Georgi contra Romaniei - Reîmproprietărire. Echivalent. Refuz de a pune în executare o hotărâre
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza GEORGI împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 58318/00)
Hotărâre
Strasbourg
24 mai 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaGeorgi împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii J. HEDIGAN, preşedinte,
L. CAFLISCH,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
Doamna A. GYULUMYAN
Domnii E. MYJER,
DAVID THOR BJÖRGVINSSON, judecători
şi Domnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 4 mai 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 58318/00) îndreptată împotriva României prin care doi cetăţeni ai acestui stat, Domnul Dumitru Georgi şi Doamna Elena Georgi (“reclamanţii”), au sesizat Curtea la data de 11 noiembrie 1999 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna Beatrice Rămăşcanu.
3. Reclamanţii se plâng, din punct de vedere al articolului 6 al Convenţiei, de neexecutarea de către administraţie a sentinţelor judiciare definitive care ordonă împroprietărirea lor cu două terenuri şi eliberarea unui titlu de proprietate. Ei văd de asemenea, în acest lucru, o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor lor, din punct de vedere al articolului 1 al Protocolului nr. 1.
4. Cererea a fost repartizată secţiei a treia a Curţii (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 al regulamentului.
5. Printr-o decizie din 19 mai 2005, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă.
6. Atât reclamanţii cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 al regulamentului).
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
7. Reclamanţii, soţ şi soţie, s-au născut în 1944 şi respectiv în 1948 şi locuiesc la Târgu-Jiu.
8. Bazându-se pe un certificat din 18 martie 1991 al comisiei administrative locale din Târgu-Jiu pentru aplicarea legii nr. 18/1999 (“comisia locală” şi “legea”, comisia administrativă judeţeană din Gorj pentru aplicarea legii (“comisia judeţeană”), printr-o hotărâre din 1 martie 1993, a acordat reclamanţilor acţiuni reprezentând contravaloarea a alte două terenuri de 4,75 şi 3 hectare care au aparţinut tatălui reclamantei. De asemenea, prin aceeaşi decizie, comisia judeţeană a acordat reclamantei un teren în suprafaţă de 0,15 hectare situat la “La Jiu” şi reclamantului un teren de 0,123 hectare situat la Târgu-Jiu. Această decizie a comisiei judeţene a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a tribunalului judeţean Gorj, pronunţată la data de 16 februarie 1995 la o contestaţie formulată de reclamanţi.
1. Acţiuni în vederea anulării hotărârii din 1 martie 1993
a) Tentative ale comisiei judeţene în vederea anulării certificatului din 18 martie 1991 şi a hotărârii din 1 martie 1993
9. La 18 octombrie 1995 prefectul de Gorj, în calitatea sa de preşedinte al comisiei judeţene, a adoptat un ordin prin care a micşorat cu jumătate suprafaţa de 3 hectare atribuită iniţial reclamanţilor.
10. Printr-o sentinţă definitivă din 11 martie 1997, Curtea de apel din Craiova a anulat acest ordin pe motiv că hotărârea din 1 martie 1993 nu putea fi modificată decât de instanţe.
11. La 1 aprilie 1996, comisia judeţeană a decis să anuleze certificatul din 18 martie 1991.
12. Printr-o sentinţă din 18 decembrie 1997, la cererea reclamanţilor, judecătoria Târgu-Jiu a anulat hotărârea din 1 aprilie 1996, confirmând astfel dreptul lor de proprietate, aşa cum a fost stabilit prin hotrârea din 1 martie 1993 şi a amintit că aceasta din urmă nu putea fi anulată decât de instanţe.
Această sentinţă a fost confirmată printr-o hotărâre a Curţii de apel din Craiova din 27 iunie 2000.
13. La 18 septembrie 1996 comisia locală a sesizat judecătoria Târgu-Jiu, printr-o acţiune în anulare a hotărârii din 1 martie 1993. Printr-o sentinţă din 24 octombrie 1996, tribunalul a respins cererea ca fiind tardivă.
14. Această sentinţă a fost confirmată, la apelul comisiei, printr-o hotărâre a Curţii de apel din Craiova din 17 noiembrie 2000.
Recursul înaintat de comisie a fost respins printr-o hotărâre definitivă a Curţii de apel Craiova din 9 decembrie 2003.
b) Plângere penală împotriva reclamantului
15. La 19 februarie 1998, comisia locală a înaintat o plângere penală împotriva reclamantului, acuzându-l că a falsificat probele pe care comisia judeţeană şi-a întemeiat hotărârea din 1 martie 1993.
16. La 28 octombrie 2002, parchetul de pe lângă tribunalul judeţean Gorj a constatat că probele au fost, într-adevăr, falsificate şi a trimis dosarul la judecătoria Târgu-Jiu pentru ca aceasta să pronunţe un recurs în anulare asupra acestor probe. Cu toate acestea, tribunalul a pronunţat o sentinţă de punere în libertate pe motiv că reclamantul nu ştia că probele erau clasificate.
17. La 4 noiembrie 2002, reclamantul a contestat decizia în ceea ce priveşte, între altele, caracterul fals al probelor. Plângerea sa a fost respinsă la 20 noiembrie 2002 de către procurorul de pe lângă tribunalul judeţean Gorj. Această hotărâre a fost confirmată la 7 ianuarie 2003 de parchetul de pe lângă Curtea de apel Craiova şi la 21 aprilie 2003 de parchetul de pe lângă Curtea Supremă de justiţie.
c) Evoluţia posterioară sentinţei de punere în libertate din 28 octombrie 2002
18. Parchetul de pe lângă tribunalul judeţean Gorj, precum şi comisia locală au înaintat o acţiune pentru anularea probelor considerate false. Printr-o sentinţă din 13 februarie 2003, tribunalul a admis acţiunea şi a anulat aceste acte. În acelaşi timp tribunalul a constatat că anularea nu afecta drepturile dobândite de reclamanţi în virtutea deciziei comisiei judeţene din 1 martie 1993 de a li se acorda titlul de proprietate asupra terenurilor lor.
19. La 8 aprilie 2003 comisia locală a înaintat un apel împotriva acestei sentinţe în faţa tribunalului judeţean Gorj. Acest apel a fost suspendat printr-o hotărâre preliminară din 28 august 2003 a Curţii de apel Craiova, pe motiv că nici-o parte nu s-a prezentat la şedinţe. Reclamanţii au înaintat apel împotriva acestei ultime hotărâri, dar după mai multe amânări, printr-o hotărâre preliminară din 18 decembrie 2003, Curtea de apel a suspendat cauza din cauza absenţei părţilor la şedinţele stabilite de această instanţă.
2. Cereri ale reclamanţilor în vederea eliberării titlurilor de proprietate asupra terenurilor atribuite prin decizie administrativă din 1 martie 1993 confirmată prin sentinţa din 16 februarie 1995.
a) Terenurile de 0,15 hectare şi de 0,123 hectare
i) acţiunea reclamanţilor împotriva comisiei locale cu scopul de a fi condamnată la eliberarea titlurilor de proprietate asupra terenurilor de 0,15 hectare şi de 0,123 hectare.
20. La 2 iunie 1995, reclamanţii au cerut comisiei locale să execute hotărârea din 16 februarie 1995. În lipsa unui răspuns din partea acesteia, ei au citat cele două comisii în faţa tribunalului judeţean Gorj, la 5 iulie 1995, pentru a-i condamna la eliberarea titlului de proprietate asupra terenurilor de 0,15 hectare şi de 0,123 hectare atribuite prin decizia administrativă din 1 martie 1993.
21. Printr-o sentinţă din 27 noiembrie 1995 tribunalul a admis acţiunea reclamanţilor şi a somat comisia judeţeană să le elibereze titlul de proprietate asupra acestor terenuri.
22. Printr-o sentinţă din 5 iunie 2003, după un recurs în anulare, judecătoria Târgu-Jiu a constatat că în ciuda numeroaselor divergenţe dintre părţi, decizia administrativă din 1 martie 1993 nu a fost niciodată anulată şi că rămânea astfel valabilă pentru cele două părţi. În consecinţă, a dat câştig de cauză acţiunii reclamanţilor şi a ordonat comisiei locale să pregătească documentele necesare în vederea eliberării ulterioare în favoarea reclamanţilor, de către comisia judeţeană, a titlurilor de proprietate aferente celor două terenuri în litigiu. Tribunalul l-a condamnat pe primarul oraşului Târgu-Jiu, în calitatea sa de preşedinte al comisiei locale la plata sumei de 500.000 lei româneşti (ROL) pe zi de întârziere, începând din a 15-a zi de la data la care hotărârea va deveni definitivă. Comisia locală a fost condamnată de asemenea la plata către reclamanţi a sumei de 2.000.000 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată.
23. La 27 octombrie 2003 apelul înaintat de comisia locală a fost respins printr-o sentinţă a tribunalului judeţean Gorj.
Sentinţa a căpătat apoi forţă excutorie.
24. Printr-o hotărâre preliminară din 12 februarie 2004 Judecătoria Târgu-Jiu a modificat, la cererea reclamanţilor, hotărârea din 27 octombrie 2003, constatând că obligaţia de plată ar începe să curgă la 15 zile de la data pronunţării hotărârii adoptate în apel, şi anume sentinţa tribunalului judeţean din 27 octombrie 2003.
25. Cu toate acestea, comisia locală şi primarul din Târgu-Jiu au înaintat un recurs împotriva hotărârii din 27 octombrie 2003 în faţa Curţii de apel din Craiova care, printr-o sentinţă din 29 ianuarie 2004 şi pe baza ordonanţei de Guvern nr. 58 din 25 iunie 2003 care a modificat competenţa instanţelor, a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era cea care devenise de-acum competentă să decidă asupra recursului şi, în consecinţă, i-a trimis dosarul.
26. Recursul este şi acum în curs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care încă nu a stabilit termenul.
27. Reclamanţii au adresat comisiei locale numeroase scrisori pentru a cere executarea sentinţei din 5 iunie 2003.
28. La 4 martie 2004 primăria a plătit reclamanţilor 2.000.000 lei, adică cheltuielile de judecată ordonate prin hotărârea din 27 octombrie 2003.
29. La 24 mai 2004 Guvernul a informat Curtea că printr-un proces-verbal din 6 mai 2004 reclamanţii au fost puşi în posesia terenului de 0,123 ha de către comisia locală şi că, printr-un proces-verbal din 14 mai 2004, aceeaşi comisie le-a propus restituirea prin echivalenţă a terenului de 0,15 ha. Reclamanţii au refuzat restituirea prin echivalenţă.
30. Printr-o scrisoare din 15 noiembrie 2004, Guvernul a indicat faptul că, printr-un proces-verbal din 24 august 2004, comisia locală a încercat să pună reclamanţii în posesia terenului de 0,15 ha situat la “La Jiu”, respectând dispozitivul sentinţei din 5 iunie 2003. Reclamanţii au refuzat să semneze acest proces-verbal pe motiv că autorităţile nu s-au deplasat pe teren pentru a verifica situaţia sa concretă şi că, în consecinţă, nu exista o corespondenţă între amplasamentul menţionat în procesul-verbal de punere în posesie şi amplasamentul real al terenului. Ei au menţionat de asemenea că terenul în litigiu se afla în posesia unei societăţi comerciale care construise pe el clădiri şi cerea restituirea prin echivalenţă.
ii) Alte demersuri ale reclamanţilor în vederea obţinerii posesiei terenului de 0,15 ha
31. La 20 iunie 1996 reclamantul a împrejmuit terenul de 0,15 ha şi la 12 noiembrie 1996 a construit pe el un chioşc. Pentru fiecare din aceste acţiuni i s-a aplicat o amendă din partea primăriei Târgu-Jiu (“primăria”). Printr-un proces-verbal încheiat în 1996, primăria a ordonat ridicarea chioşcului şi amplasarea sa într-un depozit pus la dispoziţia părţilor, cu condiţia plăţii taxei de ridicare. Cele două amenzi au fost anulate prin două sentinţe definitive ale judecătoriei Târgu-Jiu din 11 septembrie 1996 şi 13 ianuarie 1999.
32. În urma lucrărilor efectuate de primărie pe terenurile lor, reclamanţii au citat-o la judecătoria Târgu-Jiu care, printr-o sentinţă din 6 decembrie 1996, le-a dat câştig de cauză şi a ordonat primăriei să înceteze lucrările.
33. Această sentinţă a fost confirmată, în urma recursului primăriei, printr-o hotărâre definitivă a Curţii de apel din Craiova din 26 august 1997.
34. Cererile formulte de reclamanţi în faţa instanţelor interne pentru a obliga primăria să le elibereze certificatul de urbanism asupra terenurilor lor au fost suspendate din cauza plângerii penale din 19 februarie 1998.
35. La 20 iulie 1998 primăria a decis să atribuie unui terţ, M.I., în urma unui contract de schimb, o suprafaţă de 0,07 ha provenind din terenul reclamantei de 0,15 ha.
36. Acţiunea formulată de reclamanţi împotriva acestei hotărâri în faţa judecătoriei Târgu-Jiu a făcut obiectul unei suspendări din cauza plângerii penale din 19 februarie 1998.
b) Terenul de 4,75 ha
37 La 15 iulie 1003 societatea agricolă ale cărei acţiuni le-au primit reclamanţii pentru terenul de 4,75 ha a eliberat reclamanţilor un certificat care menţiona acţiunile pe care le deţineau. Ei au primit produse din partea societăţii până la data eliberării titlului lor de proprietate asupra terenului.
38. După 1 aprilie 1996 reclamanţii au înaintat o acţiune împotriva comisiei locale şi judeţene pentru a fi condamnate la recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra terenului de 4,75 ha, în conformitate cu hotărârea din 1 martie 1993.
39. Printr-o sentinţă din 4 decembrie 1997 Curtea de apel Craiova a admis acţiunea reclamanţilor şi a condamnat comisi judeţeană să le acorde terenul şi să le elibereze titlul de proprietate aferent.
În lipsa recursului părţilor această sentinţă a devenit definitivă la 4 martie 1998.
40. Din cauza neexecutării sentinţei din 4 decembrie 1997 reclamanţii au citat comisia judeţeană în faţa judecătoriei Târgu-Jiu pentru ca aceasta să fie condamnată să le elibereze titlul de proprietate asupra terenului.
41. La 3 noiembrie 1998 judecătoria Târgu-Jiu a dat curs acestei cereri.
În lipsa unui recurs al părţilor această hotărâre a devenit definitivă la 7 decembrie 1998.
42. La 5 aprilie 2001 reclamanţilor li s-a eliberat titlul de proprietate asupra acestui teren.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
43. Legislaţia internă pertinentă, şi anume extrasele legilor cu nr. 18/1991 asupra fondului funciar, 169/1997 care aduce modificări la legea nr.18/1991 şi 29/1990 asupra contenciosului administrativ este descrisă în cauza Sabin Popescu împotriva României (nr. 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004).
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
44. Reclamanţii invocă faptul că neexecutarea de către administraţie a sentinţelor definitive pronunţate în favoarea lor le-a restrâns dreptul de acces la un tribunal prevăzut de articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede astfel:
“Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale_ de către un tribunal_ care va decide_ asupra contestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ ”.
45. În opinia Guvernului autorităţile administrative nu sunt răspunzătoare de neexecutarea sau de întârzierea în executarea sentinţelor judiciare definitive. Fiind vorba despre terenul de 4,75 ha, reclamanţii au primit acţiuni la o societate de stat, în conformitate cu dispoziţiile hotărârii din 1 martie 1993, aşa cum este confirmată de sentinţa din 16 februarie 1995. În 2001 ei au obţinut titlul de proprietate asupra acestui teren.
46. Fiind vorba despre terenurile prevăzute în certificatul din 18 martie 1991, în cazul în speţă nu există o hotărâre internă definitivă care să confirme valabilitatea sa, procedurile în vederea anulării sale şi stabilirea întinderii efectelor sale fiind încă în curs la instanţele naţionale. În măsura în care dreptul de proprietate a reclamanţilor este încă contestat, nu se poate considera că autorităţile sunt de rea credinţă în privinţa neexecutării sentinţelor pronunţate.
47. Guvernul menţionează că prin procesul-verbal din 6 mai 2004 reclamantul a fost pus în posesia terenului de 0,123 ha. La 24 august 2004 comisia locală a încercat să pună reclamanta în posesia unui teren de 0,15 ha la “La Jiu”. Reclamanta a refuzat să semneze acest proces-verbal, necontestând vecinătăţile care corespund celor stabilite în sentinţa definitivă din 5 iunie 2003, ci pe motiv că dimensiunile dreptunghiului rezultat din interserctarea liniilor de delimitare nu-i conveneau, încercând astfel să modifice amplasamentul terenului. Între altele Guvernul ţine să sublinieze că în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile în materie semnarea procesului-verbal de titularul de drept al proprietăţii este indispensabilă pentru a urma demersurile în vederea eliberării titlului de proprietate. În aceste condiţii autorităţile se află în imposibilitatea, din cauza atitudinii reclamanţilor, de a elibera titlul de proprietate asupra acestui teren.
48. Reclamanţii contestă afirmaţiile Guvernului. În special, în ceea ce priveşte punerea în posesia terenului de 0,15 ha, reclamanta explică refuzul său de a semna procesul-verbal din 24 august 2004 prin lipsurile de formă şi prin faptul că autorităţile nu s-au deplasat pe teren pentru a trasa linia de demarcaţie a proprietăţii sale. De asemenea, ea menţionează că societatea comercială care deţinea posesia terenului a construit acolo nişte clădiri şi că în consecinţă ea ar prefera restituirea prin echivalenţă a acestui teren sub forma unei indemnizaţii.
49. Curtea aminteşte că, conform unei jurisprudenţe constante, executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, indiferent de la instanţă ar proveni, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul articolului 6 al Convenţiei. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă dreptul juridic intern al unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judiciară definitivă şi obligatorie să rămână inactivă în detrimentul unei părţi (Imobiliara Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V).
50. Curtea admite, odată cu Guvernul, că dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un stat să dispună executarea fiecărei sentinţe cu caracter civil indiferent care ar fi şi indiferent de circumstanţe (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Cu toate acestea, ea remarcă faptul că dacă administraţia refuză sau neglijează să dispună executarea sau chiar întârzie să o facă, garanţiile articolului 6 de care a beneficiat justiţiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii pierde orice raţiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, sentinţa din 19 martie 1997, Culegere de sentinţe şi decizii, 1997, pag. 510-511, § 41).
51. În cazul în speţă comisiile locală şi judeţeană erau în exclusivitate competente să respecte hotărârea din 1 martie 1993, aşa cum a fost confirmată de hotărârile din 16 februarie 1995 şi 7 decembrie 1998, şi anume pentru a pune reclamanţii în posesia terenurilor lor şi pentru a le elibera titlurile de proprietate. Reclamanţii au obţinut o hotărâre administrativă, confirmată prin sentinţa din 16 februarie 1995 a tribunalului judeţean Gorj, de constatare a dreptului lor de proprietate asupra terenurile de 0,15 ha, 0,123 ha şi 4,75 ha. Ori aceste hotărâri nu au fost nici executate în întregime, nici anulate sau modificate în urma exercitării unei căi de atac prevăzută de legea internă.
De asemenea, autorităţile s-au dezinteresat complet de acţiunea în anulare (paragraful 19 de mai sus) din moment ce le era permis, continuând această procedură, să pună în discuţie valabilitatea drepturilor dobândite de reclamanţi prin hotărârea din 1 martie 1993.
52. Curtea constată că hotărârea din 1 martie 1993, aşa cum a fost confirmată de sentinţa din 16 februarie 1995 a fost executată de autorităţile locale pentru partea sa de acordare reclemanţilor a acţiunilor unei societăţi comerciale, reprezentând contravaloarea terenului de 4,75 ha. Totuşi, fiind vorba despre terenurile de 0,123 ha şi de 0,15 ha, ea nu a fost executată de autorităţile competente înainte de 6 mai şi respectiv 24 august 2004.
53. Curtea aminteşte că a considerat deja că neglijenţa autorităţilor de a se conforma într-un termen rezonabil unei hotărâri definitive poate antrena o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei, mai ales atunci când obligaţia de a dispune executarea hotărârii în cauză revine unei autorităţi administrative (a se vedea mutatis mutandis, Metaxas împotriva Greciei, nr.8415/02, § 26, 27 mai 2004, Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, §§ 36-38, CEDO 2002-III, Timofeiev împotriva Rusiei, nr.58263/00, §§ 41-42, 23 octombrie 2003, şi Dubenko împotriva Ucrainei, nr. 74221/01, § 36, 11 ianuarie 2005).
54. În speţa actuală hotărârea din 16 februarie 1995 a fost executată cu întârziere de instanţele naţionale în partea sa privind terenurile de 0,123 ha şi 0,15 ha. Cu toate acestea, Curtea remarcă faptul că la 19 februarie 1998 o plângere penală a fost depusă împotriva reclamantului care îl acuza că a falsificat dovezile pe care comisia judeţeană şi-a întemeiat hotărârea din 1 martie 1993, plângere care a condus la o hotărâre de anulare a dovezilor respective. De asemenea, în urma unei acţiuni a comisiei locale împotriva reclamanţilor, tribunalul judeţean Gorj a anulat, printr-o sentinţă din 13 februarie 2003, documentele care au stat la baza hotărârii din 1 martie 1993, deşi a considerat că această anulare nu afecta drepturile dobândite de reclamanţi în temeiul hotărârii menţionate anterior de a li se elibera titlul de proprietate asupra terenurilor lor.
55. Curtea consideră că, în măsura în care există o puternică îndoială în privinţa valabilităţii obiectului unei hotărâri judiciare de executat, autorităţile trebuie să acţioneze cu rapiditate pentru a clarifica situaţia juridică a hotărârii, pentru a putea ulterior să-şi îndeplinească obligaţiile ce decurg din această ultimă hotărâre. În cazul în speţă, ţinând cont de faptul că dovezile pe care se întemeiază hotărârea din 1 martie 1993 au fost calificate drept false de către instanţele naţionale (paragrafele 15-17 de mai sus), autorităţile competente, pentru a pune reclamanţii în posesia terenurilor în cauză, puteau invoca această împrejurare pentru a justifica neexecutarea hotărârii a cărei valabilite era discutată.
56. Cu toate acestea, Curtea consideră că după hotărârea preliminară din 18 decembrie 2003 a Curţii de apel Craiova (paragraful 19 de mai sus), ţinând cont de atitudinea autorităţilor în cursul procedurii, ele nu mai putea justifica neexecutarea hotărârii din 1 martie 1993, aşa cum a fost confirmată prin hotărârea din 16 februarie 1995. De altfel, după această dată, autorităţile au pus reclamanţii în posesia terenurilor de 0,123 ha şi de 0,15 ha la 6 mai şi 24 august 2004 (paragrafele 29-30 de mai sus).
57. Fiind vorba despre terenul de o,15 ha acordat reclamantei, Curtea remarcă faptul că aceasta din urmă refusă să semneze procesul-verbal de punere în posesie din 24 august 2004 stabilit conform dispozitivului sentinţei din 5 iunie 2003. Cu toate acestea, ţinând cont de atitudinea contradictorie a reclamantei în privinţa terenului de 0,15 ha, Curtea consideră că începând de la data de 24 august 2004 autorităţile se aflau în imposibilitate obiectivă, din cauza atitudinii reclamantei, de a redacta titlul de proprietate asupra acestui teren.
58. Curtea nu poate totuşi să nu remarce că, deşi în anul 2004 autorităţile competente au pus reclamanţii în posesia terenurilor lor, ele au neglijat timp de aproximativ opt ani să ia măsurile necesare pentru a se conforma (perioada scursă între hotărârea definitivă din 16 februarie 1995 şi 28 octombrie 2002 când parchetul de pe lângă tribunalul judeţean Gorj a constatat că dovezile fuseseră, într-adevăr, falsificate, precum şi perioada dintre 28 august 2003 şi 24 august 2004). În plus, motivele pe care administraţia ar fi putut să le invoce pentru a justifica o imposibilitate obiectivă de executare în timpul acestei perioade nu au fost niciodată aduse la cunoştinţa reclamanţilor prin intermediul unei hotărâri administrative formale (Sabin Popescu împotriva României, nr.48102/99, § 72, 2 martie 2004).
59. Curtea remarcă faptul că o anumită întârziere este de asemenea atribuibilă autorităţilor în executarea hotărârii din 7 decembrie 1998, care a pus în sarcina lor obligaţia de a acorda reclamanţilor titlul de proprietate aferent terenului de 4,75 ha. Acest titlu le-a fost eliberat pe 5 aprilie 2001, adică la peste doi ani şi cinci luni de când hotărârea a devenit definitivă.
60. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a dispune executarea cu rapiditate a hotărârilor judiciare favorabile reclamanţilor.
61. În consecinţă, a existat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE DE ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR.1.
62. Reclamanţii denunţă o atingere adusă dreptului lor de proprietate din cauza neexecutării hotărârilor definitive pronunţate în favoarea lor de către instanţele interne. Ei invocă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care este astfel enunţat:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
63. Guvernul consideră că reclamanţii nu mai pot invoca o încălcare a dreptului lor de proprietate asupra terenului de 4,75 ha, ţinând cont de faptul că au primit un titlu de proprietate şi acţiuni la societăţi agricole.
64. Fiind vorba despre terenul de 0,15 ha, Guvernul menţionează că reclamanţii nu ar putea pretinde că au un drept de proprietate asupra terenului situat la “La Jiu”, din moment ce nu corespundea înregistrărilor funciare ale tatălui unuia din reclamanţi care era proprietarul unui teren situat la “Lunca la Jiu”. Chiar dacă certificatul din 18 martie 1991 a prevăzut atribuirea către reclamanţi a terenului situat la “La Jiu”, documentele care se aflau la baza redactării au fost declarate false şi valabilitatea sa este analizată într-o procedură în anulare aflată încă în curs. Reclamanţii nu au nici un “bun actual”, nici o “speranţă legitimă” asupra terenului situat la “La Jiu” ai cărui proprietari nu erau, certificatul din 18 martie 1991 neavând valoare de titlu de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (decizie) [GC], nr.39794/98, CEDO 2002-VII, şi Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39050/97, 4 martie 2003).
65. De altfel, Guvernul menţionează că procedura care vizează obligarea comisiei locale, singura competentă să reconstituie dreptul de proprietate, să pună reclamanţii în posesia terenurilor şi să le elibereze titlul de proprietate, este încă în curs. În orice caz, reclamanţii ar putea numai să pretindă că au o “speranţă legitimă” pentru terenul situat la “Lunca la Jiu”.
66. Reclamanţii contestă ipoteza Guvernului. Ei afirmă că dreptul lor de proprietate asupra terenurilor în cauză a fost confirmat de hotărârile judiciare definitive care au confirmat valabilitatea deciziei din 1 martie 1993, cum ar fi hotărârea din 27 iunie 2000 a Curţii de apel Craiova. De asemenea, ei menţionează că au un drept de proprietate asupra terenului de 0,15 ha situat la “La Jiu”, precum şi că acesta reiese din hotărârea din 1 martie 1993.
67. Referindu-se la jurisprudenţa aplicabilă în materie (în special Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, § 59, Sabin Popescu, menţionat anterior, § 79 şi Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44921/98, § 35, 28 septembrie 2004), Curtea consideră că hotărârile din 16 februarie 1995 şi 4 decembrie 1997 au făcut să apară în patrimoniul reclamanţilor un “bun”, în sensul articolului 1 al protocolului nr.1.
68. Curtea aminteşte că un reclamant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le incriminează se raportează la “bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de “bunuri” poate acoperi atât “bunurile actuale” cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o “speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv de un drept de proprietate (Kopeck, menţionat anterior). Curtea a afirmat deja că o creanţă poate fi considerată ca fiind o “valoarea patrimonială” din moment ce are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită de tribunale (Kopecky, menţionat anterior, § 48). De asemenea, Curtea a considerat că putea de asemenea avea o anumită pertinenţă în această privinţă problema de a şti dacă, în contextul procedurii incriminate, reclamantul putea pretinde că are o “speranţă legitimă” de a obţine beneficierea efectivă de bunul său (Kopecky, menţionat anterior, § 42).
69. În cazul în speţă Curtea constată că hotărârile care acordă reclamanţilor terenuri sau un titlu de proprietate nu au fost executate în termene rezonabile, ceea ce este atribuibil în exclusivitate autorităţilor administrative competente. Rezultă că imposibilitatea pentru reclamanţi de a obţine executarea imediată şi completă a acestor hotărâri se concretizează într-o ingerinţă în drepturile lor la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al articolului 1 al protocolului nr.1.
70. Dacă este adevărat că în prezent reclamanţii au fost puşi în posesia terenurilor la care aveau dreptul, Curtea consideră că din cauza întârzierii cu opt ani a executării atribuibilă autorităţilor, ei au suferit un prejudiciu decurs din nebeneficierea de bunurile lor timp de mai mulţi ani (Sabin Popescu împotriva României, menţionat anterior, §§ 80-81).
71. În consecinţă, Guvernul nu a oferit nici-o justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată de neexecutarea în termene rezonabile a hotărârilor judiciare pronunţate în cazul în speţă; ea era deci arbitrară şi privea încălcarea principiului legalităţii. O asemenea concluzie scuteşte Curtea de a căuta dacă a fost menţinut un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativele protecţiei drepturilor individuale ale reclamanţilor (Metaxas, menţionat anterior, § 31).
72. În consecinţă, în lumina celor de mai sus, Curtea consideră că în cazul în speţă a existat încălcarea articolului 1 al protocolului nr.1.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
74. Reclamanţii cer mai întâi 700.000 euro (EUR) reprezentând contravaloarea terenului de 0,15 ha şi 7.297.184 euro reprezentând pierderea din cauza nebeneficierii de acelaşi teren. Această ultimă sumă include valoarea unui magazin şi a unui depozit de mărfuri pe care le-au construit pe teren şi care le-au fost confiscate în 1996 şi precum şi prejudiciul rezultat din imposibilitatea de a le exploata.
75. Ei cer de asemenea suma de 48.918 euro reprezentând nebeneficierea de terenul de 4,75 ha şi amenda pentru perioada 1991-2001.
76. În privinţa prejudiciului moral, reclamanţii cer suma de 2.800.000 euro, susţinând că imposibilitatea pentru ei de a face să se respecte hotărârile judiciare privind terenurile de 0,15 ha, 1,23 ha şi 4,75 ha a declanşat în ei un sentiment de umilire şi de incertitudine. Ei au cerut de asemenea 1.000.000 euro pentru reparaţia prejudiciului care decurge din durata excesivă a procedurilor vizând executarea hotărârilor judiciare definitive.
77. Guvernul consideră că sumele cerute de reclamanţi cu titlu de daună materială reprezentând contravaloarea terenului este disproporţionată în măsura în care reclamanţii sunt titulari ai dreptului de proprietate pentru terenurile de 4,75 ha şi 0,123 ha. În privinţa terenului de 0,15 ha Guvernul consideră că cererea de reparaţie echitabilă nu se justifică, în măsura în care imposibilitatea de a pune reclamanţii în posesia terenului ce le-a fost propus şi care corespunde, în privinţa amplasamentului său menţiunilor ce figurează în sentinţa din 5 iunie 2003 este datorată acestora din urmă. În orice caz, reclamanţii nu au prezentat vreo expertiză pentru a atesta valoarea reală a terenurilor.
78. În ceea ce priveşte lipsa de câştig, Guvernul consideră cererile reclamanţilor excesive. Astfel, clădirile ridicate pe terenul de 0,15 ha în 1996 erau ilegal construite şi, în orice caz, li s-a permis reclamanţilor să ceară restituirea lor la primărie, cu condiţia plăţii taxei de ridicare. De altfel, valoarea lor stabilită de reclamanţi este pur speculativă. În privinţa terenului de 4,75 ha, reclamanţii au beneficiat de produse agricole în calitate de acţionari ai societăţii agricole. De altfel, reclamanţii ar fi trebuit să ceară transformarea amenzii în daune-interese conform dispoziţiilor de drept interne, lucru pe care nu l-au făcut. În consecinţă, ei nu pot fac această cerere pentru prima dată în faţa Curţii.
79. Cât despre prejudiciul moral, Guvernul consideră că ar fi suficient de compensat de simpla constatare a încălcării articolelor 6 al Convenţiri şi 1 al Protocolului nr.1.
80. Curtea relevă că singura bază de reţinut pentru acordatea unei reparaţii echitabile constă în cazul în speţă în durata neexecutării obligaţiei de a pune reclamanţii în posesia terenurilor în temeiul hotărârilor judiciare definitive. Cu toate acestea, Curtea remarcă faptul că reclamanţii nu mai pot invoca un prejudiciu material oarecare la acest capăt, în măsura în care au primit titlurile de proprietate asupra terenurilor de 4,75 ha şi 0,123 ha şi reclamanţii au refuzat punerea în posesie a terenului de 0,15 ha (paragraful 30 de mai sus). Fiind vorba despre prejudiciul rezultat din lipsa de câştig, Curtea remarcă faptul că suma sa este pur speculativă şi că nici-un act justificativ nu a fost prezentat de reclamanţi pentru a-şi motiva cererile.
81. Curtea consideră, totuşi, că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral, mai ales din cauza frustrării provocate de întârzierea în executarea hotărârilor pronunţate în favoarea lor şi că acest prejudiciu nu este suficient de compensat de o constatare a încălcării. Ea consideră, cu toate acestea, că suma cerută cu titlu de prejudiciu moral este excesivă.
82. În aceste împrejurări, având în vedere ansamblu de elemente aflate în posesia sa şi hotărând echitabil, aşa cum o cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea acordă reclamanţilor împreună 2.000 euro pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli şi taxe
83. Reclamanţii cer de asemenea 20.000 euro pentru cheltuielile şi taxele plătite la instanţele interne şi pentru cele suportate în faţa Curţii. Ei oferă drept document justificativ copii după biletele de transport pe care le-ar fi folosit pentru deplasările interne spre a putea participa la proceduri la nivel naţional în sumă de 680,29 euro şi cer pentru schimbul de scrisori cu Curtea o sumă de 177,90 euro.
84. Guvernul nu se opune restituirii cheltuielilor şi taxelor legate de proceduri în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii având drept obiect terenurile în cauză, cu condiţia să fie justificate şi ca suma lor să nu depăşească un anumit prag rezonabil. El remarcă de asemenea că copiile biletelor de transport oferite ca documente justificative de reclamanţi nu poartă nici-o menţiune în privinţa traseului urmat şi că nu au demonstrat legătura în timp dintre călătoriile efectuate şi obiectul prezentei cauze.
85. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care s-a stabilit existenţa lor reală, necesitatea lor şi caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul în speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 200 euro cu titlu de cheltuieli şi taxe pentru procedură şi o acordă reclamanţilor împreună.
C. Dobânzi moratorii
86. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Decide că a existat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei;
2. Decide că a existat încălcarea articolului 1 al Protocolului nr.1;
3. Decide
că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor împreună, în termen de trei luni începând din ziua în care sentinţa va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei 2.000 (două mii) euro pentru dauna morală şi 200 euro (două sute euro) pentru cheltuieli şi taxe, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această sumă se va mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 24 mai 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent Berger John Hedigan
Grefier Preşedinte
| ← Haralambie contra Romaniei - Dosarele fostei Securităţi.... | Lupas contra Romaniei - Regula unanimităţii. Acţiune în... → |
|---|
