Gaciu contra Romaniei - Contract de inchiriere apartament. Anulare decizie definitiva
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 30 septembrie 2008
în CauzaGaciu împotriva României
(Cererea nr. 4630/03)
Strasbourg
Devenită definitivă la data de 30.12.2008
Această Hotărâre poate suferi modificări de formă.
În Cauza Gaciu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 9 septembrie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 4630/03, introdusă împotriva României de două cetăţene ale acestui stat, doamneleCristina Gaciu şi Sabina Gaciu(reclamantele), care au sesizat Curtea la data de 16 decembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantele sunt reprezentate de domnul Ilie Urs, avocat la Baroul din Cluj. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 10 iulie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantele, mamă şi fiică, s-au născut în anul 1956 şi respectiv în anul 1975 şi locuiesc la Cluj Napoca.
5. La data de 25 februarie 1987 societatea care administra locuinţele statului (ICRAL) a închiriat un apartament lui U.P., soţul primei reclamante. Aceştia l-au ocupat ulterior împreună cu fiica acesteia, a doua reclamantă.
6. În cursul anului 1990 prima reclamantă şi U.P. au divorţat.
7. Prin sentinţa definitivă din data de 1 iulie 1992 Judecătoria Cluj Napoca (Judecătoria) a acordat apartamentul lui U.P. şi a dispus evacuarea primei reclamante. U.P. nu a cerut executarea silită a acestei sentinţe, astfel încât reclamantele au continuat să locuiască în apartamentul respectiv.
8. La data de 26 aprilie 1999 acestea au sesizat Judecătoria cu o acţiune împotriva lui U.P. şi consiliului municipal pentru a beneficia de contractul de închiriere. Ele au considerat că dreptul locativ al lui U.P. încetase, dat fiind că acesta părăsise apartamentul în anul 1996, în urma celei de-a doua căsătorii.
9. La o dată neprecizată, U.P. a înaintat o cerere reconvenţională pentru a obţine evacuarea reclamantelor.
10. Prin sentinţa din data de 17 mai 2000 Judecătoria a respins acţiunea reclamantelor şi a admis cererea reconvenţională. Această sentinţă a fost validată prin hotărârea judecătorească din data de 20 decembrie 2000 a Tribunalului Cluj, care a respins apelului reclamantelor. Cele două instanţe au reţinut că prin sentinţa din data de 1 iulie 1992 beneficiul contractului de închiriere a fost acordat lui U.P. Prin urmare, reclamantele ocupau apartamentul cu titlu de persoane tolerate şi nu puteau pretinde niciun drept locativ, deşi U.P. nu ceruse evacuarea lor în baza sentinţei respective. Reclamantele au înaintat recurs la Curtea de Appel Cluj (Curtea de Apel).
11. Prin decizia definitivă din data de 18 aprilie 2001 Curtea de Apel a admis recursul, a constatat că dreptul locativ al lui U.P. încetase şi a dispus ca Consiliul municipal să transfere contractul de închiriere din data de 25 februarie 1987 în beneficiul reclamantelor. Curtea de Apel a respins cererea reconvenţională. Aceasta a reţinut că U.P. nu ceruse executarea silită a sentinţei din data de 1 iulie 1992 în timpul perioadei de prescriere şi că părăsise apartamentul în anul 1996, în timp ce reclamantele continuaseră să locuiască acolo şi să plătească chiria.
12. La data de 8 octombrie 2001, Procurorul general al României a promovat un recurs în anulare împotriva deciziei din data de 18 aprilie 2001, considerând că Curtea de Apel nu a evaluat corect actele aflate la dosar, în măsura în care lui U.P. i se acordase contractul de închiriere prin sentinţa din data de 1 iulie 1992 şi nu se dovedise că părăsise apartamentul.
13. Prin decizia din data de 3 iulie 2002 Curtea Supremă de Justiţie (Curtea Supremă) a admis « recursul în anulare » şi a respins recursul reclamantelor, confirmând astfel sentinţa din data de 17 mai 2000 şi hotărârea din data de 20 decembrie 2000.
14. La data de 13 decembrie 2002, la cererea lui U.P., Judecătoria a autorizat executarea silită a sentinţei din data de 17 mai 2000.
15. Potrivit declaraţiei reclamantelor, acestea au fost evacuate la data de 6 ianuarie 2003.
16. Prin scrisoarea din data de 8 noiembrie 2007, Primăria Cluj Napoca a informat Guvernul, ca răspuns la cererea sa de informaţii, că la data de 7 ianuarie 2004 U.P. a cumpărat apartamentul în discuţie. Prin aceeaşi scrisoare, Primăria a precizat de asemenea că prima reclamantă solicitase o locuinţă socială şi că cererea sa va fi examinată cu prioritate imediat ce va prezenta toate documentele necesare.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
17. Prevederile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în Hotărârea Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, paragrafele 31-44, CEDH 1999-VII).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
18. Reclamantele invocă o atingere adusă dreptului la un proces echitabil datorită anulării de către Curtea Supremă de Justiţie a deciziei definitive din data de 18 aprilie 2001 a Curţii de Apel Cluj. Acestea invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
A. Asupra admisibilităţii
19. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
20. Guvernul reaminteşte că în urma cauzei Brumărescu împotriva României, codul de procedură civilă a fost modificat şi « recursul în anulare » abrogat, astfel încât procurorul general nu mai are posibilitatea de a cere rejudecarea unei decizii definitive şi irevocabile.
21. Reclamantele consideră că decizia din data de 3 iulie 2002 a Curţii Supreme a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
22. Curtea reaminteşte că unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice. Acesta doreşte, între altele, ca soluţia dată definitiv oricărui litigiu de instanţe să nu mai fie repusă pe rol (Brumărescu citată anterior, paragraful 61), deoarece securitatea juridică presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, paragraful 52, CEDH 2003-IX).
23. În cazul în speţă Curtea subliniază că se regăsesc aceleaşi elemente care au făcut-o, de exemplu, ca în cauza S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. să concluzioneze că a avut loc încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin urmare, încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, şi anume intervenţia, într-o controversă civilă, a procurorului general, care nu era parte în proces şi repunerea pe rol a unei sentinţe definitive devenită irevocabilă (S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, nr. 22687/03, paragraful 36, 1 decembrie 2005). Ea nu a descoperit niciun element care să o facă să se îndepărteze de la această jurisprudenţă.
24. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a deciziei definitive din data de 18 aprilie 2001 a Curţii de Apel Cluj a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducând astfel atingere dreptului reclamantelor la un proces echitabil.
25. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
26. Reclamantele se plâng de o atingere adusă dreptului la respectarea bunului lor datorită admiterii « recursului în anulare » împotriva deciziei definitive din data de 18 aprilie 2001. Ele invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
27. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
28. În măsura în care Curtea consideră că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantelor la respectarea bunului lor, Guvernul o invită să reţină că această ingerinţă era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi era proporţională cu acest scop. El subliniază de asemenea că, din anul 1992, reclamantele au locuit în apartamentul respectiv fără titlu locativ şi profitând de inacţiunea lui U.P., care nu a cerut executarea sentinţei din data de 1 iulie 1992. Guvernul insistă asupra faptului că cererea primei reclamante vizând repartizarea unei locuinţe sociale este în curs de examinare.
29. Reclamantele reamintesc că prin decizia definitivă din data de 18 aprilie 2001 a Curţii de Apel Cluj, Consiliul municipal a fost condamnat să le transfere beneficiul contractului de închiriere privind apartamentul în litigiu. Acestea dispuneau astfel de un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, decizia din data de 3 iulie 2002 a Curţii Supreme le-a privat de acest bun.
30. Reclamantele adaugă că au fost obligate să închirieze un apartament « plătind chiria prevăzută pe piaţă », o chirie mult mai ridicată decât cea pe care ar fi trebuit să o plătească Consiliului municipal.
31. Curtea evidenţiază că prin decizia definitivă din data de 18 aprilie 2001, Curtea de Apel Cluj a ordonat Consiliului municipal să transfere reclamantelor beneficiul unui contract de închiriere privind un apartament. Aceasta reaminteşte că a statuat deja că dreptul la un contract de închiriere, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reprezintă o creanţă suficient stabilită pentru a constitui un « bun » în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Licu împotriva României, nr. 35077/02, paragrafele 36-37, 4 martie 2008). De altfel, Guvernul nu contestă existenţa unui bun în speţă.
32. Curtea consideră că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a deciziei definitive din data de 18 aprilie 2001 a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantelor la respectarea bunului lor în înţelesul primei fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
33. Curtea trebuie prin urmare să descopere dacă a fost menţinut echilibrul just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, Hotărârea din data de 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 26, paragraful 69).
34. În speţă, ea consideră că acest echilibru a fost întrerupt şi că reclamantele au suportat o sarcină specială şi exorbitantă fiind private nu numai de dreptul de a li se transfera beneficiul contractului de închiriere asupra apartamentului, ci şi de orice despăgubire sau măsură reparatorie în această privinţă.
35. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
36. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
37. Reclamantele solicită să fie repuse în situaţia anterioară anulării deciziei din data de 18 aprilie 2001 (restitutio in integrum). În acest scop, ele solicită ca statul să le repartizeze « un apartament similar » apartamentului în litigiu ca număr de camere şi suprafaţă, precum şi să aibă posibilitatea să cumpere acest apartament la un preţ avantajos, ţinând cont de faptul că U.P. a cumpărat apartamentul în litigiu în aceleaşi condiţii. Ele solicită de asemenea 5.300 euro cu titlu de chirie pe care au plătit-o în perioada ianuarie 2003 – mai 2007 pentru apartamentul în care au locuit după evacuarea lor din locuinţa în litigiu.
38. Reclamantele solicită de asemenea 20.000 euro, adică 10.000 euro pentru fiecare din ele, cu titlu de prejudiciu moral pentru stressul pe care l-ar fi suferit datorită duratei procesului şi datorită faptului că au fost evacuate în timpul iernii.
39. Acestea prezintă la dosar traducerile unor acte doveditoare pentru chirie, adică un certificat de la asociaţia de proprietari şi o declaraţie a unui terţ.
40. Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de chirie este excesivă şi că oricum reclamantele nu pot pretinde decât diferenţa dintre chiria pe care au plătit-o pentru apartamentul închiriat după evacuarea lor şi chiria apartamentului ce face obiectul cererii. El subliniază de asemenea că reclamantele nu au prezentat nici contractul de închiriere, nici chitanţe care să ateste plata chiriei, ci numai declaraţia unui terţ. În ceea ce priveşte cererea lor de a li se repartiza un apartament similar, Guvernul consideră că aceasta este speculativă şi adaugă că cererea lor privind obţinerea unui locuinţe sociale este în curs de examinare.
41. Curtea subliniază că singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în speţă în încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.
42. Pe baza tuturor elementelor de care dispune şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, aceasta alocă reclamantelor 5.000 euro pentru toate prejudiciile reunite.
B. Costuri şi cheltuieli
48. Reclamantele solicită 650 lei noi româneşti (RON) cu titlu de cheltuieli suportate la nivel naţional şi 1.000 RON pentru cheltuielile suportate în faţa Curţii. În afara acestor cheltuieli, ele solicită 500 RON pentru cheltuielile poştale precum şi pentru cheltuielile legate de traduceri şi de copiile documentelor.
49. Reclamantele prezintă la dosar traducerile unor acte doveditoare.
50. Guvernul reţine că reclamantele nu au prezentat copiile contractelor de asistenţă juridică.
51.Curtea reaminteşte că potrivit art. 41 pot fi acoperite costurile şi cheltuielile al căror cuantum este rezonabil şi care au fost în mod real şi necesar suportate pentru a încerca corectarea în ordinea juridică internă şi în faţa Curţiia a încălcărilor constate de aceasta. În cauză, ţinând cont de elementele de care dispune şi de criteriile susmenţionate, aceasta consideră rezonabilă suma de 500 euro pentru toate costurile reunite şi o acordă împreună reclamantelor.
C. Majorări de întârziere
47. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă ;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească împreună reclamantelor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare:
i) 5.000 euro (cinci mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru toate prejudiciile reunite ;
ii) 500 euro (cinci sute euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamante, pentru toate cheltuielile reunite ;
b) că sumele menţionate la lit. a) de mai sus vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii ;
c) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
4. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 30 septembrie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
Grefier adjunct
| ← Stefan Dumitru Pitic contra Romaniei - Rambursarea sumei... | B. și D. contra Romaniei - Intreruperea accesului la apa... → |
|---|
