contrazisă de clauzele care prevedeau plata anticipată a onorariilor şi posibilitatea de a rezilia de drept contractul în caz de neplată sau de a constrânge reclamanta să plătească fără somaţie. Pe de altă parte, Curtea reţine că autorităţile au trebuit să adopte măsuri de urgenţă în 2005 şi 2006 pentru a asigura posibilitatea unei plăţi eşalonate a onorariilor de executare şi a elimina condiţia plăţii anticipate a onorariilor executorilor judecătoreşti cu scopul de a asigura un sistem efectiv de executare a hotărârilor judecătoreşti, ceea ce indică existenţa, în acel moment, unei practici similare cazului în speţă (a se vedea paragraful 25 de mai sus). În final, problema rambursării eventuale a onorariilor după plata creanţei de către debitori nu este relevantă potrivit plângerii reclamantei, care invocă imposibilitatea de a obţine respectarea hotărârii menţionate datorită sumei prea ridicate a onorariilor pe care ar fi trebuit să le plătească anticipat (Apostol, citată anterior, paragraful 55).
42. Curtea constată că cuantumul onorariilor pe care reclamanta trebuia să îl plătească anticipat pentru a obţine respectarea hotărârii definitive din 7 decembrie 2000 era de aproximativ douăzeci de ori mai mare decât pensia sa lunară. În măsura în care veniturile sale erau mai mici decât pensia lunară medie din România, este greu de imaginat cum ar fi putut să obţină prin mijloace proprii suma cerută (a se vedea, mutatis mutandis, Iorga, citată anterior, paragraful 43).
43. Cu toate că Guvernul susţine că reclamanta ar fi putut înainta o contestaţie la executare, în conformitate cu art. 399 CPC sau ar fi putut iniţia o acţiune disciplinară împotriva executorului judecătoresc în temeiul Legii nr. 188/2000, pentru a se plânge de refuzul acestuia de a îndeplini un act de executare, Curtea reaminteşte că a decis deja că Guvernul nu a demonstrat caracterul efectiv al căilor de atac respective (Constantin Oprea împotriva României, nr. 24724/03, paragraful 41 in fine, 8 noiembrie 2007) şi observă că nu a prezentat probe care să o convingă să ajungă la o altă concluzie în speţă. Mai exact, Guvernul nu a dat exemple de jurisprudenţă internă pentru a dovedi că în lipsa unui contract de executare şi de iniţiere a procedurii de executare, reclamanta ar fi putut angaja răspunderea executorului judecătoresc (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Pe de altă parte, nu a precizat nici cum acţiunea disciplinară era o cale de atac direct accesibilă reclamantei şi cum ar fi putut conduce la executarea hotărârii definitive, dat fiind că nu putea fi dispusă decât de colegiul director al Uniunii executorilor judecătoreşti sau de Ministerul Justiţiei şi nu putea conduce decât la suspendarea executorului din funcţie (Topciov (Hotărâre), citată anterior).
44. Curtea reafirmă că respectarea obligaţiei de a asigura un drept efectiv de acces la justiţie nu înseamnă pur şi simplu lipsa ingerinţei ci poate impune diferite forme de măsuri pozitive ale statului (Kreuz, citată anterior, paragraful 59). Transmiţând executorilor judecătoreşti competenţa exclusivă de a proceda la executarea silită a titlurilor executorii, statul nu se poate elibera de obligaţiile sale pozitive de a organiza un sistem juridic care să permită creditorilor, inclusiv celor mai defavorizaţi, să obţină de la debitori, în lipsa insolvabilităţii dovedite a acestora din urmă, plata sumelor alocate de instanţe (a se vedea, mutatis mutandis, Apostol, citată anterior, paragraful 64). Or, ea observă că abia din 2005 şi 2006, adică după mulţi ani de la evenimente, Guvernul a adoptat măsuri vizând asigurarea accesului efectiv al creditorilor lipsiţi de resurse suficiente la procedurile de executare silită (a se vedea paragraful 25 de mai sus). În opinia Curţii, ar fi exagerat să se ceară reclamantei să reînceapă o procedură de executare la aproape şase ani de la demersurile făcute în vederea respectării deciziei din 7 decembrie 2000, cu atât mai mult cu cât din dosar reiese că posibilitatea de a recurge la executarea silită era prescrisă (a se vedea paragraful 33 in fine, de mai sus).
45. În sfârşit, Curtea afirmă că nu există probe care să conducă la concluzia că executarea nu ar fi efectivă datorită insolvabilităţii debitorilor. În această privinţă trebuie remarcat că primul executor judecătoresc nu a închis dosarul de executare din acest motiv înainte de 10 mai 2001, aşa cum ar fi putut să o facă în temeiul art. 371^5 litera b) CPP (a se vedea Constantin Oprea, citată anterior, paragraful 23 şi 40 in fine) şi trebuie făcută trimiterea la concluziile sentinţei definitive din 29 noiembrie 2001 a Judecătoriei Bucureşti (a se vedea paragraful 15 in fine, de mai sus).
46. Pe baza acestor probe şi după ce a făcut o apreciere de ansamblu asupra faptelor, Curtea consideră că în speţă autorităţile naţionale nu au asistat efectiv reclamanta în demersurile sale de a obţine executarea deciziei din 7 decembrie 2000 citată anterior.
47. Prin urmare, va respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern şi va constata că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.
48. Ţinând cont de această concluzie, Curtea consideră că nu este necesar să examineze în plus dacă măsurile adoptate de autorităţi în vederea respectării hotărârilor definitive din 17 mai 199 şi 30 noiembrie 2001 au fost adecvate şi suficiente, problemele de fapt şi de drept pe care le pun fiind similare.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
49. Reclamanta consideră în final că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, datorită faptului că autorităţile nu i-au oferit efectiv asistenţă pentru respectarea hotărârilor definitive pronunţate în favoarea sa.
50. Guvernul contestă afirmaţia reclamantei.
51. Pe baza concluziilor sale ce figurează la paragrafele 35-47 de mai sus, Curtea concluzionează că această plângere trebuie admisă, dar că nu trebuie statuat asupra fondului (a se vedea, mutatis mutandis, între altele, Biserica Catolică din Caneea împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1996, Colecţia 1997-VIII, paragraful 50, Ruianu, citată anterior, paragraful 75).
III. Asupra altor pretinse încălcări
52. Invocând art. 2, 6, 8, 17 şi 18 din Convenţie, reclamanta se plânge că D.V. şi D.G.L. nu au fost condamnaţi penal pentru abandon de familie în urma plângerilor pe care le-a depus.
53. Ţinând cont de probele pe care le deţine şi în măsura în care este competentă să soluţioneze invocările formulare, Curtea nu distinge nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia invocată de reclamantă.
Reiese că această plângere este în mod manifest neîntemeiată şi va fi respinsă în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
54. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
55. Reclamanta solicită 50.000 euro cu titlu de prejudiciu material, sumă ce reprezintă creanţa acordată prin decizia definitivă din 7 decembrie 2000 a Tribunalului Olt, recalcularea acordată prin decizia din 17 mai 1999 a Tribunalului Bucureşti şi cuantumul acordat cu titlu de pensie de invaliditate, reactualizate până în anul 2007. Ea solicită de asemenea 100.000 euro pentru suferinţele fizice şi psihice la care a fost supusă timp de 11 ani.
56. În ceea ce priveşte prejudiciul material invocat, Guvernul consideră că reclamanta nu a demonstrat că starea sa de necesitate s-a prelungit până în anul 2007 pentru ca sumele alocate de instanţele interne să fie reactualizate, nici că există o legătură de cauzalitate între sumele cerute şi încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie. El consideră că nu trebuie să se ţină cont de perioada ulterioară sentinţei din data de 30 noiembrie 2001 a Tribunalului Slatina la reactualizarea sumei cerute cu titlu de prejudiciu material. În ceea ce priveşte cererea cu titlu de prejudiciu moral, el consideră că suma respectivă este excesivă.
57. Curtea reaminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (Metaxas, citat anterior, paragraful 35 şi Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31107/96, paragraful 32, CEDO 2000-XI). În speţă, Curtea a constatat o încălcare a art. 6 din Convenţie datorită nerespectării hotărârii definitive din 7 decembrie 2000, prin care Tribunalul Olt a condamnat nişte terţi să-i plătească reclamantei unele sume de bani.
58. Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu material datorită nerespectării hotărârii definitive din data de 7 decembrie 2000 în cauză şi un prejudiciu moral constând în special într-un sentiment de nedreptate datorat faptului că, timp de mai mulţi ani, în ciuda acestei hotărâri definitive şi executorii, autorităţile nu au pus la dispoziţia reclamantei un sistem efectiv pentru apărarea drepturilor sale.
59. Ţinând cont de aceste consideraţii, Curtea acordă reclamantei, în echitate, 12.000 euro pentru toate prejudiciile reunite.
B. Costuri şi cheltuieli
60. Reclamanta nu a prezentat nicio cerere de rambursare a costurilor şi cheltuielilor suportate în procedura în faţa instanţelor interne sau în faţa Curţii.
C. Majorări de întârziere
61. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. alătură fondului excepţia preliminară ridicată de Guvern întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge ;
2. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie şi referitoare la nerespectarea hotărârilor definitive din 17 mai 1999, 7 decembrie 2000 şi 30 noiembrie 2001, precum şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest ;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte nerespectarea hotărârii definitive din 7 decembrie 2000 pronunţate de Tribunalul Olt ;
4. hotărăşte că nu trebuie examinat pe fond capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie şi referitor la nerespectarea hotărârilor definitive din 17 mai 1999 şi 30 noiembrie 2001 ;
5. hotărăşte că nu trebuie examinat fondul plângerii întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 ;
6. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 12.000 euro (douăsprezece mii euro) pentru toate prejudiciile reunite, sumă ce va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
7. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 1 iulie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← SC Ruxandra Trading SRL contra României - Neexecutare sentinta... | Florescu contra Romaniei - Imobil vandut ilegal de stat in lipsa... → |
|---|
