Florescu contra Romaniei - Imobil vandut ilegal de stat in lipsa unui titlu de proprietate valabil
| Comentarii |
|
SECŢIUNEA A TREIA
CAUZA FLORESCU împotriva ROMÂNIEI
(Cererea nr. 41857/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 martie 2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite în articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaFlorescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţiunea a treia), întrunită în completul format din:
D-niiB.M. Zupančič, preşedinte,
J. Hedigan,
C. Bîrsan,
Dnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Dl.David Thór Björgvinsson,
DnaI. Ziemele, juges
şi sl. S. Naismith, grefier adjunct al secţiunii,
După deliberare în camera de consiliu la 15 februarie 2007,
Pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 41857/02) îndreptată împotriva României şi prin care un cetăţean al acestui Stat, dl.Octavian Florescu(« reclamantul »), a sesizat Curtea la 20 noiembrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenţia cu privire la Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor fundamentale ale Omului (« Convenţia »).
2. Reclamantul este reprezentat de d-na M. Nurciu, avocat din Bucureşti. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, d-na B. Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 23 noiembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 din Convenţie, ea a hotărât că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeiul cauzei.
4. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1932 şi domiciliază în Atena.
6. În 1934, părinţii reclamantului, funcţionari pe atunci, au cumpărat un imobil cu terenul aferent, imobil situat la nr. 3, str. Tănăsoaia, la Bucureşti. În 1981, tatăl reclamantului a decedat. În 1985, reclamantul şi mama sa au decis să emigreze în Grecia. La 16 aprilie 1985, invocând decretul nr. 223/1974, Statul a confiscat imobilul sus menţionat.
7. Printr-un contract de vânzare încheiat în 1997 în baza Legii nr. 112/95, Statul, printr-o întreprindere administratoare a bunurilor imobiliare ale Statului, a vândut bunul soţilor B, care îl ocupau ca locatari.
8. La 18 mai 1999, reclamantul şi mama sa au introdus la Tribunalul Bucureşti o acţiune în revendicare imobiliară îndreptată contra primăriei Bucureşti, întreprinderii administrative a bunurilor imobiliare ale Statului şi terţii cumpărători. Ei au solicitat tribunalului să constate nulitatea hotărârii de confiscare a bunului şi aceea a contractului de vânzare încheiat cu soţii B. În sfârşit, solicitau restituirea în natură a bunului în litigiu. Reclamantul şi mama sa susţineau că din cauza condiţiilor grele de viaţă şi a presiunilor exercitate contra familiei lor fuseseră obligate să emigreze. Pentru a cere anularea contractului de vânzare referitor la bunul în litigiu, ei arătau că Legea nr. 112/95 nu se aplica la imobilul în cauză şi că o vânzare în virtutea legii amintite era ilegală.
9. La 30 septembrie 1999, terţii cumpărători au depus o cerere reconvenţională, în constatare a calităţii lor de proprietari ai bunului. Ei a formulat de asemenea o cerere în garanţie care viza vânzătorul bunului, anume Primăria Municipiului Bucureşti. Soţii B. afirmau că deţineau proprietatea asupra bunului imobil din 1990, urmare a unui schimb de locuinţă realizat de comun acord cu reclamantul şi mama sa. În sfârşit, ei se prevalau de buna lor credinţă din momentul încheierii contractului de vânzare.
10. La 2 mai 2001, după mai multe trimiteri din motive de competenţă a atribuţiilor, Judecătoria Sectorului 5 din Bucureşti a constatat nulitatea deciziei de confiscare a bunului, considerând-o ilegală, dat fiind că reclamanţii fuseseră obligaţi să-şi cedeze proprietatea înainte de a părăsi ţara, ceea ce le viciase consimţământul. Judecătoria a adăugat că decizia de confiscare era contrară dispoziţiilor Constituţiei din 1965, Statul neputând să se prevaleze de un titlu de proprietate valabil asupra bunului. Judecătoria, aplicând principiul « bona fide praesumitur », a respins cererea de anulare a contractului de vânzare sub motiv că reclamantul şi mama sa nu făcuseră dovada relei credinţe a părţilor la contractul menţionat. Primăria Bucureşti precum şi reclamantul şi mama sa au introdus apel împotriva acestei sentinţe.
11. Printr-o Hotărâre din 29 noiembrie 2001, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului şi al mamei sale, a admis apelul Primăriei, a anulat sentinţa şi, pe fond, a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată. Tribunalul a apreciat că instanţele nu erau competente ratione temporis să analizeze constituţionalitatea decretului nr. 223/1974 din punctul de vedere al noii Constituţii din 1991, pentru că decretul în cauză fusese adoptat sub imperiul Constituţiei din 1965. Ca urmare, tribunalul a apreciat că titlul Statului asupra bunului revendicat era legal. La 21 decembrie 2001, mama reclamantului a decedat.
12. Reclamantul a formulat recurs contra acestei hotărâri susţinând că confiscarea bunului său fusese contrară dispoziţiilor Codului civil şi Constituţiei care reglementau respectarea dreptului de proprietate, şi că, drept urmare, posesiunea bunului de către Stat nu era fondată pe un titlu valabil. În ceea ce priveşte validitatea contractului de vânzare, reclamantul susţinea că Statul vânduse un bun care nu îi mai aparţinea, ceea ce dovedeşte, în opinia sa, reaua credinţă a părţilor.
13. Printr-o Hotărâre din 29 mai 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul reclamantului şi a respins apelul Primăriei. Astfel, sentinţa dată la 2 mai 2001 de Judecătoria Sectorului 5 a fost confirmată.
14. Conform Guvernului, în 2002 reclamantul a depus o cerere de despăgubiri în baza legii nr. 10/2001. Printr-o hotărâre administrativă din 19 iunie 2006, Primăria Municipiului Bucureşti a respins cererea reclamantului ca tardivă. Copia deciziei menţionate a fost depusă la dosar.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
15. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, §§ 19 26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, §§ 38 53, 1 decembrie 2005) şi Sebastian Taub împotriva României (nr. 58612/00, §§ 36 - 37, 12 octombrie 2006).
16. Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 prevede că despăgubirea la care vor avea dreptul persoanele care nu obţin restituirea imobilului naţionalizat, şi a cărei sumă va fi stabilită printr-o procedură administrativă de către o comisie centrală, constă dintr-o participaţie la un organism de plasare de valori mobiliare, organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni (« Proprietatea »). În principiu, beneficiarii unei astfel de despăgubiri primesc titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni, când Proprietatea va fi cotată la bursă. Pe de altă parte, articolul 3 din legea sus menţionată precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de convertirea lor în acţiuni.
17. La 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă la registrul comerţului din Bucureşti. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi convertite în acţiuni emise de Proprietatea şi ca aceste acţiuni să poată apoi face obiectul tranzacţiilor pe piaţa financiară, trebuie mai întâi să se urmeze procedura de aprobare de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare (« CNVM »). Intrarea sa efectivă la bursă ar fi prevăzută, conform ultimelor informaţii, pentru iunie-iulie 2007.
18. Dispoziţiile pertinente din decretul nr. 223/1974 sunt următoarele:
Articolul I
« În Republica Socialistă România imobilele, construcţiile şi terenurile nu pot fi deţinute în proprietate decât de persoanele fizice care îşi au domiciliul în ţară. »
Articolul II
« Cei care au depus cereri de plecare din ţară spre a se instala definitiv în străinătate, trebuie să înstrăineze imobilele înainte de data plecării. Înstrăinarea trebuie făcută în favoarea Statului_ Imobilele care aparţin persoanelor care au părăsit fraudulos ţara, sau persoanelor care nu s-au întors în termenele legale, devin proprietatea Statului român fără nici o despăgubire_ »
ÎN DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PRETINSE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1
19. Invocând articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că a suferit o atingere a dreptului să faţă de bunurile sale, prin sentinţa din 2 mai 2001 a Judecătoriei Sectorului 5 din Bucureşti, confirmată de hotărârea din 29 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti. Această sentinţă ar fi validat vânzarea de către Stat a bunului în litigiu, deşi aceeaşi judecătorie constatase ilegalitatea confiscării bunului. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 dispune:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu se afectează dreptul pe care îl au Statele de a promulga legile pe care le consideră necesare spre a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
A. Asupra admisibilităţii
20. Curtea constată că această plângere nu este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea observă pe de altă parte că plângerea nu se loveşte de nici un alt motiv de inadmisibilitate şi o declară admisibilă.
B. Pe fond
21. Guvernul apreciază că reclamantul putea să obţină o despăgubire în baza Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce corespunde cerinţelor articolului 1 din Protocolul nr. 1. Consideră că în situaţii complexe ca în această speţă, în care dispoziţiile legislative au un impact economic asupra ansamblului ţării, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o putere discreţionară nu numai pentru a alege măsuri care să vizeze garantarea respectării drepturilor patrimoniale dar şi pentru a dispune de timpul necesar pentru a le pune în aplicare. Arată că ultima reformă în materie, anume Legea nr. 247/2005, stabileşte principiul acordării de despăgubiri echitabile şi nu plafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză. Conform Guvernului, noul mecanism instituit prin Legea nr. 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, conformă cu exigenţele Convenţiei.
22. Citând cauzele Jahn şi alţii împotriva Germaniei ([GC], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, CEDO 2005-...) şi Broniowski împotriva Poloniei ([GC], nr. 31443/96, CEDO 2004-V), Guvernul apreciază că în orice caz o eventuală întârziere în acordarea unei despăgubiri, în contextul unei despăgubiri neplafonate, nu încalcă justul echilibru ce trebuie menţinut între protecţia proprietăţii indivizilor şi exigenţele interesului general şi nu obligă reclamantul la suportarea unei sarcini excesive.
23. Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură a încălca justul echilibru între protecţia dreptului la proprietate şi exigenţele interesului general.
24. Reclamantul contestă teza Guvernului. El reaminteşte că hotărârea din 29 mai 2002, dată de Curtea de Apel Bucureşti a constatat ilegalitatea confiscării bunului său, confirmând vânzarea aceluiaşi bun locatarilor. În opinia sa, această soluţie este contradictorie, căci instanţele interne au confirmat vânzarea de către Stat a unui bun asupra căruia nu avea nici un titlu de proprietate valabil.
25. Curtea observă că reclamantul a obţinut o decizie definitivă care constata nulitatea hotărârii de confiscare a bunului. În ciuda acestei constatări, instanţele interne au refuzat să anuleze contractul de vânzare care se referea la acelaşi bun, sub motiv că reclamantul nu făcuse dovada relei credinţe a părţilor în contractul menţionat (paragraful 10 de mai sus).
26. Curtea consideră că constatarea ilegalităţii confiscării bunului, precum şi absenţa titlului Statului asupra aceluiaşi bun au ca efect recunoasterea, indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil şi nu a fost nici contestat, nici infirmat până în prezent.
27. Văzând aceste elemente şi ţinând seama de jurisprudenţa recentă, Curtea conchide că în speţă problema existenţei unui bun nu dă loc la controverse (cf. mutatis mutandis, Sebastian Taub împotriva României, citat mai sus, §§ 36-37).
28. Curtea reaminteşte că a apreciat deja că vânzarea de către Stat a bunului altuia unor terţi chiar dacă aceasta era anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate a altuia şi dacă terţii erau de bună credinţă, se consideră o lipsire de bun. O astfel de lipsire, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, este contrarie articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin citat mai sus, §§ 39, 43 şi 59).
29. În plus, Curtea a constatat de asemenea într-o altă cauză că Statul nu îşi respectase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa problemei de interes general pe care constituie restituirea sau vânzarea de imobile intrate în posesia sa în baza unor decrete de naţionalizare. Ea a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care se văzuse în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său deşi dispunea de o hotărâre definitivă care condamna Statul să i-o restituie (Păduraru, citat mai sus, § 112).
30. În speţă, Curtea nu vede nici un motiv spre a se distanţa de jurisprudenţa sus citată, situaţia de fapt fiind sensibil aceeaşi. Spre deosebire de cauza Păduraru citată mai sus, în cauza de faţă, terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări definitive. Şi ca şi în cauza Străin citată mai sus, reclamantul în speţă a fost recunoscut ca proprietar legitim, instanţele constatând ilegalitatea confiscării precum şi absenţa titlului din parte Statului.
31. Curtea observă că vânzarea bunului reclamantului, în baza Legii nr. 112/1995, îl împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate şi că nici o despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare.
32. Curtea observă de asemenea că cererea reclamantului depusă cu aplicarea Legii nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005, a fost respinsă ca tardivă. În orice caz, Curtea observă că Proprietatea nu funcţionează actualmente în mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantului. În plus, nici Legea nr. 10/2001 nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu ţin seama de prejudiciul suferit prin absenţa prelungită a despăgubirii de persoanele care, ca şi reclamantul, s-au văzut private de bunurile lor.
33. Ca urmare, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul său de proprietate asupra bunului său, combinat cu absenţa totală a despăgubirii de peste patru ani, l-a făcut să sufere o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Ca urmare, a avut loc în speţă o încălcare a acestei dispoziţii.
II. ASUPRA CELORLALTE ÎNCĂLCĂRI SUSŢINUTE
34. Reclamantul susţine o atingere a dreptului său la libera circulaţie, căci în 1985, înainte de a emigra, a fost obligat să-şi cedeze proprietatea Statului, o măsură care aducea atingere dreptului său la libera circulaţie (articolul 2 din Protocolul nr. 4). În sfârşit, reclamantul apreciază că faptul că autorităţile i-au confiscat paşaportul şi l-au obligat să renunţe la cetăţenia română înainte de a părăsi România constituie o expulzare contrară articolului 3 din Protocolul nr. 4.
35. Curtea observă că faptele susţinute au avut loc fie la 16 aprilie 1985, data confiscării bunului reclamantului, fie înainte de 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România.
36. Rezultă că acest reclamaţii sunt incompatibile ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3 şi trebuie respinse cu aplicarea articolului 35 § 4.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
37. În termenii articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Daune
38. În principal, reclamantul reclamă restituirea bunului în cauză. Conform unui prim raport de expertiză realizat în mai 2006, valoarea pecuniară a casei precum şi a terenului aferent ar fi de 87 377 euro (« EUR »). Reclamantul a depus un al doilea raport de expertiză, realizat în septembrie 2006 şi care indică o valoare pecuniară de 107 000 EUR. Cu titlu de lipsire de folosinţă, el solicită 248 200 EUR pe care îi împarte după cum urmează: 124 100 EUR pentru perioada scursă între 1985 şi 2006, 12 000 EUR între 1985 şi 1997, 5 000 EUR între 1997 şi 2002, precum şi 107 100 EUR din mai 2002 până în prezent. În sfârşit, mai cere 100 000 EUR cu titlu de daune morale.
39. Guvernul estime că valoarea de piaţă a bunului este de 42 696 EUR. El prezintă avizul unui expert imobiliar în acest sens. Cât despre suma reprezentând lipsirea de câştig, consideră că în principiu, Curtea nu ar trebui să speculeze asupra posibilităţii şi asupra randamentului unei închirieri a casei în cauză şi invocă jurisprudenţa Buzatu împotriva României (nr. 34642, § 18, 27 ianuarie 2005). În cep priveşte prejudiciul moral, el afirmă că hotărârea ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral suferit.
40. În observaţiile sale din răspuns, reclamantul contestă rezultatul avizului prezentat de expertul Guvernului şi afirmă că această casă se află în centrul oraşului Bucureşti, că valoarea sa este mai mare decât cea luată în calcul de expertiza efectuată la cererea Guvernului.
41. În circumstanţele din speţă, Curtea apreciază că restituirea casei situate la nr. 3 str. Tănăsoaia în Bucureşti şi a terenului aferent ar pune reclamantul pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu aceea în care s-ar fi aflat dacă exigenţele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă Statul acuzat nu va proceda la acea restituire într-un termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că acesta va trebui să plătească reclamantului, ca daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului.
42. În acest sens, Curtea observă cu interes că Legea nr. 247/2005 cu privire la modificarea Legii nr. 10/2001 asupra restituirii bunurilor naţionalizate atât legal cât şi ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală cu privire la reparaţiile datorate în caz de acte ilicite şi confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa relativă la privările ilegale sau de facto (Papamichalopoulos împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii
1996 - IV, p. 1078, § 49, şi Brumărescu împotriva României (satisfacţia echitabilă) sus citată, §§ 22 şi 23).
43. Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările operate de regimul comunist şi prevede obligaţia de a restitui un bun ieşit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privaţiuni. În cazul imposibilităţii restituirii din motiv, de exemplu, de vânzare a bunului unui terţ de bună credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul acordării (titlul I, secţiunea I, articolele 1, 16, şi 43 din lege).
44. Curtea observă că avizul prezentat de expertul Guvernului este fondat pe o valoare ipotetică, deoarece expertul nu a vizitat bunul. Ţinând seama de expertiza prezentată de reclamant precum şi de informaţiile de care dispune Curtea asupra preţului pe piaţa imobiliară locală, ea apreciază valoarea de piaţă actuală a bunului la 70 000 EUR.
45. Ca urmare, statuând în echitate, cum o cere articolul 41 din Convenţie, Curtea alocă reclamantului suma de 70 000 EUR.
46. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat grave atingeri dreptului reclamantului faţă de bunul său, pentru care suma de 5 000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
47. Referitor la sumele cerute cu titlu de privare de proprietate suferită, Curtea nu ar putea specula asupra posibilităţii şi randamentului unei închirieri a apartamentului în cauză (Buzatu împotriva României, nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
48. Cu titlul de cheltuieli, reclamantul cere 7 938,49 EUR pe care îi împarte după cum urmează: 6 257 EUR pentru cheltuieli de judecată legate de procedura internă, 551 EUR pentru cheltuieli de transport, 627,49 EUR pentru cheltuieli poştale, 20 EUR pentru cheltuieli suportate pentru un executor judecătoresc, 3 EUR cheltuieli administrative, 240 EUR pentru cheltuieli de traducere precum şi 240 EUR pentru expertiza tehnică imobiliară.
49. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiţia să fie justificate, necesare şi rezonabile.
50. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale de judecată care în măsura în care sunt bazate pe realitate, necesitate şi caracterul rezonabil al nivelului lor. În speţă şi ţinând seama de elementele dovedite aflate în posesia sa şi criteriile sus menţionate, Curtea apreciază ca rezonabilă suma de 7 000 EUR pentru toate cheltuielile comasate şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
51. Curtea judecă adecvat să îşi întemeieze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere bazat pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest;
2. Afirmă că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul no 1 ;
3. Afirmă
a) că Statul acuzat trebuie să restituie reclamantului casa situată la nr. 3 str. Tănăsoaia, în Bucureşti, precum şi terenul aferent, în termen de trei luni începând cu data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie;
b) că în lipsa unei astfel de restituiri, Statul acuzat trebuie să achite reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, 70 000 EUR (şaptezeci de mii de euro) ca daune materiale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
c) că Statul acuzat trebuie să achite reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, sumele următoare:
i) 5 000 EUR (cinci mii euro) ca prejudiciu moral;
ii) 7 000 EUR (şapte mii euro) pentru costuri şi cheltuieli de judecată;
d) că sumele în cauză vor trebui convertite în moneda Statului acuzat la o rată aplicabilă la data plăţii;
e) că de la data expirării termenului menţionat şi până la plata acestora, aceste sume se vor majora cu o dobândă simplă cu rata egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană aplicabile pe durata acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 8 martie 2007 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Stanley NaismithBoštjan M. Zupančič
Grefier adjunctPreşedinte
| ← Elena Negulescu contra Romaniei - Femeie agresata. Daune.... | Prodanof contra Romaniei - Durata procedurii executarii... → |
|---|
