Zamfirescu impotriva României - Competenta solutionare actiune in revendicare. Acces la justitie
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza ZAMFIRESCU împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 46596/99)
Hotărâre
Strasbourg
14 decembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaZamfirescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B. M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGAN,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
Doamna A. GYULUMYAN,
Domnul DAVID THOR BJORGVINSSON,
Doamna I. ZIEMELE, judecători
şiDomnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 23 noiembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 46596/99) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Doamna Elena Zamfirescu (“reclamanta”), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (“Comisia”) la data de 23 iulie 1998 în temeiul articolului 25 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamanta, căreia i s-a permis să beneficieze de asistenţă juridică, a fost reprezentată înainte de 16 septembrie 2006 de A. Vasiliu, avocat la Baroul din Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanta a invocat în special că refuzul exprimat la 5 februarie 1998 de Curtea de apel Bucureşti de a recunoşte tribunalelor competenţa de a soluţiona o acţiune în revendicare era contrară articolului 6 al Convenţiei. De asemenea, ea s-a plâns că aceeaşi hotărâre ar fi avut drept efect atingerea dreptului său la respectarea bunurilor sale aşa cum este recunoscut de articolul 1 al Protocolului nr.1.
4. La data de 13 februarie 2001, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamanta s-a născut în 1923 şi locuieşte în Bucureşti.
6. În 1945 tatăl reclamantei i-a dăruit o casă situată la nr. 2 pe strada 13 Decembrie, la Găeşti. În 1949 statul a intrat în posesia acestui bun şi le-a permis reclamantei şi soţului ei să locuiască acolo în calitate de chiriaşi. În cursul aceluiaşi an au fost evacuaţi.
7. În 1950 bunul a devenit proprietatea statului în temeiul decretului nr. 92/1950.
1. Prima acţiune în revendicare
8. La 24 iunie 1993 reclamanta a înaintat împotriva Primăriei din Găeşti şi a societăţii care administra bunurile imobiliare ale statului “A.G.C.L.” o acţiune în revendicare a imobilului în cauză. În faţa judecătoriei Bucureşti ea a susţinut că în temeiul decretului nr. 92/1950 bunurile salariaţilor nu puteau fi naţionalizate şi că tatăl său era salariat în momentul naţionalizării bunului. Ea a adăugat că bunul fusese naţionalizat din greşeală, în numele fratelui ei, care nu era proprietarul bunului în momentul naţionalizării.
9. Printr-o sentinţă din 26 ianuarie 1996 judecătoria a dat câştig de cauză cererii sale şi a ordonat autorităţilor să-i restituie bunul. Judecătoria a considerat că naţionalizarea bunului fusese ilegală din cauza unei “error in personam” dat fiind că fusese naţionalizat ca apraţinând fratelui reclamantei, care nu era proprietarul lui.
10. La 4 iunie 1997, la apelul Primăriei, tribunalul Bucureşti a confirmat sentinţa.
11. Recursul primăriei împotriva hotărârii din 4 iunie 1997 a fost admis printr-o hotărâre din 5 februarie 1998 a Curţii de apel Bucureşti, care a respins acţiunea şi a anulat deciziile precedente. Curtea a motivat hotărârea prin imposibilitatea de a revendica imobilul înainte de a cere restituirea sa la comisia judeţeană pentru aplicarea legii nr. 112/95.
2. Cerere de restituire cu aplicarea legii nr. 10/2001
12. În 2001 reclamanta a depus la Primăria din Găeşti o cerere de restituire a bunului în litigiu.
13. Printr-o decizie administrativă din 22 iunie 2001 Primăria i-a restituit parterul casei precum şi terenul aferent. Prin aceeaşi decizie reclamanta a fost informată că etajul casei (la acea vreme ocupat de parchetul judeţean Dâmboviţa) nu-i putea fi restituit.
14. Pe 27 septembrie 2001 Primăria oraşului Găeşti a întocmit un proces-verbal de recepţie, din partea reclamantei, a parterului casei (204,42 m²). Un alt proces-verbal, întocmit pe 7 noiembrie 2001 de acelaşi reprezentant al autorităţii locale a confirmat recepţia terenului (1726 m²).
3. Contestaţia administrativă
15. Pe 16 iulie 2001 reclamanta a cerut tribunalului judeţean Dâmboviţa anularea parţială a deciziei administrative din 27 septembrie 2001 a Primăriei din Găeşti. Ea a cerut restituirea bunului în integralitatea sa (inclusiv primul etaj al casei).
16. Printr-o hotărâre definitivă din 8 aprilie 2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat câştig de cauză contestaţiei şi a reformulat decizia din 27 septembrie 2001, în sensul în care întregul imobil (inclusiv primul etaj) trebuia să fie restituit reclamantei.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
17. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârea Brumărescu contra României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44).
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
18. Reclamanta invocă o încălcare a dreptului său de acces la tribunal, din cauza respingerii, pe 5 februarie 1998, a acţiunii sale în revendicare. Ea invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele în partea sa pertinentă:
“Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale_ de către un tribunal_ , care va decide_ asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil_ ”.
A. Asupra admisibilităţii
19. Curtea constată că această plângere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
20. Guvernul aminteşte că în temeiul unei jurisprudenţe constante, dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci poate fi supus la anumite restricţii admise implicit, deoarece aminteşte, prin însăşi natura sa de o reglementare din partea statului. Ori, el subliniază că în cazul în speţă Curtea de apel din Bucureşti doar a indicat reclamantei obligaţia de a formula o cerere administrativă de restituire în temeiul legii nr. 112/95 citată anterior. Conform Guvernului, Curtea de apel nu a făcut decât să respecte dreptul intern în vigoare la acea vreme. În fine, Guvernul admite că a existat o ingerinţă în dreptul de acces la un tribunal, dar că era conformă cerinţelor Convenţiei, ţinând cont de raţionamentul Curţii de apel Bucureşti.
21. În ce o priveşte, reclamanta subliniază că acţiunea în revendicare pe care a formulat-o viza restituirea unui bun imobiliar naţionalizat ilegal şi că refuzul Curţii de apel de a judeca temeinicia cererii sale echivalează cu lipsa de acces la tribunal, contrar cerinţelor articolului 6 § 1 al Convenţiei. În plus, reclamanta adaugă că deşi bunul revendicat nu putea face obiectul legii nr. 112/1995, deoarece această lege privea numai bunurile naţionalizate “cu titlu”, în timp ce bunul său fusese naţionalizat ilegal.
22. Curtea aminteşte că această problemă a fost deja soluţionată în mai multe cauze similare, în care a concluzionat că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei pe motiv că refuzul curţilor de apel de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a examina litigiile, privind ca în prezenta cauză o revendicare imobiliară, încălca articolul 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Chivorchian contra României, 42513/98, §§ 40-44, 2 noiembrie 2004, Buzatu contra României, nr. 34642/97, §§ 46-47, 1 iunie 2004, şi Dickmann contra României, nr. 6017/97, §§ 36-38, 22 iulie 2003).
23. Curtea nu vede nici-un motiv să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior şi consideră că refuzul Curţii de apel de a se pronunţa asupra temeiniciei cererii reclamantei este contrar dreptului la un tribunal şi că în acest caz, din punctul de vedere al articolului 6 § 1 al Convenţiei, are aceleaşi consecinţe juridice ca hotărârea Curţii Supreme de Justiţie în cauza Brumărescu citată anterior.
24. Prin urmare, s-a încălcat articolul 6 § 1.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATĂ DE ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
25. Reclamanta invocă faptul că a suferit o atingere adusă dreptului său de a obţine restituirea bunului său, din cauza respingerii acţiunii sale în revendicare prin hotărârea din 5 februarie 1998 a Curţii de apel Bucureşti. Ea invocă în această privinţă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
26. În observaţiile sale asupra admisibilităţii Guvernul ridică o excepţie de incompatibilitate ratione materiae pentru această plângere. El afirmă că faptul de a şti dacă naţionalizarea imobilului era sau nu legală nu poate fi stabilit decât printr-o hotărâre judiciară definitivă. Ori, în cazul în speţă, deciziile care au ordonat restituirea bunului reclamantei au fost anulate prin hotărârea Curţii de apel. Guvernul diferenţiază această cauză de cauza Brumărescu, deoarece eventuala ilegalitate a naţionalizării bunului nu a fost stabilită printr-o hotărâre definitivă, aşa cum a fost cazul în cauza citată anterior. El consideră că jurisprudenţa Gornescu contra României ((decizie) nr. 37421/97, 1 iulie 1998) trebuie să-şi găsească aplicarea în prezenta cauză, situaţia de fapt fiind similară. În fine, în opinia Guvernului, acţiunea formulată de reclamantă nu făcea să apară în patrimoniul său nici-un drept de creanţă, ci doar eventualitatea de a obţine acest drept (cf. Anagnostopoulos şi alţii contra Greciei, nr. 39374/98, 30 noiembrie 1999).
27. Reclamanta contestă afirmaţia Guvernului. În opinia sa, refuzul curţii de apel de a judeca temeinicia acţiunii sale în revendicare echivalează cu pierderea oricărei posibilităţi de a i se restitui bunul. Ea consideră că în cauza Gornescu citată anterior se prezintă o situaţie diferită de cea existentă în speţă, acţiunea în revendicare formulată de Dl. Gornescu fiind respinsă după analiza în fond a cauzei.
28. Curtea trebuie să stabilească dacă, la vremea în care hotărârea curţii de apel a fost pronunţată, adică pe 5 februarie 1998, reclamanta avea un “bun” sau cel puţin o speranţă legitimă să i se recunoască un drept de proprietate asupra imobilului în cauză.
29. Conform jurisprudenţei Curţii, reclamanta nu se poate plânge de o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care procedura pe care o incriminează s-ar raporta la “bunuri” al căror titular ar fi, în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de “bunuri” poate acoperi atât “bunurile actuale” cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora reclamanta poate pretinde să aibă cel puţin o “speranţă legitimă” de a obţine beneficierea de un drept de proprietate (Kopecky contra Slovaciei [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004).
30. Astfel, aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii, o creanţă nu poate fi considerată drept o “valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a tribunalelor (Kopecky, citat anterior, § 52).
31. Ori, în cazul în speţă, creanţa de care reclamanta s-ar putea eventual prevala nu era decât o creanţă condiţionată, în măsura în care problema reunirii condiţiilor legale pentru a i se restitui imobilul trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demarase.
32. Prin urmare, Curtea consideră că în momentul sesizării instanţelor interne această creanţă nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a se considera o “valoare patrimonială” necesitând protecţia articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Kopecky, citat anterior, § 58).
33. În plus, Curtea constată că sentinţa din 26 ianuarie 1996 a judecătoriei Bucureşti şi hotărârea din 4 iunie 1997 a tribunalului Bucureşti care ordona restituirea bunului reclamantei nu au dobândit forţă de lucru judecat deoarece au fost ulterior infirmate de hotărârea din 5 februarie 1998 a curţii de apel Bucureşti.
34. În privinţa raţionamentului curţii de apel pentru a declara acţiunea inadmisibilă, Curtea constată că la vremea faptelor exista o jurisprudenţă constantă a curţilor de apel care, hotărând în ultimul grad, respingea acţiunile în revendicare ale foştilor proprietari pe motiv că legea specială nr. 112/1995 era aplicabilă (a se vedea, asupra acestui punct, reglementarea pertinentă privind situaţia unor imobile naţionalizate şi jurisprudenţa în materie descrise în deciziile Constantinescu contra României, nr. 61767/00, 14 septembrie 2004, şi Iorgulescu contra României, nr. 59654/00, 13 ianuarie 2005). În consecinţă, sentinţa judecătoriei şi hotărârea tribunalului nu erau suficiente pentru a da naştere unui interes patrimonial considerat drept o “valoare patrimonială” (a se vedea, mutatis mutandis, Caracas contra României, nr. 78037/01, §§ 45-53, 29 iunie 2006, şi Kopecky, citat anterior, § 59). Astfel, reclamanta nu avea, în momentul în care hotărârea curţii de apel a fost pronunţată, un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.
35. În ceea ce priveşte rezultatul demersurilor administrative ulterioare, în urma cărora reclamantei i s-a restituit bunul (paragrafele 12-16 de mai sus), Curtea consideră că acesta ar putea fi eventual luat în calcul cu ocazia cererii de reparaţie echitabilă, conform articolului 41 al Convenţiei.
36. În fine, în orice caz, Curtea observă că prezenta cauză este similară, din acest punct de vedere, cu cauza Caracas citată anterior, cauză în care Curtea a concluzionat că un reclamant, într-o asemenea situaţie, nu deţinea un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.
37. Reiese că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3 şi trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 35 § 4.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
38. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
39. Reclamanta cere 186.782 dolari americani (USD), adică 147.246 euro (EUR) pentru nebeneficierea de bun. Ea solicită de asemenea 10.000 USD, adică 7.883 EUR pentru o parte din imobil care ar fi fost demolată de autorităţi, după naţionalizarea bunului. Ea cere 14.550 USD, adică 11.470 EUR, pentru o parte din teren ce nu i-ar fi fost restituită în natură. De altfel, ea cere 10.000 USD, adică 7.883 cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit (pentru degradarea stării sale de sănătate).
40. În privinţa nebeneficierii de bun, Guvernul contestă suma solicitată de reclamantă. În ceea ce priveşte paguba materială referitoare la partea din imobil ce ar fi fost demolată după naţionalizare, Guvernul aminteşte că această plângere nu a fost prezentată de reclamantă cu ocazia acţiunii sale în revendicare şi că în orice caz o asemenea cerere ar fi respinsă ca incompatibilă ratione temporis. În ceea ce priveşte paguba morală, Guvernul estimează că nici-o legătură de cauzalitate nu a fost stabilită între o eventuală încălcare a dreptului reclamantei de acces la un tribunal şi prejudiciul invocat. În opinia sa, o eventuală constatare a încălcării articolului 6 § 1 al Convenţiei ar constitui în sine o reparaţie echitabilă suficientă.
41. Curtea remarcă faptul că în cazul în speţă, singura bază de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces la un tribunal pentru a revendica un bun imobiliar cu încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.
42. În privinţa prejudiciului moral, Curtea consideră că reclamanta a suferit în mod verosimil o frustrare din cauza respingerii acţiunii sale în revendicare. Hotărând echitabil, aşa cum o cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea îi acordă 5.000 euro cu acest titlu.
B. Cheltuieli şi taxe
43. Reclamanta nu cere rambursarea cheltuielilor şi taxelor.
44. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea nu acordă reclamantei nici-o sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
45. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în privinţa plângerii inspirată din articolul 6 § 1 al Convenţiei şi inadmisibilă pentru restul;
2. Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei;
3. Decide
că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 5.000 Euro (cinci mii euro) pentru paguba materială, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit,;
că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
că această suma va fi transformată în lei noi româneşti (RON) la cursul de schimb aplicabil la data plăţii.
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 14 decembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerBoštjan M. Zupancic
GrefierPreşedinte
| ← Maria Simona Aslan contra Romaniei - Actiune in revendicare... | Forna contra Romaniei - Decizie de punere in posesie Legea... → |
|---|
