Prodanof contra Romaniei - Durata procedurii executarii sentintei pronuntate in favoarea reclamantilor
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 15 noiembrie 2007
în CauzaProdanof şi alţii împotriva României(nr. 1)
(Cererea nr. 2739/02)
Strasbourg
Devenită definitivă la 07.07.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Prodanof şi alţii împotriva României (nr. 1),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B. M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnul David Thór Björgvinsson,
Doamnele I. Ziemele,
I. Berro-Lefèvre, judecători,
şi domnul Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 18 octombrie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 2739/02, introdusă împotriva României, prin care patru cetăţeni ai acestui stat, domniiNicolae Prodanof şi Boris George Prodanof, precum şi doamneleCleliana Prodanof şi Christi Marina Prodanof(reclamanţii), din care primii trei au şi cetăţenie brazialiană, au sesizat Curtea la data de 28 noiembrie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de L. Poenaru, avocată la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul R. H. Radu, agent guvernamental de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 14 iunie 2005 Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în anul 1942, 1947, 1948 şi respectiv 1945. Primii trei locuiesc la Sao Paulo şi cel de-al patrulea locuieşte la Bucureşti.
A. Acţiune în revendicare şi demersuri ale reclamanţilor pentru punerea în posesia terenului în litigiu
5. În anul 1942, O.G., mătuşa reclamanţilor, a cumpărat un teren de 1290 m² situat la Bucureşti, pe Bulevardul Primăverii la nr. 52. La 26 februarie 1974 acest teren a fost expropriat de stat. O.G. a decedat în 1982.
6. Pentru prima dată succesiunea lui O.G. a fost deschisă în 1983. Din dosar, în special dintr-o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din 3 decembrie 2003 (a se vedea paragraful 28 de mai jos) reiese că în 1983 I.P., L.P. şi D.P., fraţii lui O.G., au fost declaraţi moştenitori legali ai acesteia şi că în 1996, după decesul lor, reclamanţii au cerut unui notar public deschiderea succesiunii acestora precum şi pe cea a lui O.G. Ei au prezentat notarului acte care au demonstrat calitatea lor de moştenitori, dar nu l-au informat asupra actelor şi acţiunilor îndeplinite cu prilejul primei deschideri a succesiunii din 1983, declarând că I.P., L.P. şi D.P. au renunţat la succesiunea lui O.G.
7. La 5 iunie 1996 reclamanţilor li s-a eliberat un certificat de moştenitori privind, între altele, succesiunea lui O.G., ai cărui moştenitori legali erau.
8. La 12 mai 1998, în calitate de moştenitori ai lui O.G., reclamanţii au sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune în revendicare a terenului de 1290 m² menţionat anterior, îndreptată împotriva Consiliului municipal Bucureşti (Consiliul municipal).
9. Prin sentinţa din 19 iunie 1998 Judecătoria Bucureşti a admis acţiunea în revendicare şi a condamnat Consiliul municipal să le înapoieze terenul în chestiune în liberă proprietate şi posesie. În lipsa unui recurs această sentinţă a devenit definitivă.
10. Printr-o decizie din 30 iulie 1998 Primăria Bucureşti a ordonat direcţiilor de urbanism şi administrare a fondului imobiliar Bucureşti să şteargă dreptul de proprietate al statului asupra terenului respectiv din cartea funciară şi să restituie terenul reclamanţilor.
11. Din dosar reiese că terenul în cauză era ocupat la acea vreme de Regia autonomă a administraţiei patrimoniului protocolului de stat (RAAPPS), supravegherea locurilor fiind asigurată de Serviciul public de pază şi protecţie (SPP).
12. La 12 octombrie 1999 executorul judecătoresc însărcinat cu executarea sentinţei din 19 iunie 1998 citată anterior a întocmit un proces-verbal în care a declarat reclamanţii în posesia terenului lor şi le-a eliberat o copie. În baza procesului-verbal, la 13 octombrie 1999 Judecătoria Bucureşti a constatat formal îndeplinirea ultimei acţiuni de executare a sentinţei citată anterior. Începând din octombrie 1999 reclamanţii au început să achite taxele funciare aferente terenului respectiv. Cu toate acestea, reclamanţii nu au putut intra în posesia terenului lor datorită refuzului RAAPPS de a-l elibera.
13. La 31 mai 2000, la cererea reclamanţilor, Judecătoria Bucureşti a înregistrat dreptul lor de proprietate asupra terenului în cartea funciară.
14. La 13 februarie 2001 Primăria Bucureşti a autorizat reclamanţii să-şi închidă terenul.
15. La 28 martie 2001 reclamanţii au încercat din nou să intre în posesia terenului, în prezenţa a doi agenţi de poliţie. Aceştia din urmă au constatat că terenul era ocupat de un obiectiv militar şi protejat de agenţii SPP, care refuzau accesul reclamanţilor pe teren pe motiv că nu aveau un permis de trecere de la conducerea SPP şi nu erau însoţiţi de un reprezentant al Judecătoriei Bucureşti.
16. La 24 iulie 2001, prin intermediul unui executor judecătoresc, reclamanţii au cerut directorului RAAPPS să elibereze terenul pentru a-l putea închide. Nu au primit niciun răspuns la cererea lor.
B. Procesul de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 şi punerea reclamanţilor în posesia efectivă a terenului în cauză
17. La 14 noiembrie 2001, pe baza Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate abuziv (Legea nr. 10/2001), reclamanţii au depus la RAAPPS o cerere de restituire a terenului de 1290 m² în cauză.
18. Printr-o hotărâre din 9 octombrie 2002 RAAPPS a respins cererea de restituire pe motiv că, în măsura în care în 1983 se dezbătuse succesiunea lui O.G. şi I.P., L.P. şi D.P. fuseseră declaraţi moştenitori legali, calitatea de persoane îndreptăţite să li se restituie terenul în litigiu le revenea acestora din urmă. În privinţa certificatului de moştenitori al reclamanţilor din 1996, RAAPPS a constatat că interesaţii declaraseră că persoanele menţionate anterior renunţaseră la moştenirea lui O.G. şi că o succesiune nu putea face obiectul unei a doua dezbateri.
19. La 18 noiembrie 2002 reclamanţii au sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune privind anularea hotărârii din 9 octombrie 2002 menţionată anterior şi condamnarea RAAPPS la restituirea terenului în litigiu către ei. În sprijinul acţiunii lor ei au prezentat instanţei sentinţa din 19 iunie 1998 a Judecătoriei Bucureşti şi mai multe certificate de moştenitori, printre care cel din 5 iunie 1996 şi au precizat că ei erau moştenitorii lui I.P., L.P. şi D.P., pe care RAAPPS îi considera ca fiind îndreptăţiţi să li se restituie terenul.
20. Printr-o hotărâre judecătorească din 7 aprilie 2003 Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea reclamanţilor, constatând că interesaţii beneficiau de sentinţa definitivă din 19 iunie 1998 indicată anterior şi că aceştia erau moştenitorii lui I.P., L.P. şi D.P.
21. Printr-o decizie din 17 decembrie 2003 Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul înaintat de RAAPPS, care invoca faptul că certificatul de moştenitori din 5 iunie 1996 conţinea informaţii false şi că sentinţa din 19 iunie 1998 nu-i era opozabilă, fiind pronunţată împotriva Consiliului municipal. Curtea de Apel a reţinut că, deşi nu a impus nicio obligaţie RAAPPS, sentinţa citată anterior dovedea caracterul abuziv al exproprierii terenului. De altfel, certificatul de moştenitori din 5 iunie 1996 beneficia de o prezumpţie simplă de valabilitate, în lipsa unei proceduri în anulare a certificatului care să constate, eventual, că reclamanţii nu aveau drepturi succesorale.
22. La cererea reclamanţilor din 26 octombrie 2004, printr-o hotărâre judecătorească interlocutorie din 8 noiembrie 2004 a Judecătoriei Bucureşti, sentinţa din 7 aprilie 2003 a fost învestită cu formulă executorie.
23. La 25 aprilie 2005, în baza sentinţei din 7 aprilie 2003 menţionată anterior, reclamanţii au fost puşi în posesia terenului în cauză de un executor judecătoresc care a întocmit un proces-verbal în acest scop, semnat de interesaţi, de doi agenţi de poliţie şi de reprezentanţii RAAPPS. Terenul a fost măsurat şi delimitat.
24. Printr-o decizie din 7 noiembrie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat de RAAPPS, a casat hotărârile judecătoreşti din 7 aprilie şi 17 decembrie 2003 menţionate anterior şi a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti pentru administrarea probelor pe baza validităţii certificatului de moştenitori din 5 iunie 1996 şi calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite să li se restituie terenul în litigiu, în baza Legii nr. 10/2001.
25. După ce a examinat actele prezentate de părţi, inclusiv toate documentele succesorale, printr-o decizie din 30 noiembrie 2006 Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea reclamanţilor şi a dispus ca RAAPPS să pronunţe în favoarea lor o hotărâre de restituire a terenului în litigiu. El a considerat că, în calitate de moştenitori legali ai moştenitorilor lui O.G., aveau dreptul la restituirea terenului în litigiu, în baza Legii nr. 10/2001. De altfel, Tribunalul a respins cererea reconvenţională a RAAPPS de a şterge dreptul de proprietate al reclamanţilor din cartea funciară, estimând că respectiva înscriere fusese făcută în baza sentinţei definitive din 19 iunie 1998. În acelaşi timp, la cererea RAAPPS, Tribunalul a dispus ca terenul în cauză să fie administrat din nou de RAAPPS, pe motiv că sentinţa din 7 aprilie 2003 menţionată anterior constituind baza legală a punerii în posesie a reclamanţilor la 25 februarie 2005 fusese casată prin decizia din 7 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
26. În prezent procesul este în curs de derulare la Curtea de Apel Bucureşti.
C. Procesul penal împotriva reclamanţilor pentru fals şi înşelăciune privind certificatul de moştenitori din 5 iunie 1996
27. La 14 iunie şi 19 iulie 2000, A.C., M.D. şi A.R. au depus o plângere penală împotriva reclamanţilor pentru fals, uz de fals şi înşelăciune comise cu prilejul declaraţiilor făcute în urma cărora notarul public le-a eliberat certificatul de moştenitori din 5 iunie 1996.
28. După mai multe casări ale ordonanţelor pronunţate în cazul în speţă, printr-o ordonanţă din 3 decembrie 2003 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat neînceperea urmăririi penale în favoarea reclamanţilor. El a precizat că, chiar dacă interesaţii dăduseră declaraţii mincinoase în faţa notarului şi certificatul de moştenitori obţinut în acest fel fusese folosit în cauzele civile ulterioare, faptele respective nu prezentau pericol social, putând fi supuse numai unei sancţiuni administrative, care nu mai trebuia să fie executată. Cu acest titlu Parchetul a reţinut, pe de o parte, că terţii A.C., M.D. şi A.R. nu fuseseră vătămaţi, din moment ce nu mai aveau niciun drept asupra bunurilor succesorale, în urma proceselor civile anterioare care fuseseră soluţionate în favoarea reclamanţilor. Pe de altă parte, aceştia din urmă aveau calitatea de moştenitori legali ai succesiunii în litigiu, calitate care nu le putea fi luată. Cu toate acestea, ţinând cont de faptul că certificatul de moştenitori din 5 iunie 1996 fusese eliberat în urma comiterii unui delict, Parchetul a dispus sesizarea Judecătoriei Bucureşti cu o acţiune în anulare a certificatului.
29. Printr-o decizie din 23 septembrie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuând în ultimă instanţă, a respins ca tardivă acţiunea reclamanţilor în anulare a ordonanţei de mai sus a Parchetului.
D. Procese civile în anulare a certificatului de moştenitori din 5 iunie 1996
30. La 10 decembrie 2003, în baza ordonanţei din 3 decembrie 2003 de mai sus, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune în anulare a certificatului de moştenitori din 5 iunie 1996.
31. La cererea reclamanţilor, la 2 iulie 2004, Judecătoria menţionată anterior a suspendat procesul în aşteptarea rezultatului procesului în curs intentat de interesaţi împotriva ordonanţei din 3 decembrie 2003 citată anterior. Guvernul nu a informat Curtea dacă acest proces a fost reluat după pronunţarea deciziei din 23 septembrie 2005 de către Curtea de Casaţie şi Justiţie (a se vedea paragraful 29 de mai sus).
32. Un al doilea proces în anulare a certificatului de moştenitori în cauză, intentat în mai 2004 de ultima reclamantă împotriva celorlaltor reclamanţi este în curs de judecată în primă instanţă după admiterea apelului acestora din urmă prin decizia din 1 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
33. Potrivit articolului 322 (4) din codul de procedură civilă (CPC), modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, instanţele civile pot fi sesizate cu o cerere în revizuire împotriva unei sentinţe definitive în vederea reexaminării cauzei în cazul în care această sentinţă a fost pronunţată pe baza unei probe scrise declarată falsă ulterior. În cazul în care comiterea delictului nu poate fi constatată de instanţele penale, tribunalul civil sesizat cu cererea în revizuire este competent să pronunţe o hotărâre judecătorească interlocutorie asupra existenţei delictului invocat.
34. Prin decizia definitivă nr. 1715 din 23 aprilie 2003 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare promovat de procurorul general şi, pe fond, a confirmat decizia din 13 iunie 2001 a Tribunalului Alba care modificase într-un proces în revizuire întemeiat pe art. 322 (4) din CPC decizia definitivă din 26 octombrie 2000 pronunţată de acelaşi Tribunal. După examinarea faptelor pertinente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că dispoziţiile art. 322 (4) se aplicau în cazul în speţă, dată fiind constatarea unei ordonanţe de neîncepere a urmăririi penale a Parchetului din 23 aprilie 2001, care a considerat că conţinutul facturii pe care s-a întemeiat decizia definitivă din 26 octombrie 2000 era fals, dar nu a condamnat acuzaţii din cauza prescrierii faptelor. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că termenul « proba scrisă falsă » include şi expresiile al căror conţinut nu corespunde realităţii, chiar dacă faptele comise de persoanele responsabile nu constituie un delict.
35. Potrivit art. 12 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietăţii publice, procedurile judiciare privind dreptul de proprietate asupra unui bun aflat în patrimoniul statului trebuie îndreptate împotriva reprezentantului acestuia din urmă, adică Ministerul Finanţelor sau consiliile locale şi municipale, după caz. In schimb, procedurile privind dreptul de administrare a acestor bunuri trebuie îndreptate împotriva titularului dreptului de a administra bunurile în cauză. În baza acestei dispoziţii, prin decizia definitivă nr. 354 din 17 ianuarie 2001 Curtea Supremă de Justiţie (numele vechi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) a respins apărarea RAAPPS care susţinea într-un proces în revendicare că un fost proprietar ar fi trebuit să intenteze prima sa acţiune în revendicare împotriva sa şi nu a Consiliului municipal. Curtea Supremă a considerat că odată constatată, într-o primă acţiune în revendicare, inexistenţa titlului statului asupra bunului în litigiu, titularul dreptului de a administra bunul (RAAPPS) nu mai avea niciun drept să continue să folosească bunul în cauză.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
36. Reclamanţii invocă faptul că neexecutarea de către autorităţi a sentinţei definitive din 19 iunie 1998 a Judecătoriei Bucureşti a adus atingere dreptului lor la respectarea bunurilor lor, aşa cum dispune art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
37. Guvernul menţionează că reclamanţii au fost puşi în posesia terenului în litigiu la 25 februarie 2005 în baza deciziei din 7 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti. Prin urmare, nu mai au calitatea de victimă, în sensul art. 34 din Convenţie. El susţine că decizia respectivă corespunde condiţiilor cerute de jurisprudenţa Curţii în materie deoarece a recunoscut implicit încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor de către RAAPPS şi a dispus ca aceasta să le restituie terenul în cauză.
38. Reclamanţii nu au prezentat observaţii asupra acestui punct.
39. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa potrivit căreia un reclamant se poate pretinde victima unei încălcări a drepturilor sale garantate de Convenţie sau de Protocoalele sale în privinţa perioadei de neexecutare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţată în favoarea sa (a se vedea, printre multe altele, Katsyuk împotriva Ucrainei, nr. 58928/00, paragraful 48, 5 aprilie 2005). În plus, în privinţa recunoaşterii invocate de autorităţi a încălcării în cauză, ea relevă că sentinţa din 7 aprilie 2003 citată anterior a fost casată prin decizia din 7 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, Curtea respinge excepţia Guvernului.
40. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Asupra fondului
41. Precizând că nu intenţionează să repună în discuţie sentinţa definitivă din 19 iunie 1998 a Judecătoriei Bucureşti, Guvernul face trimitere la cauza Constandache împotriva României ((decizie), nr. 46312/99, 11 iunie 2002) şi susţine că reclamanţii nu beneficiază de un « bun » în sensul jurisprudenţei Curţii, deoarece sentinţa menţionată anterior a fost pronunţată împotriva Consiliului municipal, în timp ce la data respectivă terenul în litigiu se afla în posesia RAAPPS. Apoi Guvernul precizează că sentinţa menţionată anterior nu a fost motivată de Tribunal, deoarece dispoziţiile CPC în vigoare la vremea aceea prevedeau obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti numai în cazul în care una din părţile aflate în litigiu o cereau sau înaintau apel, ceea ce Consiliul municipal nu a făcut.
42. În fine, referindu-se la procesele civile privind validitatea certificatului de moştenitori din 5 iunie 1996, Guvernul estimează că la vremea comiterii faptelor RAPPS era îndreptăţită să refuze să restituie terenul reclamanţilor, dată fiind situaţia legală incertă a bunului şi faptul că sentinţa din 19 iunie 1998 nu fusese pronunţată împotriva sa, în calitate de administrator efectiv al bunului. De altfel, RAAPPS nu a susţinut niciodată că beneficiază de un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, ci a estimat numai că reclamanţii nu au dreptul la restituirea bunului. Or, din moment ce apelul împotriva sentinţei din 7 aprilie 2003 a fost respins, RAAPPS nu a întârziat să-i pună în posesie. În plus, Guvernul adaugă că Consiliul municipal a executat la 30 iulie 1998 singura obligaţie ce decurge din sentinţa din 19 iunie 1998 în privinţa căreia era competent, şi anume emiterea unei hotărâri judecătoreşti care să dispună radierea dreptului de proprietate al statului şi reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor.
43. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului. Ei menţionează că nu au intrat în posesia terenului lor decât în 2005, în urma unei proceduri de executare silită şi că refuzul RAAPPS de a executa sentinţa definitivă din 19 iunie 1998 citată anterior i-a constrâns să iniţieze o nouă procedură, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care RAAPPS nu a prezentat niciodată un titlu de proprietate pentru a-şi justifica refuzul de a executa această sentinţă. Reclamanţi consideră că problema certificatului de moştenitori în litigiu este o problemă de familie, fără incidenţă asupra dreptului lor de proprietate asupra terenului în cauză.
44. Curtea aminteşte că pentru a stabili dacă reclamanţii dispuneau de un « bun » în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie să descopere dacă sentinţa definitivă din 19 iunie 1998 a Judecătoriei Bucureşti a condus la apariţia în capătul de acuzare al acesteia a unei creanţe suficient stabilită pentru a fi exigibilă (cf. Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59 şi Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44921/98, paragraful 35, 28 septembrie 2004).
45. În cazul în speţă Curtea nu ar putea admite argumentul Guvernului potrivit căruia sentinţa definitivă din 19 iunie 1998 nu a avut drept rezultat apariţia unui « bun » în patrimoniul reclamanţilor, pe motiv că nu a fost pronunţată împotriva RAAPPS care la vremea comiterii faptelor, administra terenul în litigiu. Cu acest titlu, ea relevă că instanţelor naţionale le revine sarcina de a examina dreptul de a acţiona al părţilor într-un proces intern şi că Guvernul nu poate invoca o excepţie de inadmisibilitate care nu a fost ridicată de autorităţi, în acest caz Consiliul municipal, în procesul intern în cauză. În subsidiar, ea remarcă faptul că spre deosebire de cauza Constandache citată de Guvern, sentinţa din 19 iunie 1998 a admis acţiunea în revendicare a reclamanţilor, că RAAPPS nu a invocat niciodată un drept de proprietate asupra bunului în litigiu şi că dreptul şi practica interne pertinente confirmă dreptul de a acţiona al consiliilor locale şi municipale în asemenea procese (a se vedea paragraful 35 de mai sus). Prin urmare, reclamanţii beneficiau de un « bun » în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 în privinţa terenului de 1290 m².
46. Curtea constată că sentinţa din 19 iunie 1998 citată anterior a condamnat statul, reprezentat de Consiliul municipal, nu numai să restituie dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în chestiune, ci şi să-i pună în posesia acestuia. Or, ea relevă că de-abia la 25 februarie 2005 reclamanţii au fost puşi în posesia terenului de un executor judecătoresc, în urma unei proceduri de executare silită. Cu acest titlu, Curtea constată că părţile convin asupra faptului că la această dată sentinţa din 19 iunie 1998 a fost efectiv executată.
47. Curtea consideră că imposibilitatea din partea reclamanţilor de a obţine executarea sentinţei din 19 iunie 1998 înainte de 25 februarie 2005 reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Pentru a explica întârzierea în executarea sentinţei, Guvernul susţine că RAAPPS refuzase să pună reclamanţii în posesia terenului în litigiu pe motiv că sentinţa menţionată anterior nu fusese pronunţată împotriva sa şi că situaţia legală a bunului era nesigură, dat fiind în special certificatul de moştenitori în litigiu din 5 iunie 1996.
48. În privinţa primului motiv, Curtea constată că nu a fost invocat de RAAPPS şi adus la cunoştinţa reclamanţilor decât în procedura de apel împotriva sentinţei din 7 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti. De altfel, în circumstanţele speţei, Curtea nu ar putea admite că odată stabilită inexistenţa dreptului de proprietate al statului asupra bunului în cauză la sfârşitul unui proces în contradictoriu îndreptat împotriva autorităţilor competente, alte autorităţi ar putea refuza executarea unei sentinţe definitive invocând drept mijloc de apărare inopozabilitatea sentinţei în privinţa lor.
49. În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv invocat de Guvern referitor la certificatul de moştenitori în litigiu din 5 iunie 1996, Curtea constată că RAAPPS nu l-a invocat înaintea deciziei din 9 octombrie 2002. Desigur, ordonanţa din 3 decembrie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a concluzionat că unele declaraţii ale reclamanţilor făcute cu prilejul eliberării certificatului susmenţionat fuseseră false. Această circumstanţă ar fi putut justifica întârzierea după această dată în executarea de către autorităţi a sentinţei din 19 iunie 1998, chiar dacă nu reiese cu certitudine, în lipsa motivaţiei, că această sentinţă ar fi fost pronunţată în principal pe baza certificatului în litigiu (a se vedea, mutatis mutandis, Georgi împotriva României, nr. 58318/00, paragraful 55, 24 mai 2006). În orice caz, Curtea aminteşte că a hotărât că, în măsura în care există o îndoială puternică în privinţa validităţii obiectului unei hotărâri judecătoreşti de executat, autorităţile trebuie să acţioneze cu rapiditate pentru a clarifica situaţia juridică a hotărârii spre a-şi putea îndeplini ulterior obligaţiile ce decurg din aceasta (Georgi, citată anterior, paragraful 55). Într-adevăr, ea aminteşte că a hotărât de asemenea că autorităţile sunt responsabile de întârzierea în executarea unei sentinţe definitive până la data la care această sentinţă a fost casată într-un proces în revizuire pentru reexaminarea cauzei pe fond (Popov împotriva Moldovei (nr. 1), nr. 74153/01, paragraful 64 in fine, 18 ianuarie 2005).
50. În cazul în speţă Curtea constată că, atât în ordonanţa citată anterior cât şi în deciziile ulterioare, autorităţile au recunoscut că, în orice caz, reclamanţii erau moştenitorii legali ai succesiunii, astfel încât declaraţiile false în cauză nu au adus prejudicii terţilor invocând un drept la moştenire. Apoi, ea relevă că din dosar nu reiese că Parchetul ar fi urmat după noiembrie 2005 procedura în anulare a certificatului de moştenitori iniţiată în 2003, pentru a soluţiona cu celeritate problema validităţii sale. Curtea remarcă mai ales că dacă autorităţile considerau că soluţia dată prin sentinţa din 19 iunie 1998 ar fi fost diferită dacă declaraţiile moştenitorilor reclamanţilor nu ar fi fost false, ele ar fi putut sesiza instanţele interne cu o cerere în revizuire a sentinţei întemeiată pe articolul 322 (4) CPP (a se vedea paragrafele 33 şi 34 de mai sus), lucru pe care nu l-au făcut.
51. În definitiv, Curtea consideră că Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilă pentru refuzul autorităţilor de a executa înainte de 25 februarie 2005 sentinţa definitivă în cauză, refuz care a pus reclamanţii în imposibilitatea de a beneficia de bunul lor timp de aproape şapte ani (Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, paragrafele 80-81, 2 martie 2004). Reiese că ingerinţa cauzată de neexecutarea într-un termen rezonabil a sentinţei definitive din 19 iunie 1998 era deci arbitrară şi implica încălcarea principiului legalităţii. O asemenea concluzie scuteşte Curtea de a căuta un echilibru just de păstrat între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor individuale ale reclamanţilor (Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, paragraful 31, 27 mai 2004).
52. Prin urmare, în lumina celor de mai sus, Curtea consideră că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
53. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
54. Reclamanţii fac trimitere la cererea lor precedentă potrivit art. 41 din Convenţie, în care ceruseră 3.000.000 euro cu titlu de prejudiciu material şi moral pe care l-ar fi suferit datorită neexecutării de către autorităţi a sentinţei din 19 iunie 1998 înainte de 25 februarie 2005. Ei precizează că, pentru a calcula prejudiciul material suferit, au luat în calcul preţul de vânzare al terenului care era de circa 3.000 euro/m².
55. Guvernul remarcă faptul că reclamanţii nu au cerut o sumă precisă cu titlu de « satisfacţie echitabilă », prezentând numai o propunere de soluţionare pe cale amiabilă. În orice caz, el menţionează că reclamanţii şi-au pierdut calitatea de victimă deoarece sunt în posesia terenului în cauză din 25 februarie 2005 şi Curtea nu ar putea face speculaţii asupra prejudiciului material ce decurge din nebeneficierea invocată.
56. Curtea aminteşte că a concluzionat că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită întârzierii în executarea sentinţei definitive din 19 iunie 1998. Prin urmare, nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material invocat de reclamanţi şi calculat în funcţie de preţul de vânzare al terenului în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Acatrinei împotriva României, nr. 7114/02, paragraful 58, 26 octombrie 2006). Cu acest titlu, ea relevă că reclamanţii nici nu au susţinut, nici nu au dovedit că ar fi suferit un prejudiciu material care să decurgă din imposibilitatea de a obţine chirii în timpul perioadei neexecutării (a se vedea, a contrario, Popov împotriva Moldovei (nr.1) (satisfacţie echitabilă), nr. 74153/01, paragrafele 6 şi următoarele, 17 ianuarie 2006).
57. Curtea estimează totuşi că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral, în special datorită frustrării provocate de întârzierea în executarea sentinţei pronunţate în favoarea lor şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării.
58. În aceste împrejurări, pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa şi statuând în echitate, potrivit art. 41 din Convenţie, Curtea alocă fiecăruia din reclamanţi 2.000 euro pentru prejudiciul moral suferit.
B. Costuri şi cheltuieli
59. Reclamanţii nu au formulat nicio cerere cu acest titlu.
60. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea decide să nu-i aloce reclamantului nici o sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
61. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească fiecăruia din reclamanţi, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 2.000 euro (două mii euro) pentru prejudiciul moral;
b) că suma respectivă va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;
c) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 15 noiembrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Florescu contra Romaniei - Imobil vandut ilegal de stat in lipsa... | Maria Sipos contra Romaniei - Prezentatoare TVR1 concediata.... → |
|---|
