Lupas contra Romaniei - Regula unanimităţii. Acţiune în revendicare. Limitarea accesului la justiţie.

Comentarii

0

Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza LUPAŞ ŞI ALŢII împotriva ROMÂNIEI
(cererile nr. 1434/02, 35370/02 şi 1385/03)
Hotărâre
Strasbourg
14 decembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.

În cauzaLupaş şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B. M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. CASADEVALL,
V. ZAGREBELSKY,
E. MYJER,
DAVID THOR BJORGVINSSON,
Doamnele I. ZIEMELE,
I. BERRO-LEFEVRE, judecători
şi Domnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 23 noiembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se află trei cereri (1434/02, 35370/02 şi 1385/03) îndreptate împotriva României prin care nouăsprezece reclamanţi ai căror nume figurează în anexă, cetăţeni ai acestui stat, (“reclamanţi”), au sesizat Curtea pe 18 septembrie 2001, 5 august 2002 şi respectiv 13 decembrie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Domnul Mircea Gheorghiu, reclamantul din cererea nr. 1434/02, a decedat la data de 18 iulie 2002. Cererea sa a fost continută de soţia şi unica sa moştenitoare, Doamna Maria Pusta.
3. Reclamanţii sunt reprezentaţi de A. Vasiliu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.
4. La data de 24 martie 2005, preşedintele secţiei a treia a decis să comunice cererile Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, el a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei. În urma recuzării Domnului C. Bîrsan, judecător ales din partea României, Guvernul a desemnat pe Domnul J. Casadevall să decidă (articolele 27 § 2 al Convenţiei şi 29 § 1 al regulamentului).
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Cei nouăsprezece reclamanţi, ale căror nume figurează în anexă, sunt descendenţii unei părţi din coproprietarii unui teren de circa cincizeci de hectare, situat la Constanţa, pe malul Mării Negre.
A. Istoricul proprietăţii terenului
6. Printr-o hotărâre din 16 aprilie 1937 curtea de apel Bucureşti, care fusese sesizată cu o cerere de partaj al unui bun imobiliar format dintr-un teren de circa cincizeci de hectare pe malul Mării Negre şi din construcţiile aferente ce au aparţinut defunctului Alexandru N. Steflea, a constatat că o parte din moştenitori îşi vânduseră cotele-părţi ale succesiunii lui Nicolae Lupaş, care rămânea prin urmare în indiviziune cu alţi doisprezece moştenitori.
7. Pentru a pune capăt coproprietăţii, curtea de apel a împărţit bunul în 360 de cote-părţi din care 249,6 au fost atribuite lui Nicolae Lupaş, în timp ce ceilalţi doisprezece moştenitori au primit 9/360, 8/360 sau 14,4/360 din bun.
8. În urma unei a douăsprezecea achiziţionări a cotelor-părţi ale moştenirii, Nicolae Lupaş a devenit proprietarul a 264/360 din bunul în cauză, în coproprietate cu unsprezece moştenitori.
9. Prin decretul nr. 102 din 20 aprilie 1950 Adunarea naţională, la propunerea consiliului de miniştri, a expropriat din motive de utilitate publică, şi anume construcţia unei baze militare, două terenuri, printre care terenul menţionat anterior, precum şi un alt teren alăturat şi aparţinând unui terţ.
10. După 1950 renunţându-se la proiectul militar, o mare parte din terenul care i-a aparţinut lui Nicolae Lupaş şi altor coproprietari a fost ocupat de Inspectoratul judeţean de poliţie, în timp ce alte parcele au fost transformate în urma lucrărilor de amenajare a falezei sau au fost repartizate unor particulari pentru construcţia de locuinţe.
11. În urma unei proceduri privind revendicarea terenului alăturat celui ce a aparţinut lui Nicolae Lupaş şi altor coproprietari, judecătoria Constanţa, printr-o sentinţă definitivă din 5 decembrie 1994, a declarat decretul nr. 102/1950 contrar Constituţiei din 1948 în vigoare la data exproprierii şi a ordonat restituirea acestui teren moştenitorului fostului proprietar. Judecătoria a reţinut, pe de o parte, că proiectul de construcţie militară fusese abandonat la puţin timp de la expropriere şi, pe de altă parte, că fostul proprietar nu primise nicio compensaţie pentru exproprierea de bunul său.
B. Prima acţiune în revendicare (cererea nr. 1434/02)
12. În 1998 reclamanţii, Domnii Adrian Lupaş, Nicolae Lupaş, Ovidiu Lupaş, Verginiu Lupaş şi Doamna Ana Teodosiu, în calitate de copii şi moştenitori ai lui Nicolae Lupaş, decedat în 1959, au demarat o acţiune în revendicare împotriva soţilor B. pe motiv că aceştia din urmă ocupaseră ilegal o parcelă de 638 m², situată la nr. 30 în str. Turda, pe amplasamentul unei părţi din teren care i-a aparţinut lui Nicolae Lupaş. Reclamanţii au menţionat că parcela respectivă făcea parte din cele 249,6/360 cote-părţi atribuite în 1937 de curtea de apel Bucureşti lui Nicolae Lupaş şi că nu aparţinuse niciodată statului în baza unui titlu de proprietate valabil.
13. Soţii B. li s-au opus cu un refuz datorită lipsei dreptului de a acţiona, pe de o parte, din cauza exproprierii parcelei revendicate înainte de decesul lui Nicolae Lupaş, şi, pe de altă parte, din cauza lipsei de acceptare a succesiunii autorului lor. În orice caz, ei consideră că acţiunea era inadmisibilă deoarece nu fusese înaintată decât de moştenitorii lui Nicolae Lupaş, fără acordul moştenitorilor celorlaltor unsprezece coproprietari.
14. Printr-o cerere de intervenţie voluntară principală ceilalţi paisprezece reclamanţi, Domnii Nicolae Chirescu, Dan Mihai Banciu, Mihai Anton Ricci, Dumitru Mircea Gheorghiu şi Teodor Grigoriu şi Doamnele Minerva Ionescu, Dorina Voinescu, Sorina Moarcas, Rodica Ionescu, Vanda Rosculet, Eugenia Steflea, Elisabeta Stoica, Diana Ruxandra Tomescu şi Ioana Greceanu, moştenitoarele a nouă din cei unsprezece coproprietari menţionaţi anterior, s-au alăturat acţiunii pentru a-şi susţine drepturile asupra parcelei în litigiu. Ei au împuternicit pe Dl. Adrian Lupaş, primul reclamant, să-i reprezinte.
15. Conform informaţiilor oferite de reclamanţi, moştenitorul unuia din foştii coproprietari a refuzat să se alăture acţiunii lor, în timp ce moştenitorii unui alt fost coproprietar nu au putut fi identificaţi.
16. Printr-o sentinţă din 30 martie 2000 tribunalul judeţean Galaţi, considerând că primii cinci reclamanţi aduseseră dovada calităţii lor de moştenitori ai lui Nicolae Lupaş precum şi a dreptului de proprietate a acestuia din urmă pe 264/360 din bunurile rezultate din succesiunea lui Alexandru N. Steflea, a respins primul argument al soţilor B.
17. Cu toate acestea, tribunalul a considerat că parcela în litigiu nu aparţinea în exclusivitate lui Nicolae Lupaş, dar că acesta din urmă nu era decât coproprietar. Prin urmare, observând că lipsea acordul moştenitorilor celor doi coproprietari, tribunalul a declarat acţiunea principal şi cererea de intervenţie inadmisibile pe motiv că introducerea unei acţiuni în revendicare, ca act de dispoziţie referitor la un bun în indiviziune, trebuia să primească acordul tuturor coproprietarilor. Ori, cotele-părţi ale reclamanţilor nu reprezentau decât 342/360 din bunul în litigiu.
18. Apelul înaintat de reclamanţi, care afirmau că acordul tuturor coproprietarilor nu era necesar din moment ce acţiunea în revendicare era în avantajul tuturor coproprietarilor, a fost respinsă de curtea de apel din Galaţi. Dezbaterile au avut loc pe 5 septembrie 2000, în lipsa primului reclamant şi pronunţarea a fost amânată pe 8 septembrie 2000, deşi, conform afirmaţiilor acestui reclamant, ar fi cerut un termen mai lung pentru a angaja un avocat.
19. Curtea de apel a constatat mai întâi că hotărârea din 1937 a curţii de apel Bucureşti nu procedase la un partaj al bunului în indiviziune, care a rămas tot în coproprietate în ciuda stabilirii cotelor-părţi. Apoi, a menţionat că era cunoscut că un singur coproprietar nu putea revendica un bun aflat în indiviziune fără acordul celorlaltor coproprietari, deoarece această acţiune nu viza numai apărarea dreptului de proprietate asupra cotelor-părţi, ci recunoaşterea unui drept de proprietate asupra ansamblului bunului, precum şi restituirea bunului celui care îl revendica.
20. Reclamanţii au formulat un recurs afirmând că, în circumstanţele speţei, aplicarea regulei unanimităţii încălca principiul liberului acces la justiţie. În această privinţă ei au informat curtea supremă de justiţie că moştenitorul unuia din foştii coproprietari, deşi fusese informat asupra existenţei litigiului, refuzase să participe şi că acordul celorlaltor moştenitori era imposibil de obţinut deoarece aceştia erau împrăştiaţi în diferite ţări.
21. Printr-o hotărâre din 24 aprilie 2001 Curtea supremă de justiţie a respins recursul, considerând că reclamanţii nu puteau revendica un bun aflat în indiviziune în detrimentul şi fără cunoaşterea drepturilor moştenitorilor celorlaltor coproprietari.
C. A doua acţiune în revendicare (cererea nr. 35370/02)
22. În 1999 reclamanţii, Domnii Adrian Lupaş, Nicolae Lupaş, Ovidiu Lupaş, Verginiu Lupaş şi Doamna Ana Teodosiu, au intentat împotriva societăţii comerciale “Histria Shipmanagement” o acţiune în revendicare a unei parcele de 405 m² situată la nr. 30 în strada Turda, pe amplasamentul unei părţi din terenul care a făcut obiectul hotărârii din 1937 a curţii de apel Bucureşti. Ei ai cerut de asemenea anularea contractului încheiat în 1999 prin care societatea comercială a cumpărat această parcelă de la un terţ, susţinând că acesta din urmă nu avusese niciodată vreun titlu de proprietate valabil asupra acestei parcele în litigiu.
23. Societatea comercială le-a răspuns cu un refuz deoarece acţiunea nu fusese înaintată de moştenitorii lui Nicolae Lupaş.
24. Printr-o sentinţă din 28 februarie 2000 judecătoria Constanţa a admis argumentul societăţii comerciale şi a declarat acţiunea inadmisibilă.
25. Judecătoria a remarcat că în cazul în speţă hotărârea curţii de apel Bucureşti din 1937 nu atribuise lui Nicolae Lupaş decât cotele-părţi ale terenului ce a aparţinut lui Alexandru N. Steflea, fără ca o împărţire pe loturi să se fi făcut în loc.
26. Considerând că o acţiune în revendicare a unui bun indiviz nu viza decât protecţia dreptului de proprietate asupra unei cote-parte a bunului, ci şi recunoaşterea acestui drept asupra ansamblului bunului precum şi restituirea sa celui care l-a revendicat, tribunalul a concluzionat că în lipsa acordului tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari reclamanţii nu puteau revendica parcela în chestiune.
27. Apelul înaintat de reclamanţi a fost respins printr-o hotărâre din 30 ianuarie 2001 a curţii de apel din Galaţi care a considerat că era cunoscut că un singur coproprietar nu putea revendica un bun indiviz fără acordul celorlaltor coproprietari.
28. În sprijinul recursului formulat împotriva hotărârii mai sus menţionată reclamanţii au invocat că din moment ce un coproprietar îşi putea vinde cotele-părţi fără acordul celorlaltor coproprietari, nu exista niciun motiv să i se interzică să revendice ansamblul bunurilor aflate în indiviziune pentru a-şi apăra dreptul de proprietate asupra cotelor-părţi ale sale. Ei au adăugat că acordul tuturor coproprietarilor nu era necesar deoarece, dacă acţiunea în revendicare se încheia cu înapoierea bunului în patrimoniul coproprietarilor, era în avantajul tuturor.
29. În fine, ei au subliniat că trebuia să se ţină cont de particularităţile speţei, şi anume caracterul abuziv al transferului bunului în patrimoniul statului şi dificultatea, ba chiar imposibilitatea, de a cunoaşte toţi moştenitorii foştilor coproprietari din cauza circumstanţelor sociale şi istorice ale vremii precum şi a timpului care se scursese de atunci.
30. Observând că procedura de partaj începută prin hotărârea din 16 aprilie 1937 a curţii de apel Bucureşti nu ajunsese la un partaj efectiv al terenului, Curtea supremă de justiţie a considerat că reclamanţii nu puteau revendica un drept de proprietate exclusiv asupra parcelei în litigiu.
31. În consecinţă, amintind că în temeiul regulei unanimităţii un coproprietar nu putea face niciun act de administrare sau de dispunere privind un bun invidiz fără acordul celorlaltor coproprietari, Curtea supremă a respins recursul printr-o hotărâre din 15 mai 2002.
D. A treia acţiune în revendicare (cererea nr. 1385/03)
32. În 1999 reclamanţii, Domnii Adrian Lupaş, Nicolae Lupaş, Ovidiu Lupaş, Verginiu Lupaş şi Doamna Ana Teodosiu, au intentat împotriva a doi terţi o acţiune în revendicare a două parcele de 469,32 şi respectiv 459 m² situate la nr. 30-32 în strada Patriei, pe amplasamentul unei părţi din terenul care a făcut obiectul hotărârii din 16 aprilie 1937 a curţii de apel Bucureşti.
33. Ei au susţinut că printr-o decizie din 1996 a consiliului local Constanţa unuia din terţi i s-a atribuit ilegal proprietatea celor două parcele şi că ulterior vânduse una din ele celuilalt terţ. La cererea reclamanţilor consiliul local a fost de asemenea pus în cauză.
34. Acesta din urmă a refuzat deoarece acţiunea nu fusese înaintată decât de moştenitorii unei părţi din coproprietarii terenului.
35. Printr-o cerere de intervenţie voluntară principală ceilalţi paisprezece reclamanţi, Domnii Nicolae Chirescu, Dan Mihai Banciu, Mihai Anton Ricci, Dumitru Mircea Gheorghiu şi Teodor Grigoriu şi Doamnele Minerva Ionescu, Dorina Voinescu, Sorina Moarcas, Rodica Ionescu, Vanda Rosculet, Eugenia Steflea, Elisabeta Stoica, Diana Ruxandra Tomescu şi Ioana Greceanu, s-au alăturat acţiunii pentru a-şi suţine drepturile asupra parcelelor în litigiu.
36. Printr-o sentinţă din 30 octombrie 2000 judecătoria Constanţa a declarat acţiunea inadmisibilă pe motiv că revendicarea unui bun în indiviziune avea drept scop recunoaşterea unui drept de proprietate exclusiv asupra ansamblului acestui bun precum şi restituirea sa către cel care îl revendica.
37. Ori ea a considerat că în cazul în speţă, în lipsa acordului tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, reclamanţii nu puteau revendica parcelele în litigiu din moment ce nu se puteau prevala decât de un drept de proprietate asupra cotelor-părţi.
38. Apelul înaintat de reclamanţi a fost respins printr-o hotărâre din 18 aprilie 2001 a curţii de apel din Constanţa care, după exemplul tribunalului judeţean, şi-a motivat hotărârea prin imposibilitatea de a revendica un bun în indiviziune în lipsa acordului tuturor coproprietarilor.
39. În sprijinul recursului lor formulat împotriva hotărârii mai sus menţionată în faţa Curţii supreme de justiţie reclamanţii au invocat că din moment ce un coproprietar îşi putea vinde cotele-părţi fără acordul celorlaltor coproprietari, nu exista niciun motiv să i se interzică să revendice ansamblul bunurilor aflate în indiviziune pentru a-şi apăra dreptul de proprietate asupra cotelor-părţi ale sale. Ei au adăugat că acordul tuturor coproprietarilor nu era necesar deoarece, dacă acţiunea în revendicare se încheia cu înapoierea bunului în patrimoniul coproprietarilor, era în avantajul tuturor.
40. Ei au subliniat de asemenea că trebuia să se ţină cont de particularităţile speţei, şi anume caracterul abuziv al transferului bunului în patrimoniul statului şi dificultatea, ba chiar imposibilitatea, de a cunoaşte toţi moştenitorii foştilor coproprietari din cauza circumstanţelor sociale şi istorice ale vremii precum şi a timpului care se scursese de atunci.
41. În fine, ei invocă faptul că obligaţia de a strânge acordul tuturor coproprietarilor fusese respinsă implicit prin intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001 asupra situaţiei juridice a unor imobile naţionalizate abuziv în perioada 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, care prevedea posibilitatea de a restabili dreptul de proprietate asupra cotelor-părţi ale unui bun aflat în inidiviziune.
42. Curtea supremă de justiţie a remarcat cu uşurinţă că procedura de partaj începută prin hotărârea din 16 aprilie 1937 a curţii de apel Bucureşti nu ajunsese la un partaj al terenului. În consecinţă ea a considerat că acţiunea reclamanţilor nu privea un anumit bun al căror proprietari exclusiv erau, ci cotele-părţi neseparabile de cele aparţinând altor coproprietari.
43. Ea a respins de asemenea argumentul inspirat din legea nr. 10/2001 pe motiv că această lege nu intrase în vigoare decât după data introducerii acţiunii, adică în 1999. În orice caz, ea a considerat că noua regulă nu-şi găsea aplicare decât în cadrul procedurii speciale prevăzută de legea nr. 10/2001, ori acţiunea în revendicare a reclamanţilor era bazată pe dispoziţiile codului civil.
44. În consecinţă, aplicând regula unanimităţii, Curtea supremă, printr-o hotărâre din 18 septembrie 2002 a respins recursul.
II. PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
A. Hotărârea din 24 noiembrie 1972 a Tribunalului suprem
45. Deşi nicio dispoziţie legislativă nu a prevăzut aplicarea regulei unanimităţii coproprietarilor pentru a revendica un bun aflat în invidiziune, fostul Tribunal suprem a concluzionat, într-o hotărâre din 24 noiembrie 1972, că un singur coproprietar se află în imposibilitatea de a exercita o asemenea acţiune, în termenii următori:
“(...) atâta timp cât invidiziunea rămâne, drepturile coproprietarilor asupra bunului în chestiune nefiind spabilite, nu ar putea pretinde un drept exclusiv asupra cotelor-părţi ale lor decât după partajul bunului, atunci când fiecare va fi obţinut o parte în proprietate exclusivă. Reiese că un [singur] coproprietar nu poate revendica un bun indiviz înainte de partaj, deoarece acţiunea în revendicare implică existenţa unui drept exclusiv şi determinat pe care un coproprietar nu-l va dobândi decât prin efectul partajului.”
B. Hotărârea din 29 septembrie 2000 a Curţii supreme de justiţie
46. Jurisprudenţa creată de Tribunalul suprem a fost urmată de majoritatea instanţelor, doar cu câteva excepţii, printre care hotărârea din 29 septembrie 2000 a Curţii supreme de justiţie care, după ce a amintit regula unanimităţii, a concluzionat:
“(...) în cazul în speţă şi în general în cazul acţiunilor în revendicare a imobilelor naţionalizate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 199, situaţia juridică a acestor imobile şi a persoanelor care invocă naţionalizarea era greşită, diferă clar de cazurile clasice.
Foştii proprietari sau moştenitorii lor se află în imposibilitatea de a solicita partajul bunului înainte de revendicarea sa deoarece li s-ar opune lipsa titlului de proprietate în vreme ce caracterul greşit al naţionalizării şi lipsa titlului de proprietate valabil al statului nu ar fi stabilite.
În aceste cazuri “sui generis”, acţiunile în revendicare au un caracter complex şi depăşesc modelul acţiunii clasice în revendicare; unul sau mai mulţi coproprietari, unul sau mai mulţi din moştenitorii lor, dar nu neapărat toţi, pot înainta o acţiune în justiţie pentru a demonstra_ că statul nu posedă vreun titlu de proprietate valabil_ şi în consecinţă a obţine confirmarea existenţei bunului, naţionalizat pe nedrept, în patrimoniul proprietarului sau succesiunii sale. Apoi vor putea cere partajul.”
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
47. Reclamanţii se plâng de o încălcare a dreptului de acces la un tribunal din cauza respingerii acţiunilor lor cu aplicarea regulii unanimităţii cerută pentru revendicarea bunurilor indivize.
Ei invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele în partea sa pertinentă:
“Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale_ de către un tribunal_ , care va decide_ asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil_ ”.
A. Asupra admisibilităţii
48. Guvernul consideră că reclamanţii aveau la dispoziţia lor o altă acţiune pentru a-şi susţine dreptul lor de proprietate, adică o acţiune în revendicare a cotelor-părţi. În această privinţă el face referire la o hotărâre din 3 februarie 2005 prin care Înalta Curte de casaţie şi justiţie (“Înalta Curte”) a admis parţial o acţiune în revendicare a unui imobil care aparţinea în coproprietate mai multor persoane şi Facultăţii de drept din Bucureşti şi care fuseseră expropriate în 1945. Înalta Curte a ordonat restituirea cotelor-părţi revendicate de Facultatea de drept, dar a respins cererea moştenitorilor celorlaltor coproprietari pe motiv că în privinţa acestora din urmă exproprierea fusese legală.
49. Reclamanţii contestă existenţa în dreptul intern a unei căi de atac care să le permită să revendice numai cotele lor părţi. Ei expun că circumstanţele cauzei soluţionate prin hotărârea din 3 februarie 2005 a Înaltei Curţi erau total diferite de cele ale cazurilor lor. În această privinţă ei subliniază că acţiunea în revendicare menţionată de Guvern a fost înaintată de Facultatea de drept din Bucureşti împreună cu ansamblul moştenitorilor foştilor coproprietari. Ori, simplul fapt că această acţiune nu a fost admisă decât în privinţa cotelor-părţi ale Facultăţii de drept nu ar putea conduce la concluzia că instanţele interne l-ar fi examinat în fond dacă ar fi fost înaintat de Facultatea de drept sau de o parte din moştenitorii foştilor coproprietari.
50. Curtea consideră că argumentul Guvernului inspirat din posibilitatea pentru reclamanţi de a revendica numai cotele-părţi se apropie de o excepţie de neepuizare a căilor de atac interne.
51. Totuşi, Curtea remarcă, după exemplul reclamanţilor, că este diferit cazul acestora din urmă de cel soluţionat prin hotărârea din 3 februarie 2005 a Înaltei Curţi. În această ultimă cauză cererea de restituire fusese formulată de Facultatea de drept Bucureşti şi de ansamblul de moştenitori ai foştilor coproprietari. În consecinţă, Înalta Curte examinase cererea în fond. Ori, în cazul reclamantelor, tocmai lipsa acordului unanim al moştenitorilor foştilor coproprietari a condus la anularea acţiunilor în revendicare.
52. Prin urmare, Curtea consideră că soluţia la care a ajuns Înalta Curte în hotărârea citată de Guvern nu ar putea fi transpusă mutatis mutandis în prezenta cauză.
53. In orice caz, Curtea constată că Guvernul nu a oferit alte exemple de jurisprudenţă pentru a dovedi eficienţa unei acţiuni în revendicare ce nu priveşte decât unele cote-părţi ale unui bun în indiviziune.
54. Reiese că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.
55. Curtea constată între altele că această plângere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
56. Guvernul susţine că majoritatea doctrinei şi o jurisprudenţă constantă a tribunalelor interne consideră că înaintarea unei acţiuni în revendicare constituie un act de dispunere în privinţa bunului indiviz şi că în consecinţă, şi contrar actelor de conservare a bunului, acordul tuturor coproprietarilor est necesar pentru a revendica un asemenea bun.
57. Guvernul admite că regula unanimităţii este o construcţie jurisprudenţială care poate antrena limitările la dreptul de acces la un tribunal. Totuşi, el consideră că aceste limitări privesc un scop legitim şi că există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.
58. Guvernul indică faptul că regula mai sus menţionată doreşte să protejeze drepturile de moştenitori ale coproprietarilor care nu au participat la acţiunile în revendicare, din moment ce rezultatul acţiunilor sale le putea influenţa drepturile. El expune, pe de o parte, faptul că succesul acestor acţiuni ar implica recunoaşterea drepturilor reclamanţilor asupra ansamblului bunului în detrimentul celorlaltor coproprietari şi, pe de altă parte, că respingerea acţiunilor se impunea cu autoritatea lucrului judecat tuturor coproprietarilor, deşi o parte din aceştia nu au participat.
59. În fine, Guvernul susţine că limitarea accesului la un tribunal nu este decât temporară deoarece reclamanţii ar putea înainta noi acţiuni imediat ce vor fi obţinut acordul tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari.
60. Reclamanţii admit că regula unanimităţii este aplicată de majoritatea jurisprudenţei interne, dar contestă temeinicia sa. Ei susţin că în cazul lor, în care moştenitorii unuia din coproprietari a refuzat să se alăture acţiunilor lor şi în care moştenitorii unui alt coproprietar nu au putut fi identificaţi, aplicarea acestei reguli i-a privat de orice mijloc pentru a-şi susţine drepturile succesorale. Prin urmare, ei consideră că acţiunea în revendicare ar trebui să fie privită ca un act de păstrare a drepturilor tuturor coproprietarilor şi că exercitarea sa ar trebui să fie deschisă tuturor coproprietarilor pentru a le apăra drepturile în caz de însuşire ilegală a bunului de către un terţ.
61. De asemenea, ei subliniază că o parte a jurisprudenţei Înaltei Curţi de casaţie şi justiţie, căreia îi aparţine hotărârea din 29 septembrie 2000, a renunţat la aplicarea regulei unanimităţii în cazul imobilelor pe care statul şi le-a însuşit în timpul regimului comunist.
62. Curtea aminteşte cu uşurinţă că articolul 6 § 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr.18, pag.18, § 36).
63. Desigur, dreptul de acces la un tribunal nu este absolut. El poate conduce la restricţii admise implicit deoarece se referă prin chiar natura sa la o reglementare din partea statului. Elaborând o asemenea reglementare, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, restricţiile aplicate nu ar putea restrânge accesul deschis individului în aşa fel încât sau până la punctul că dreptul este atins în substanţa sa însăşi. De asemenea, ele nu se armonizează cu articolul 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (a se vedea, printre altele, F.E. împotriva Franţei, hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, pag. 3349, § 44 şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr.41727/98, § 23, CEDO 2001-XII).
64. Curtea aminteşte în fine că reglementarea referitoare la formalităţile de respectat pentru a formula un recurs vizează să asigure buna administrare a justiţiei şi respectarea, în special, a principiului siguranţei juridice (a se vedea Bulena contra Republicii Cehe, nr.57567/00, § 28, 20 aprilie 2004). În acest domeniu, rolul Curţii nu este de a examina in abstracto legislaţia şi practica interne pertinente, ci de a descoperi dacă felul în care au afectat reclamanţii a încălcat Convenţia (a se vedea Kaufmann contra Italiei, nr. 14021/02, § 33, 19 mai 2005).
65. În cazul în speţă Curtea constată că nu există nicio îndoială că acţiunile reclamanţilor erau legate de articolul 6 în partea sa civilă din moment ce vizau să obţină restituirea terenurilor ce aparţinuseră autorilor lor.
66. Ea notează apoi că în temeiul regulei unanimităţii tribunalele interne au declarat acţiunile lor inadmisibile pe motiv că fuseseră înaintate fără acordul moştenitorilor a doi din foştii coproprietari ai bunurilor revendicate.
67. Curţii îi revine sarcina să verifice dacă regula unanimităţii aplicată în cazul în speţă de către tribunalele interne era clară, accesibilă şi previzibilă în sensul jurisprudenţei Curţii, dacă limitarea pe care ea o impune dreptului reclamanţilor de acces la un tribunal urmărea un scop legitim şi dacă era proporţională cu acesta din urmă.
68. Curtea relevă mai întâi că regula în chestiune este o construcţie jurisprudenţială care nu decurge dintr-o dispoziţie procedurală specifică dar care este inspirată din particularităţile acţiunii în revendicare.
69. Având în vedere că această regulă jurisprudenţială era urmată de majoritatea tribunalelor interne, Curtea poate admite că era clară şi accesibilă şi că aplicarea sa în cazul în speţă era previzibilă. Curtea poate de asemenea admite că urmărea un scop legitim, şi anume protecţia drepturilor tuturor moştenitorilo foştilor coproprietari ai bunului.
70. Rămâne de aflat dacă cerând să strângă acordul tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari tribunalele au impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată care întrerupe echilibrul just dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moştenitorilor şi, pe de altă parte, dreptul reclamantului de acces la un tribunal pentru a revendica cotele-părţi ale bunului indiviz.
71. În această privinţă Curtea constată că părţile au puncte de vedere divergente în privinţa necesităţii de a cere acordul tuturor coproprietarilor pentru a înainta o acţiune în revendicare. Reclamanţii invocă faptul că acţiunea în revendicare trebuia să fie considerată ca un act de conservare a bunului la dispoziţia fiecărui coproprietar şi care era în avantajul tuturor coproprietarilor. Guvernul susţine că pe baza importantelor consecinţe pe care dreptul intern le acordă rezultatului unei asemenea acţiuni, acordul tuturor coproprietarilor este necesar, ca şi pentru orice act de dispunere de bun.
72. Curtea nu consideră necesar să soluţioneze această controversă, care ţine de teoria şi practica interne de drept civil.
73. Într-adevăr, este suficient să se constate că regula unanimităţii nu doar a împiedicat reclamanţii să beneficieze de examinarea temeiniciei acţiunilor lor din partea tribunalelor. În realitate, ţinând cont de circumstanţele deosebite ale speţei şi în special de data naţionalizării şi de dificultăţile ce decurg de aici pentru a identifica moştenitorii unui fost coproprietar precum şi de refuzul moştenitorului unui alt fost coproprietar de a se alătura acţiunii lor, ea reprezintă un obstacol de nedepăşit pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize.
74. Desigur, Curtea observă că a doua acţiune în constatare nu a fost înaintată decât de moştenitorii lui Nicolae Lupaş. Cu toate acestea, având în vedere imposibilitatea de a obţine consimţământul tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, Curtea estimează că o eventuală cerere de intervenţie din partea celorlaltor paisprezece reclamanţi n-ar fi schimbat cu nimic rezultatul acestei acţiuni.
75. În consecinţă, amintind că orice dispoziţie a Convenţiei sau protocoalelor sale trebuie interpretată în aşa fel încât să garanteze drepturi concrete şi efective şi nu teoretice şi iluzorii, Curtea nu ar putea accepta argumentul Guvernului constând în a spune că respingerea acţiunilor reclamanţilor nu reprezintă decât o restricţie temporară a dreptului lor de acces la un tribunal. În această privinţă Curtea notează de asemenea că în afara hotărârii din 3 februarie 2005 a Înaltei curţi de casaţie şi justiţie Guvernul nu a indicat niciun alt mijloc juridic de natură să permită reclamanţilor să-şi susţină drepturile succesorale. În fine, Curtea notează cu interes că un proiect de lege privind modificarea Codului civil şi care respinge în mod expres regula unanimităţii a fost supus recent atenţiei Parlamentului.
76. În lumina consideraţiilor de mai înainte, Curtea consideră că aplicarea strictă a regulei unanimităţii a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată care i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă ca tribunalele să decidă asupra cererilor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanţei însăşi a dreptului lor de acces la un tribunal.
77. Prin urmare, s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATĂ DE ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
78. Reclamanţii consideră că respingerea acţiunilor lor i-a împiedicat să beneficieze de drepturile lor succesorale. Ei invocă faptul că în temeiul sentinţei definitive din 5 decembrie 1994 a judecătoriei Constanţa, care a ajuns la concluzia neconstituţionalităţii decretului de expropriere nr. 102/1950, ei aveau “o speranţă legitimă” de a li se restitui bunurile în litigiu. În consecinţă, ei denunţă o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, aşa cum este asigurat de articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
79. Guvernul afirmă că reclamanţii nu au nici “un bun” nicio “speranţă legitimă”, în sensul jurisprudenţei Curţii, de a obţine beneficierea de dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate, din moment ce au ieşit din patrimoniul autorilor lor în 1950 şi că apoi nu au mai obţinut nicio hotărâre definitivă care să ordone restituirea lor.
80. În privinţa sentinţei din 5 decembrie 1994, Guvernul menţionează că nu privea decât al doilea teren care făcuse obiectul exproprierii din 1950. Invocând că situaţia celor două terenuri era diferită, el estimează că concluzia la care a ajuns tribunalul în sentinţa mai sus menţionată nu putea fi extinsă mutatis mutandis la cauza reclamanţilor.
81. În orice caz, Guvernul susţine că sentinţa tribunalului intern nu are autoritate de lucru judecat decât în privinţa părţilor în acest litigiu. El menţionează că în dreptul român numai hotărârile Curţii Constituţionale sunt obligatorii erga omnes. Ori Curtea constituţională nu controlează decât conformitatea legilor în vigoare în raport cu Constituţia din 1991. Examinarea conformităţii dispoziţiilor legale intrate în vigoare înainte de 1991 cu normele constituţionale anterioare Constituţiei din 1991 ţin de competenţa instanţelor ordinare ale căror decizii nu sunt obligatorii decât inter partes.
82. Reclamanţii insistă că constatarea neconstituţionalităţii decretului nr. 102/1950 prin sentinţa din 5 decembrie 1994 are consecinţe asupra ansamblului bunurilor expropriate prin acest act. În consecinţă ei consideră că nu şi-au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate şi menţionează faptul că respingerea acţiunilor lor echivalează cu o măsură de expropriere.
83. Curtea aminteşte, în primul rând, că nu poate examina o cerere decât în măsura în care se raportează la evenimente produse după intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa părţii contractante respective. În cazul în speţă bunurile în litigiu au fost expropriate în 1950, adică înainte de 20 iunie 1994, dată la care Convenţia a intrat în vigoare în privinţa României. Curtea nu este aşadar competentă ratione temporis să examineze împrejurările exproprierii terenurilor în litigiu.
84. În consecinţă reclamanţii nu se pot plânge de o încălcare a articolului 1 al Protocolului 1 decât în măsura în care procedurile în cauză se raportează la “bunuri” ai căror titulari sunt în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de “bunuri” poate acoperi atât “bunurile actuale” cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora reclamanţii pot pretinde să aibă cel puţin o “speranţă legitimă” de a obţine beneficierea de un drept de proprietate (Kopecky contra Slovaciei [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004).
85. În cazul în speţă Curtea constată că nicio instanţă internă sau autoritate administrativă nu a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv dreptul de a li se restitui terenurile în litigiu. Reiese că reclamanţii nu au un “bun actual” în sensul jurisprudenţei citate.
86. Trebuie examinat dacă puteau avea cel puţin o “speranţă legitimă” de a li se recunoaşte un drept de proprietate asupra acestor bunuri.
87. În această privinţă Curtea a considerat deja că o creanţă nu poate fi considerată drept o “valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a tribunalelor (Kopecky, citat anterior, § 52).
88. În cazul în speţă, Curtea notează că creanţa de restituit de care reclamanţii s-ar putea eventual prevala era de la bun început o creanţă condiţionată, deoarece problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru a li se restitui terenurile trebuia să fie soluţionată în cadrul acţiunilor în revendicare pe care le demaraseră.
89. Desigur, judecătoria Constanţa care a judecat cererea de restituire a terenului vecin celor revendicate de către reclamanţi a dat câştig de cauză moştenitorului fostului proprietar pe motiv că decretul de expropriere nr. 102 din 20 aprilie 1950 a încălcat dispoziţiile constituţionale ale vremii.
90. Cu toate acestea, Curtea relevă, după exemplul Guvernului, că în dreptul intern sentinţa judecătoriei Constanţa nu are autoritate de lucru judecat decât în privinţa părţilor implicate în acest litigiu. Nimic nu permite aşadar Curţii să face speculaţii asupra a ceea ce ar fi reprezentat concluziile tribunalelor interne dacă ar fi examinat în fond acţiunile în revendicare ale reclamanţilor. Prin urmare, Curtea consideră că sentinţa menţionată anterior nu atribuia reclamanţilor un drept executoriu de a obţine restituirea terenurilor care au aparţinut autorilor lor.
91. În consecinţă, sentinţa din 5 decembrie 1994 nu era suficientă să stabilească un interes patrimonial reprezentând o “valoare patrimonială” necesitând protecţia articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Kopecky, citat anterior, § 59).
92. În lumina consideraţiilor de mai sus, Curtea consideră că plângerea inspirată din articolul 1 al Protocolului nr. 1 este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 35 § 3 şi 4 al Convenţiei.
III. ASUPRA ALTOR ÎNCĂLCĂRI INVOCATE
93. În cererea nr.1434/02, de invocare a articolului 6 al Convenţiei, reclamanţii afirmă că refuzul curţii de apel din Galaţi de a aproba cererea primului reclamant şi de a amâna cu peste trei zile pronunţarea hotărârii în vederea angajării unui avocat a adus atingere garanţiilor procesului echitabil.
94. Curtea constată mai întâi că reclamanţii nu au adus dovezi că au făcut o asemenea cerere.
95. În orice caz şi presupunând că această cerere ar fi fost reală, ţinând cont de constatarea încălcării dreptului de acces la un tribunal la care ajunge, Curtea consideră inutil să examineze separat această plângere.
IV. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
96. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
97. Reclamanţii cer 580.000 euro (EUR) reprezentând valoarea a patru terenuri revendicate. Ei cer de asemenea acordarea a 4.800 euro fiecăruia dintre ei cu titlu de daună morală suferită din cauza suferinţei grave ce le-ar fi provocat-o instanţele interne respingându-le acţiunile.
98. Guvernul se opune acestor cereri. El subliniază că nicio instanţă sau autoritate administrativă nu a recunoscut reclamanţilor dreptul la restituirea terenurilor în litigiu. În orice caz, el consideră că suma cerută cu titlu de prejudiciu material este prea ridicată în raport cu valoarea reală a acestor terenuri.
99. În ceea ce priveşte paguba morală, Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă şi că nicio legătură de cauzalitate nu a fost stabilită între prejudiciul invocat şi o eventuală încălcare a dreptului reclamanţilor de acces la un tribunal. În opinia sa, o eventuală constatare a încălcării articolului 6 § 1 al Convenţiei ar constitui în sine o reparaţie echitabilă suficientă.
100. Curtea remarcă faptul că în cazul în speţă, singura bază de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de un drept de acces la un tribunal pentru a revendica bunurile imobiliare cu încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.
101. În privinţa prejudiciului material invocat, Curtea nu ar putea face speculaţii asupra rezultatului la care acţiunile lor în revendicare ar fi putut ajunge dacă încălcarea Convenţiei nu ar fi avut loc. Aşadar nu trebuie acordată nicio compensaţie cu acest titlu.
102. În privinţa prejudiciului moral, Curtea consideră că reclamanţii au suferit în mod verosimil o frustrare din cauza respingerii acţiunilor lor în revendicare.
103. Hotărând echitabil, Curtea consideră că trebuie să se acorde fiecăruia din reclamanţi o mie de euro pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli şi taxe
104. Reclamanţii cer de asemenea rambursarea sumei de 17.086 euro pentru cheltuielile şi taxele suportate în faţa instanţelor interne şi 1.650 euro pentru cele suportate în faţa Curţii.
105. Ei detaliază cererile lor după cum urmează:
78.879.800 lei româneşti (ROL) pentru drepturile de timbru şi cheltuielile şi taxele plătite părţilor pârâte;
10.366 euro pentru cheltuielile de călătorie datorate procedurilor interne;
27.760.000 ROL reprezentând costul a două expertize tehnice pentru identificarea terenurilor în litigiu;
54.600.000 ROL şi 2.000 dolari americani (USD) pentru onorariile şi cheltuielile corespunzătoare prestaţiei diferiţilor avocaţi în cadrul procedurilor interne;
38.100.000 ROL pentru onorariile şi cheltuielile corespunzătoare prestaţiei avocatului lor în faţa Curţii.
106. Ei oferă confirmări de plată în sumă totală de 193.077.500 ROL şi 2.605 mărci germane (DEM) corespunzând diferitelor cheltuieli şi taxe mai sus menţionate.
107. Guvernul nu se opune acordării sumelor cerute cu titlu de cheltuieli prezentate pentru cele două expertize tehnice pe motiv că expertizele nu au fost nici prezentate Curţii nici administrate la dosarele procedurilor interne. Guvernul contestă de asemenea suma cerută cu titlu de cheltuieli de călătorie. În această privinţă el consideră că reclamanţii nu au dovedit că aceste călătorii au avut loc în interesul procedurilor interne.
108. În privinţa cheltuielilor şi taxelor, Guvernul nu se opune rambursării lor, cu condiţia să aibă o legătură de cauzalitate incontestabilă cu cele trei cereri prezentate Curţii.
109. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li se stabileşte caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor.
110. În cazul în speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa, precum şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră rezonabil să acorde împreună reclamanţilor suma de 6.000 euro pentru toate cheltuielile la un loc.
C. Dobânzi moratorii
111. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Decide să conexeze cererile.
Declară cererile admisibile în privinţa plângerii inspirată din articolul 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte dreptul de acces la un tribunal şi inadmisibile pentru restul;
Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei;
Decide
că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, sumele următoare:
1.000 Euro (o mie euro) fiecărui reclamant;
6.000 Euro (şase mii euro) împreună celor nouăsprezece reclamanţi pentru cheltuieli şi taxe;
orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
că sumele respective vor fi transformate în moneda statului pârât la cursul aplicabil la data plăţii;
că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
5. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 14 decembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent Berger Boštjan M. Zupancic
Grefier Preşedinte
ANEXĂ
Lista reclamanţilor
Cererea nr. 1434/02
Adrian Lupaş, născut în 1935 şi domiciliat în Munchen, Germania
Nicolae Lupaş, născut în 1933 şi domiciliat în Dierzenbach, Germania
Ovidiu Lupaş, născut în 1934 şi domiciliat în Unteraching, Germania
Ana Teodosiu, născută în 1937 şi domiciliată în Munchen, Germania
Virginiu Lupaş, născut în 1938 şi domiciliat în Munchen, Germania
Minerva Ionescu, născută în 1928 şi domiciliată în Bucureşti, România
Nicolae Chirescu, născut în 1927 şi domiciliat în Bucureşti, România
Dan Banciu, născut în 1947 şi domiciliat în Bucureşti, România
Dorina Voinescu, născut în 1927 şi domiciliat în Sibiu, România
Sorina Moarcas, născută în 1935 şi domiciliată în Braşov, România
Rodica Ionescu, născută în 1928 şi domiciliată în Constanţa, România
Mihai Anton Ricci, născut în 1946 şi domiciliat în La Varenne, St. Hilaire, Franţa
Vanda Rosculet, născută în 1949 şi domiciliată în Braşov, România
Eugenia Steflea, născută în 1920 şi domiciliată în Sibiu, România
Elisabeta Stoica, născută în 1956 şi domiciliată în Vâlcea, România
Diana Ruxandra Tomescu, născută în 1944 şi domiciliat în Bucureşti
Teodor Grigoriu, născut în 1925 şi domiciliat în Bucureşti, România
Ioana Greceanu, născută în 1955 şi domiciliată în Milford, Statele Unite
Dumitru Mircea Gheorghiu, născut în 1923 şi domiciliat în Bucureşti, România. Acest ultim reclamant decedând pe 18 iulie 2002, cererea sa a fost continuată de soţia şi unica sa moştenitoare, Doamna Maria Pusta, născută în 1925 şi domiciliată în Bucureşti, România.
Cererea nr. 35370/02
Reclamanţii sunt primii cinci reclamanţi ai cererii nr. 1434/02.
Cererea nr. 1385/03
Reclamanţii sunt aceeaşi reclamanţi cu cei ai cererii nr. 1434/02, cu excepţia D.lui Dumitru Mircea Gheorghiu. Acesta din urmă decedând pe 18 iulie 2002. Doamna Maria Pusta a introdus prezenta cerere în calitatea sa de unică moştenitoare a soţului său.

← Georgi contra Romaniei - Reîmproprietărire. Echivalent. Refuz...		Lungoci contra României - Principiul securităţii raporturilor... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Mogoş contra României - Refuz de cooperare cu prilejul intrării în ţară. Intervenţia poliţiştilor. Haralambie contra Romaniei - Dosarele fostei Securităţi. Prezentarea dosarului. Drept la viaţă privată Georgi contra Romaniei - Reîmproprietărire. Echivalent. Refuz de a pune în executare o hotărâre Lungoci contra României - Principiul securităţii raporturilor juridice. Autoritatea de lucru judecat. Cauza Filip impotriva Romaniei - Internarea psihiatrică. Condiţiile măsurii. Ene contra României - Deţinut. Boală. Gravitatea maladiei. Fociac contra României - Executarea hotărârii judecătoreşti. Obligaţiile statului.