Cauza Filip impotriva Romaniei - Internarea psihiatrică. Condiţiile măsurii.

Comentarii

0

Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza FILIP împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 41124/02)
Hotărâre
Strasbourg

14 decembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.

În cauzaFilip împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B. M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGAN,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
Doamna A. GYULUMYAN,
Domnii E. MYJER,
DAVID THOR BJORGVINSSON, judecători
şi Domnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 23 noiembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 41124/02) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Domnul Marin Filip (“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 15 noiembrie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamantul, este reprezentat de A. Kovacs, avocată în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Doamna Roxana Rizoiu, apoi de Doamna B. Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a invocat în special caracterul abuziv al internării sale într-un centru psihiatric pentru o perioadă de 88 de zile precum şi relele tratamente suferite cu ocazia acestei internări.
4. Printr-o decizie din 8 decembrie 2005 camera a declarat cererea admisibilă.
5. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare (articolul 59 § a regulamentului).
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
6. Reclamantul s-a născut în 1932 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Originea cauzei
7. La 23 octombrie 2000 reclamantul a depus la judecătoria sectorului 6 Bucureşti o plângere penală împotriva lui M.G., fosta sa soţie şi N.L.F., fiul său, acuzându-i că nu-i permit să recupereze anumite bunuri mobiliare ce îi aparţin, dar care se aflau în apartamentul acordat fostei sale soţii în urma partajului. Partajul bunurilor comune şi evacuarea reclamantului din apartamentul acordat fostei sale soţii au condus de altfel la numeroase proceduri judiciare care i-au pus faţă în faţă pe reclamant şi pe M.G.
8. La 5 aprilie 2001 judecătoria sectorului 6 Bucureşti a sesizat parchetul de pe lângă această instanţă în privinţa comiterii infracţiunii de ultraj, prevăzută de articolul 239 al codului penal, care ar fi fost comisă de reclamant cu prilejul şedinţei din 13 martie 2001. Conform procesului-verbal prezentat de tribunal, reclamantul ar fi acuzat judecătorul şi reprezentantul Ministerului Public că “au comis infracţiunea constând în favorizarea răufăcătorilor pentru ca, la adăpostul justiţiei, inculpaţii să-l omoare”.
9. Un memoriu supus de către reclamant în timpul procesului atenţiei Ministrului Justiţiei a fost anexat la procesul-verbal al tribunalului. În memoriul său el acuza pe judecătorul şi pe procurorul şedinţei de nerespectarea legilor şi de comiterea mai multor infracţiuni, şi anume abuz de funcţie publică, trafic de influenţă şi pentru fapta de a favoriza pe autorul unui infracţiuni. El a cerut ministerului să-i răspundă la adresa ce figura şi în plângerea penală drept domiciliu procedural, adică str. Drumul Taberei nr. 128, bloc TD 18, apartament 51, sectorul 6 Bucureşti.
10. Parchetul de pe lângă judecătoria sectorului 6 Bucureşti a deschis o anchetă. El a ordonat citarea cu mandat de prezentare a reclamantului. Reclamantul a fost citat la adresa care figura drept domiciliu în registrele poliţiei, str. Partiturii nr. 10, bloc 63, apartament 12, sector 6 Bucureşti, unde era situat apartamentul acordat fostei sale soţii şi din care reclamantul fusese evacuat. Prin urmare mandatul nu a fost executat.
11. La 15 octombrie 2001 parchetul de pe judecătoria sectorului 6 Bucureşti a ordonat cercetarea reclamantului sub acuzaţia de ultraj.
12. La 23 octombrie 2002, considerând că reclamantul a fugit pentru a se sustrage anchetei, parchetul s-a adresat poliţiei pentru a emite un mandat de căutare, măsură care a fost executată la 1 noiembrie 2002.
B. Internarea provizorie a reclamantului într-un centru psihiatric
13. La 8 noiembrie 2002 reclamantul a fost căutat de poliţie la adresa din str. Drumul Taberei nr. 128, bloc TD 18, apartament 51, sectorul 6 Bucureşti, în urma percheziţiei ordonate de parchet. Datorită refuzului reclamantului de a însoţi agenţii de poliţie, aceştia i-au pus cătuşe. Reclamantul a fost condus în faţa unui procuror al parchetului de pe lângă judecătoria sectorului 6 Bucureşti care, după ce l-a audiat în prezenţa unui avocat din oficiu, a ordonat internarea sa psihiatrică provizorie într-un spital psihiatric. Măsura, care trebuia să permită supunerea reclamantului la un examen psihiatric având drept scop să stabilească dacă avea discernământ, a fost luată în temeiul articolului 114 al codului penal, pentru o durată nedeterminată. Reclamantul a fost internat în aceeaşi zi la spitalul clinic psihiatric Prof. Al. Obregia din Bucureşti în una din saloanele comune de supraveghere (salon de supraveghere).
14. Conform dosarului medical deschis de acest spital, medicul psihiatru care l-a examinat pe reclamant la 72 de ore de la internarea sa a concluzionat că avea “tulburări paranoice”. Dosarul medical nu indică dacă reclamantul a fost sau nu legat cu forţa de pat. Totuşi, cu ocazia unei examinări, medicul spitalului psihiatric a observat că pacientul prezenta o echimoză la braţul drept pe care a considerat-o ca “probabil datorată imobilizării”. Documentele medicale privind evoluţia psihiatrică a reclamantului atestă că reclamantul era un pacient liniştit şi cooperant.
15. În ceea ce priveşte starea generală a reclamantului, din dosarul medical reiese că a fost supus la mai multe examene medicale (neurologic, dermatologic, oftalmologic şi cardiologic). Medicul cardiolog a constatat o hipertensiune simptomatică, i-a prescris un tratament şi a ordonat monitorizarea tensiunii arteriale.
16. Între timp reclamantul a început să adreseze mai multe plângeri împotriva măsurii de internare şi condiţiilor de internare Preşedintelui României şi Ministrului Justiţiei. A fost informat de către Ministerul Justiţiei şi cabinetul Preşedintelui României că plângerile sale fuseseră transmise la parchetul de pe lângă tribunalul Bucureşti şi respectiv la parchetul de pe lângă Curtea de apel Bucureşti.
17. La 2 decembrie 2002, în temeiul articolului 434 al codului de procedură penală, reclamantul a formulat o plângere împotriva privării sale de libertate adresată judecătoriei sectorului 6 Bucureşti. El a invocat că a fost internat fără să sufere de vreo afecţiune psihică şi fără ca parchetul sau tribunalul să fi ordonat o expertiză medico-legală psihiatrică. El a subliniat între altele că o asemenea expertiză nu fusese ordonată după internarea sa, care avea deja 80 de zile. De altfel, reclamantul a indicat că suferea de o afecţiune locomotorie, din cauza a două accidente vasculare cerebrale suferite unul după altul. Se temea de deteriorarea stării sale de sănătate din cauza condiţiilor internării sale în spitalul psihiatric.
18. Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a transmis cererea la parchetul de pe lângă această instanţă. La o dată neprecizată parchetul a solicitat avizul centrului psihiatric referitoare la cererea formulată de reclamant asupra încetării internării, în calitate de organ competent să-şi dea avizul în temeiul articolului 434 al codului de procedură penală asupra necesităţii menţinerii măsurii de siguranţă. Documentele prezentate de către Guvern nu indică dacă centrul psihiatric a formulat un asemenea aviz.
19. La 3 decembrie 2002 reclamantul a depus o plângere la parchetul de pe lângă judecătoria sectorului 6 Bucureşti.
La 12 decembrie 2002 parchetul de pe lângă sectorul 6 Bucureşti a cerut Institutului medico-legal Bucureşti să efectueze o expertiză medico-legală asupra reclamantului.
20. La 19 decembrie 2002 trei medici experţi de la Institutul medico-legal Bucureşti au examinat reclamantul.
21. La 5 ianuarie 2003 reclamantul a adresat Preşedintelui României o nouă plângere împotriva privării sale de libertate. El a subliniat că fusese internat într-un salon unde se aflau persoane afectate de boli psihice grave, cea mai mare parte din ele fiind recidivişti. Reclamantul a invocat că era “tratat ca un criminal, legat de pat şi maltratat”. El a pretins că a fost bătut pe 4 ianuarie 2003 de C.T., o persoană recidivistă internată în acelaşi spital, care ameninţa şi agresa permanent toţi pacienţii salonului.
22. La 6 ianuarie 2003 cabinetul Preşedintelui României l-a informat că a trimis memoriul său la direcţia generală a poliţiei din Bucureşti, precum şi la parchetul de pe lângă tribunalul Bucureşti, în calitate de autorităţi competente pentru a ancheta faptele relatate.
23. La 22 ianuarie 2003 cei trei medici experţi ai Institutului medico-legal din Bucureşti au prezentat raportul întocmit pe baza examenului medical din 19 decembrie al reclamantului. Raportul a stabilit că reclamantul era foarte influenţat de numeroasele procese pe care le-a avut cu fosta sa soţie, dar că era cooperant. Raportul concluziona că reclamantul prezenta “o stare de reacţie de tip paranoic adăugată la o afecţiune organică de personalitate involutivă” având “discernământul mult diminuat”. În consecinţă, raportul a recomandat o altă măsură de siguranţă, şi anume obligaţia pentru reclamant de a se supune unui tratament psihologic, măsură neprivativă de libertate prevăzută de articolul 113 al codului penal.
C. Ridicarea măsurii internării psihiatrice şi evoluţiile ulterioare
24. La 28 ianuarie 2003 parchetul a ordonat ridicarea măsurii provizorii a internării psihiatrice şi a ordonat, tot cu titlu provizoriu, ca reclamantul să fie supus unui tratament psihiatric obligatoriu.
25. La 29 ianuarie 2003 plângerea pe care a formulat-o împotriva deciziei procurorului care ordona internarea sa psihiatrică a fost respinsă de procurorul şef al parchetului de pe lângă judecătoria Bucureşti, fiind considerată ca lipsită de obiect. În aceeaşi zi parchetul a informat centrul psihiatric al ridicării măsurii provizorii a internării psihiatrice. La 30 ianuarie 2003 reclamantul a fost eliberat.
26. La 25 februarie 2003 direcţia generală a poliţiei din Bucureşti a informat reclamantul că plângerea sa adresată Preşedintelui României făcuse obiectul verificărilor în cursul cărora poliţia a constatat că nu existau dovezi pertinente în sprijinul afirmaţiilor sale. Reclamantul a fost invitat să prezinte poliţiei orice alt element care ar fi putut contribui la elucidarea circumstanţelor cazului.
27. La 5 martie 2003 parchetul de pe lângă judecătoria sectorului 6 Bucureşti a ordonat încheierea urmăririi penale începută împotriva reclamantului, bazându-se pe articolul 18¹ al codului penal, pe motiv că faptele atribuite reclamantului nu atingeau pragul minim de gravitate pentru a constitui o infracţiune.
28. La 21 mai 2003 acelaşi parchet a solicitat judecătoriei sectorului 6 Bucureşti confirmarea măsurii de siguranţă vizând supunerea reclamantului la un tratament psihiatric obligatoriu cu aplicarea articolului 113 al codului penal.
29. La 3 iunie 2003, la încheierea unei şedinţe, tribunalul a confirmat măsura de siguranţă, ţinând cont de concluziile raportului de expertiză medico-legală din 22 ianuarie 2003. Reclamantul nu a formulat recurs împotriva acestei decizii.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
A. Codul penal
30 Dispoziţiile pertinente ale codului penal, în vigoare la vremea faptelor, prevăd următoarele:
Articolul 113
“Dacă persoana care a comis o infracţiune prezintă un pericol pentru societate din cauza unei boli sau intoxicării cronice cauzată de alcool, stupefiante sau alte substanţe, ea poate fi obligată să se prezinte cu regularitate pentru un tratament medicat până la recuperarea sănătăţii sale.
_ ”
Articolul 114
“Dacă persoana care a comis o infracţiune suferă de o boală mintală sau este toxicoman şi se află într-o stare care prezintă un pericol pentru societate, măsura internării într-un institut medical specializat poate fi luată până la recuperarea sănătăţii sale.
Această măsură poate fi luată provizoriu, chiar în cursul anchetei penale sau al judecăţii”.
B. Codul de procedură penală
31. Dispoziţiile pertinente ale codului de procedură penală, în vigoare la vremea faptelor, prevăd următoarele:
Articolul 162
“Pe toată durata procesului penal, fie procurorul, fie tribunalul care constată că acuzatul se află în una din situaţiile prevăzute de articolele 113 sau 114 ale codului penal, ordonă provizoriu măsura de siguranţă adecvată.
Procurorul sau tribunalul iau măsurile necesare pentru executarea internării provizorii şi în acelaşi timp sesizează comisia medicală competentă pentru a aviza internarea bolnavilor mintali şi a toxicomanilor periculoşi.
Măsura internării provizorii durează până la confirmarea sa de către tribunal.
Această confirmare este realizată pe baza avizului comisiei medicale.
_
Hotărârea justiţiei prin care internarea a fost confirmată poate fi atacată separat printr-un recurs. Recursul nu suspendă executarea.”
Articolul 434
“(...)
Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută atât de persoana internată cât şi de procuror. În aceste cazuri instanţa judiciară solicită avizul unităţii sanitare unde se află persoana internată.”
Articolul 435
“În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau a judecăţii, punerea în executare se face de către procuror sau instanţa judiciară care a luat această măsură.
Dispoziţiile prevăzute de articolele 430 – 434 se aplică corespunzător.”
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
32. Reclamantul invocă mai multe infracţiuni la articolul 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante.”
A. Argumentele părţilor
33. Reclamantul se plânge că nu a primit un tratament adaptat la boala sa cardio-vasculară şi la handicapul său locomotor. În plus, se plânge că a fost legat cu forţa de patul său şi că nu a fost eliberat decât la 24 de ore, atunci când îşi făcea toaleta. El subliniază că imobilizarea la pat nu era justificată nici de motive medicale nici de raţiuni de securitate, ţinând cont în special de capacitatea sa de mişcare redusă de vârsta şi de starea sa de sănătate precară.
Reclamantul adaugă că a fost internat într-un salon în care se aflau persoane afectate de boli psihice grave, cea mai mare parte din criminalii care au fugit de justiţie şi care se arătau foarte agresivi în privinţa altor pacienţi.
El subliniază că a informat autorităţile competente despre relele tratamente invocate prin plângerea depusă la 5 ianuarie 2003 la Preşedintele României.
34. Guvernul afirmă că reclamantul nu a fost supus la tratamente contrare articolului 3 în timpul internării sale; din contră, ar fi fost “hidratat, hrănit şi supravegheat permanent”. El susţine că din cauza internării sale în temeiul articolului 114 al codului penal reclamantul a fost “pus într-un salon comun de supraveghere (salon de supraveghere)”, fără a preciza totuşi regimul unui asemenea plasament. El declară că reclamantul nu a fost deloc legat de patul său cu ocazia internării sale şi că de altfel, nicio măsură de imobilizare nu a fost folosită.
Guvernul indică de asemenea că reclamantul a primit un tratament adecvat pentru ameliorarea afecţiunilor sale somatice.
În fine, făcând trimitere la cauzele Labita, Indelicato, Poltoratskiy şi Kuznetsov, Guvernul susţine că reclamantul nu a prezentat certificatul medical care să dovedească afirmaţiile sale. Dacă este adevărat că pe certificatul de internare este menţionat “echimoză datorată probabil imobilizării”, Guvernul scoate în evidenţă că este vorba despre o menţiune înscrisă la rubrica “antecedente” şi, prin urmare, eventuala imobilizare este anterioară internării reclamantului.
B. Aprecierea Curţii
35. Curtea aminteşte că articolul 3 al Convenţiei consacră una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Chiar şi în împrejurările cele mai dificile, cum ar fi combaterea terorismului şi crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Articolul 3 nu prevede restricţii, în care contrastează cu majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi Protocoalelor nr. 1 şi 4 şi conform articolului 15 § 2 nu suferă nici-o derogare, chiar şi în caz de pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (Labita contra Italiei [GC], nr. 26772/95, § 119, CEDO 2000-IV, Selmouni contra Franţei [GC], nr. 25803/94, § 95, CEDO 1999-V, şi Assenov şi alţii contra Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, pag. 328, § 93). Interdicţia torturii sau a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absolută, indiferent care ar fi acţiunile victimei (Chahal contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, pag. 1855, § 79). Natura infracţiunii care era atribuită reclamantului este aşadar lipsită de pertinenţă pentru examinare din punctul de vedere al articolului 3.
36. Un rău tratament trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa articolului 3. Aprecierea acestui minim este relativă prin esenţă; ea depinde de ansamblul de date ale cauzei, şi în special de durata tratamentului, a efectelor sale fizice şi mintale precum şi, uneori, de sex, de vârsta şi de starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate, folosirea în privinţa sa a forţei fizice în condiţiile în care nu era strict necesară datorită comportamentului său aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de articolul 3 (Labita citat anterior, § 120, Assenov şi alţii citat anterior, pag. 3288, § 94, şi Tekin contra Turciei din 9 iunie 1998, Culegerea 1998-IV, pag. 1517-1518, §§ 52 şi 53).
37. Curtea a considerat un anumit tratament în acelaşi timp “inuman”, în special pentru că a fost aplicat cu premeditare timp de ore întregi şi a cauzat dacă nu veritabile leziuni atunci cel puţin suferinţe fizice şi morale evidente şi “degradant” deoarece este de natură să provoace victimelor sale sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate tocmai ca să le umilească şi să le înjosească. Pentru ca o pedeapsă sau tratamentul de care este însoţit să fie “inumane” sau “degradante”, suferinţa sau umilinţa trebuie în orice caz să meargă dincolo de cele pe care le comportă inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. Problema de a şti dacă tratamentul avea drept scop să umilească sau să înjosească victima este un alt element de luat în calcul (a se vedea, de exemplu, hotărârile V. contra Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 24888/94, § 71, CEDO 1999-IX, şi Raninen contra Finlandei din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, pag. 2821-2822, § 55). Lipsa unui asemenea scop nu ar putea totuşi exclude în mod definitiv o constatare de încălcare a articolului 3.
38. Afirmaţiile de tratamente rele trebuie să fie susţinute în faţa Curţii prin mijloace de probă adecvate (a se vedea, mutatis mutandis, Klaas contra Germaniei, hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, pag. 17, § 30). Pentru stabilirea faptelor invocate Curtea se foloseşte de criteriul probei “dincolo de orice îndoială rezonabilă”; o asemenea dovadă poate totuşi rezulta dintr-o serie de indicii sau de prezumpţii nerespinse, suficient de grave, precise şi potrivite (Irlanda contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pag. 65, § 161 in fine).
1. Asupra afirmaţiei de rele tratamente la spitalul Prof. Al. Obregia
39. În ceea ce priveşte lipsa unui tratament medical adecvat, Curtea constată că din probele medicale prezentate de Guvern reiese că reclamantul a fost examinat de medici de diferite specializări (neurologie, dermatologie, oftalmologie şi cardiologie), care au prescris mai multe analize medicale.
În privinţa handicapului locomotor Curtea constată că hemipareza reclamantului survenise în urma a două accidente vasculare cerebrale din 1985 şi 1987. Medicul cardiolog care l-a examinat a constatat o hipertensiune simptomatică, a ordonat monitorizarea tensiunii arteriale şi o dietă hiposodică şi i-a prescris un tratament medicamentos pentru boala sa cardio-vasculară. Dosarul medical conţine recomandarea de a continua acest tratament medical după încetarea internării psihiatrice.
40. În consecinţă, ţinând cont de documentele aflate în posesia sa, Curtea consideră că autorităţile nu şi-au încălcat datoria de a proteja sănătatea interesatului.
41. În ceea ce priveşte măsurile de imobilizare invocate, Curtea remarcă faptul că Guvernul neagă aplicarea acestor măsuri şi prezintă o scrisoare semnată de directorul centrului psihiatric prin care menţionează că dosarul medical al reclamantului nu conţine nici-o referire la măsuri de imobilizare, chiar dacă reclamantul a fost internat “într-un salon comun de supraveghere” (salon de supraveghere).
42. Curtea constată de asemenea că reclamantul nu a prezentat mijloace de probă concludente în sprijinul afirmaţiilor sale de tratament contrar articolului 3 al Convenţiei. Este totuşi adevărat că, cu prilejul unei examinări, medicul spitalului psihiatric a precizat în observaţiile sale că pacientul prezenta o echimoză la braţul drept, pe care a considerat-o drept “probabil datorată imobilizării”. În această privinţă Curtea găseşte convingător argumentul Guvernului că este vorba despre o menţiune înscrisă în rubrica “antecedente” a fişei de observaţie clinică generală şi, prin urmare, eventuala imobilizare este anterioară internării reclamantului.
43. În aceste condiţii, Curtea consideră că elementele de care dispune în privinţa afirmaţiei reclamantului conform căreia ar fi fost supus unor rele tratamente fizice la spitalul clinic Prof. Al. Obregia din Bucureşti nu oferă indicii de natură să susţină o asemenea concluzie.
44. În concluzie, elementele de care Curtea dispune nu permit să se stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă că reclamantul a fost supus unor tratamente suficient de grave pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 3. Ea consideră deci că faptele nu sunt suficient stabilite pentru a-i permite să concluzioneze că s-a încălcat articolul 3 al Convenţiei din cauza relelor tratamente invocate şi lipsei de tratament medical.
45. În ciuda acestei concluzii Curtea trebuie încă să se asigure că imposibilitatea în cazul în speţă de a ajunge la constatări de fapt definitive în privinţa relelor tratamente la spitalul Al. Obregia nu a rezultat din lipsa de reacţie efectivă a autorităţilor la plângerile formulate de reclamant la vremea aceea pertinente (a se vedea, mutatis mutandis, Ay contra Turciei, nr. 30951/96, § 58, 22 martie 2005, Martinez Sala şi alţii contra Spaniei, nr. 58438/00, § 145, 2 noiembrie 2004, şi Ilhan contra Turciei [GC], nr. 22277/33, § 79, CEDO 2000-VII).
2. Asupra caracterului investigaţiilor efectuate asupra plângerilor reclamantului
46. Curtea aminteşte obiectul şi mărimea obligaţiilor de natură procedurală pe care articolul 3, luat separat sau combinat cu articolul 13 al Convenţiei (pentru discuţia asupra acestei chestiuni, a se vedea Ilhan, citat anterior, §§ 91-93), le impune autorităţilor naţionale în privinţa stabilirii faptelor şi răspunderilor din cauza actelor şi omisiunilor atribuibile agenţilor de stat (a se vedea, de exemplu, Assenov şi alţii citat anterior, § 102, şi Z. şi alţii contra Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 29392/95, § 109, CEDO 2001-V). Ori, aşa cum a indicat deja în hotărârea sa M.C. contra Bulgariei, o asemenea obligaţie nu ar putea în principiu să fie limitată numai la cazurile de rele tratamente aplicate atunci când statul ştie (nr. 39272/98, §§ 151 şi 153, CEDO 2003-XII).
47. Curtea reafirmă deci că interdicţia absolută înscrisă în articolul 3 al Convenţiei, ca cea care decurge din articolul 2 (Menson contra Regatului Unit al Marii Britanii (decizie), nr. 47916/99, CEDO 2003-V), implică pentru autorităţi obligaţia de a efectua o anchetă oficială efectivă, atunci când o persoană afirmă, în mod “susţinut” că a fost victima acţiunilor contrare articolului 3 şi comise în circumstanţe suspecte, indiferent care ar fi calitatea persoanelor în discuţie. Plângerea legată de existenţa tratamentului interzis trebuie să fie “susţinută”, nu neapărat aprecierea făcută, pe nedrept sau pe bună dreptate, de victimă în privinţa identităţii “responsabililor presupuşi”: odată sesizate corespunzător conform căilor legale existente, instanţelor naţionale le revine sarcina de a supune faptele aduse în atenţia lor la examenul cel mai scrupulos pe care îl cere articolul 3, pentru ca faptele să fie elucidate şi “adevăraţii” responsabili identificaţi.
48. În cazul în speţă Curtea constată că plângerea reclamantului datată din 2 decembrie 2002 şi adresată judecătoriei sectorului 6 Bucureşti conţinea afirmaţii referitoare la condiţiile de detenţie inadaptate stării sale de sănătate. Între altele, la 5 ianuarie 2003 reclamantul a precizat în plângerea sa adresată Preşedintelui României şi trimisă de cabinetul Preşedintelui la parchet că era legat de pat şi maltratat de o persoană internată în acelaşi centru psihiatric.
49. Curtea aminteşte că în decizia sa asupra admisibilităţii din 8 decembrie 2005 ea s-a pronunţat asupra excepţiei de neepuizare a căilor de atac interne, formulată de Guvern şi, cu acest prilej, ea a constatat pasivitatea autorităţilor române în privinţa plângerilor penale ale reclamantului. Curtea a considerat că afirmaţiile reclamantului, al căror caracter cel puţin susţinut reieşea din realitatea necontestată că parchetul ordonase internarea sa psihiatrică fără să se fi cerut opinia unui medic expert, fiind suficient de grave pentru a justifica o asemenea anchetă (a se vedea, mutatis mutandis, Hénaf contra Franţei, nr. 65436/01, §§ 36-39, CEDO 2003-XI). Cu toate acestea, deşi reclamantul a informat autorităţile competente asupra încălcărilor invocate prin plângerile mai sus menţionate, reieşea că parchetul nu se pronunţase asupra temeiniciei concluziei poliţiei că nu existau dovezi pertinente în sprijinul afirmaţiilor reclamantului. În plus, Curtea a observat că Guvernul nu prezentase nici un document de constatare că o anchetă preliminară ar fi fost demarată de poliţie sub autoritatea ministerului public în privinţa plângerii reclamantului privind relele tratamente suferite cu ocazia internării.
50. Curtea remarcă faptul că nici până astăzi Guvernul nu a oferit informaţii suplimentare care ar fi putut sta mărturie pentru faptul că a fost deschisă între timp o anchetă penală sau că parchetul s-ar fi pronunţat asupra plângerilor reclamantului.
51. În aceste condiţii, având în vedere lipsa unei anchete aprofundate şi efective asupra afirmaţiei susţinute a reclamantului de rele tratamente în spitalul psihiatric Prof. Al. Obregia, Curtea consideră că s-a încălcat articolul 3 al Convenţiei.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 5 § 1 e) AL CONVENŢIEI
52. Reclamantul invocă mai multe încălcări ale articolului 5 § 1 e) al Convenţiei ale cărui părţi pertinente prevăd următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, decât în cazurile următoare şi conform căilor legale:
_
e) dacă este vorba despre internarea normală_ a unui alienat_ ”
A. Argumentele părţilor
53. Reclamantul subliniază că a fost internat fără să sufere de o afecţiune psihică şi fără ca parchetul sau tribunalul să ordone o expertiză medico-legală psihiatrică. El subliniază de asemenea că o asemenea expertiză nu a fost ordonată decât la o lună de la internarea sa, raportul medico-legal fiind întocmit abia pe 22 ianuarie 2003, adică la peste două luni de la internarea sa.
54. Guvernul consideră că internarea reclamantului era conformă cu dispoziţiile legale ce o reglementează. El susţine că privarea de libertate era justificată prin dovezi incontestabile că reclamantul se sustrăsese urmăririi penale. Internarea avea drept scop tocmai obţinerea unei expertize psihiatrice, pentru a aprecia necesitatea iniţierii unei proceduri judiciare împotriva reclamantului.
Guvernul menţionează de asemenea că reclamantul nu a prezentat un aviz medical care să certifice că era perfect sănătos din punct de vedere mintal.
B. Aprecierea Curţii
55. Curtea aminteşte că articolul 5 § 1 al Convenţiei face trimitere în principal la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a-i respecta normele de fond ca şi de procedură, ci cere, în plus, ca privarea de libertate intervenită să nu fie contrară scopului acestui articol, care este de a proteja individul împotriva arbitrarului (Winterwerp contra Olandei, hotărârea din 24 octombrie 1979, seria A nr. 33, pag. 17, § 39, şi Hutchison Reid contra Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 50272/99, 20 februarie 2003, § 46). Le revine în primul rând autorităţilor naţionale, şi în special tribunalelor, sarcina să interpreteze şi să aplice dreptul intern. Totuşi, din moment ce în privinţa articolului 5 § 1 nerespectarea dreptului intern implică încălcarea Convenţiei, Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a descoperi dacă dreptul intern chiar a fost respectat (Douiyeb contra Olandei [GC], nr. 31464/96, § 45, 4 august 1999, şi Pantea contra României, nr. 33343/96, § 220, CEDO 2003-VI).
56. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia un individ nu poate fi considerat “alienat” şi nu poate suferi o privare de libertate decât dacă cel puţin următoarele trei condiţii sunt îndeplinite: în primul rând, alienarea sa trebuie să fi fost stabilită în mod edificator; în al doilea rând, tulburarea trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să justifice internarea; în al treilea rând internarea nu se poate prelungi valabil fără persistenţa acestei tulburări (Winterwerp citat anterior, § 39, şi Johnson contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 24 octombrie 1997, Culegerea 1997-VII, pag. 2409, § 60).
57. Curtea consideră că nici o privare de libertate a unei persoane considerată drept alienată nu poate fi considerată conformă articolului 5 § 1 e) dacă a fost hotărâtă fără să se fi cerut avizul unui medic expert. Orice altă abordare merge dincolo de protecţia cerută împotriva arbitrarului, legată de articolul 5 al Convenţiei.
58. Ea aminteşte de asemenea deplina libertate de care statele contractante dispun într-un asemenea caz în materie de internare cu titlul de urgenţă (X. contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 5 noiembrie 1981, seria A nr. 46, pag. 18, § 41, şi Varbanov contra Bulgariei, nr. 31365/96, 5 octombrie 2000, CEDO 2000-X, § 47). În această privinţă, forma şi procedura reţinute pot depinde de circumstanţe. Este acceptabil, în cazuri urgente sau atunci când o persoană este arestată din cauza comportamentului său violent, ca un asemenea aviz să fie obţinut imediat după arestare. În toate celelalte cazuri este indispensabilă o consultare prealabilă. În lipsa altor posibilităţi, de exemplu din cauza refuzului interesatului de a se prezenta la un examen, trebuie cel puţin să se ceară evaluarea unui medic expert pe baza dosarului, altminteri nu se poate susţine că alienarea interesatului a fost stabilită în mod edificator (X. contra Regatului Unit al Marii Britanii citat anterior, şi Varbanov citat anterior, § 47).
59. În fine, Curtea reiterează că unul din elementele necesare “legalităţii” detenţiei în sensul articolului 5 § 1 este lipsa arbitrarului. Privarea de libertate este o măsură atât de gravă încât nu se justifică decât atunci când măsurile, mai puţin severe, au fost analizate şi considerate insuficiente pentru a proteja interesul personal sau public care impune detenţia. Trebuie stabilit că privarea de libertate a interesatului era indispensabilă pe baza circumstanţelor (Litwa contra Poloniei, nr. 26629/95, § 78, CEDO 2000-III).
60. În cazul în speţă Curtea constată că pe 8 noiembrie 2002 reclamantul a fost internat pe o perioadă nedeterminată în baza deciziei parchetului luată fără ca avizul unui medic expert să fi fost obţinut în prealabil. Parchetul a ordonat o expertiză medico-legală abia la o lună de la internare, după ce a primit plângerea reclamantului care critica legalitatea măsurii de siguranţă pe motiv că o asemenea expertiză nu fusese ordonată nici în prealabil nici după internarea sa care data deja de 80 de zile. Curtea estimează că evaluarea prealabilă din partea unui psihiatru era indispensabilă, ţinând cont în special de faptul că reclamantul nu avea antecedente de tulburăi psihice. În orice caz, nu era vorba în cazul în speţă de o internare de urgenţă.
61. Este adevărat că internarea reclamantului ordonată de către procuror avea drept obiect tocmai obţinerea unui aviz medical pentru a aprecia dacă avea discernământul necesar pentru a-şi asuma răspunderea penală. Este la fel de adevărat că cu ocazia internării sale reclamantul a fost condus într-un centru psihiatric unde a fost examinat de medici. Cu toate acestea, nimic nu indică faptul că medicii care l-au internat în spitalul psihiatric la 8 noiembrie 2002 ar fi fost întrebaţi dacă reclamantul avea nevoie să fie internat în vederea unei examinări.
62. Pe bună dreptate Curtea constată că raportul comisiei medicale nu a confirmat măsura de siguranţă a internării medicale obligatorii. Chiar dacă raportul a stabilit că reclamantul prezenta “o stare reactivă de tip paranoic adăugată la o afecţiune organică de personalitate involutivă”, având “discernământul mult diminuat”, comisia s-a limitat la a recomanda o măsură de siguranţă neprivativă de libertate, şi anume obligaţia de a urma un tratament psihiatric.
63. În consecinţă, Curtea estimează că internarea reclamantului pentru o perioadă de 80 de zile nu a constituit “internarea_ normală a unui alienat” în sensul articolului 5 § 1 e), în măsura în care a fost ordonată fără ca vreun medic să fi fost consultat în prealabil şi deci alienarea reclamantului nu fusese stabilită în mod edificator.
64. În plus Curtea notează că ordonanţa parchetului nu menţiona elementele care îl făcuseră să constate că starea psihică a reclamantului prezenta un pericol pentru societate, chiar dacă este una din condiţiile prevăzute de articolul 114 al codului penal pentru luarea măsurii internării.
65. Curtea observă de asemenea că în temeiul articolului 162 al codului de procedură penală, procurorul sau tribunalul iau măsurile necesare pentru executarea internării provizorii şi sesizează, în acelaşi timp, comisia medicală competentă pentru a aviza internarea. Ori, ea notează că în cazul în speţă comisia medicală nu a fost sesizată decât peste o lună de la internarea reclamantului şi i-a mai trebuit încă o lună ca să întocmească raportul de expertiză medico-legal. În această privinţă, Curtea consideră că privarea de libertate a reclamantului care se înscrie în ipoteza articolului 5 § 1 e) al Convenţiei, nu a fost ordonată “conform căilor legale”, aşa cum o cere articolul 5 § 1.
66. În concluzie, Curtea estimează că s-a încălcat articolul 5 § 1 e) al Convenţiei deoarece privarea de libertate a reclamantului nu era justificată şi nu a fost ordonată “conform căilor legale”.
III. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 5 § 4 AL CONVENŢIEI
67. Reclamantul invocă mai multe infracţiuni la articolul 5 § 4 al Convenţiei care prevede următoarele:
“Orice persoană privată de libertate prin arestare sau detenţie are dreptul de a înainta un recurs în faţa unui tribunal pentru ca acesta să hotărască în scurt timp asupra legalităţii detenţiei şi ordonă eliberarea sa dacă detenţia este ilegală”.
Argumentele părţilor
60. Reclamantul susţine că tribunalul competent a refuzat să controleze temeinicia internării sale şi de aceea l-a privat de dreptul său ca un tribunal să controleze legalitatea internării sale. El denunţă faptul că procurorul a aşteptat expirarea măsurii internării înainte de a hotărî asupra recursului său şi de a-l respinge ca lipsit de obiect.
Reclamantul se plânge de asemenea că tribunalul, aşteptând expirarea măsurii internării înainte de a hotărî asupra plângerii sale, nu a respectat dreptul la un control al legalităţii internării într-un termen scurt, în sensul articolului 5 § 4.
69. Guvernul susţine că codul de procedură penală, aşa cum era în vigoare la vremea faptelor, reglementa posibilitatea pentru persoana internată de a cere încetarea internării provizorii sau înlocuirea cu o altă măsură de siguranţă, competenţa pentru a se pronunţa asupra unei asemenea cereri revenind judecătoriei. În ceea ce priveşte durata de circa două luni a procedurii privind încetarea internării, Guvernul specifică faptul că plângerea reclamantului nu putea fi judecată corect de tribunal în lipsa raportului de expertiză medico-legală ce a fost întocmit abia pe 22 ianuarie 2003 şi pentru finalizarea căruia s-au efectuat examene medicale ulterior.
B. Aprecierea Curţii
1. Plângere inspirată din lipsa unui control al legalităţii internării
70. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia oricine este privat de libertate are dreptul la un control al legalităţii detenţiei sale din partea unui tribunal. Cerinţa Convenţiei conform căreia o acţiune de privare de libertate trebuie să fie susceptibilă de un control jurisdicţional independent capătă o importanţă fundamentală, având în vedere obiectivul care stă la baza articolului 5 al Convenţiei, adică protecţia împotriva arbitrarului. Sunt în joc aici protecţia libertăţii fizice a indivizilor, precum şi siguranţa persoanei (Kurt contra Turciei, hotărârea din 25 mai 1998, Culegere 1998-III, pag. 1185, § 123).
71. În unele cazuri controlul jurisdicţional poate fi inclus în decizia de internare dacă aceasta este luată de un organ care constituie un “tribunal” în sensul articolului 5 § 4 al Convenţiei. Prin “tribunal” această dispoziţie nu înţelege în mod obligatoriu o instanţă de tip clasic, integrată în structurile judiciare ordinare ale ţării. Acest termen ajută la desemnarea “organelor care prezintă nu numai trăsături fundamentale comune, pe primul loc al cărora se situează independenţa faţă de executiv şi părţi_ ci şi garanţiile”, “adaptate la privarea de libertate despre care este vorba”, “adaptate la privarea de libertate în discuţie”, “de o procedură judiciară” ale cărei modalităţi pot varia de la un domeniu la altul dar care trebuie să includă competenţa de a “decide” asupra “legalităţii” detenţiei şi de a ordona eliberarea în caz de detenţie ilegală (Weeks contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 2 martie 1987, seria A nr. 114, pag. 30, § 61).
72. Dacă procedura urmată de organul competent care ordonă internarea nu oferă aceste garanţii, statul trebuie să permită o recurgere efectivă la o a doua autoritate prezentând toate garanţiile unei proceduri judiciare. Interesatul trebuie să aibă acces la un tribunal şi să aibă prilejul de a fi audiat personal sau prin intermediul unei anumite forme de reprezentare (De Wilde, Ooms şi Versyp contra Belgiei, hotărârea din 18 iunie 1971, seria A nr. 12, pag. 39-41, §§ 73-76, şi Winterwerp citat anterior, pag. 24-25, §§ 60-61).
73. Persoanele arestate sau deţinute au dreptul la o examinare din partea unui asemenea tribunal a “legalităţii” privării lor de libertate nu numai din punctul de vedere al dreptului intern ci şi al textului Convenţiei, principiilor generale pe care le consacră şi scopului restricţiilor pe care le autorizează articolul 5 § 1 (a se vedea, în special, Brogan şi alţii contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, pag. 34-35, § 65). Aceasta nu garantează dreptul la un examen judiciar de o asemenea însemnătate încât ar autoriza tribunalul să înlocuiască, asupra ansamblului aspectelor cauzei, inclusiv consideraţiile de oportunitate, aprecierea autorităţii din care reiese decizia cu propria sa apreciere. Ar trebui un control destul de amplu pentru a se extinde la fiecare din condiţiile indispensabile, în privinţa Convenţiei, la legalitatea internării unui individ supus la genul deosebit de privare de libertate aplicat reclamantului (Hutchison Reid citat anterior, § 65).
74. Curtea estimează de asemenea că simplul fapt că o măsură de internare provizorie a încetat nu ar putea priva interesatul de dreptul de a pune să se controleze legalitatea acestei măsuri chiar şi după încetarea sa, în special pe baza gravităţii pe care o constituie o internare într-un spital psihiatric, chiar şi provizoriu. Garanţiile pe care le oferă articolul 5 § 4 şi care se aplică în mod egal la instanţe de recurs diferite ar fi într-adevăr lipsite de sens dacă controlul judiciar al unei internări provizorii, care prin natura sa este limitată în timp, nu ar fi posibil câtă vreme efectele măsurii privative continuă (a se vedea, mutatis mutandis, Herz contra Germaniei, nr. 44672/98, 12 iunie 2003, § 68).
75. În cazul în speţă Curtea observă că dreptul la un recurs în faţa unui tribunal împotriva internării provizorii ordonată de procuror este garantat de articolul 434 al codului de procedură penală, care prevede că orice persoană interesată poate cere tribunalului competent ridicarea sau înlocuirea oricărei măsuri provizorii de siguranţă. În acest caz, tribunalul are obligaţia de a solicita avizul unităţii sanitare unde se află internatul.
76. Ori, în cazul în speţă, la 2 decembrie 2002, reclamantul a formulat o plângere împotriva privării sale de libertate, adresată judecătoriei sectorului 6 Bucureşti. Judecătoria s-a mulţumit să transmită plângerea la parchet, în ciuda dispoziţiilor articolului 434 al codului de procedură penală, care prevede că judecătoria este instanţa competentă să se pronunţe asupra ridicării sau înlocuirii măsurilor de siguranţă, după ce a solicitat avizul spitalului psihiatric respectiv. La o dată neprecizată parchetul a cerut avizul centrului psihiatric. Documentele supuse atenţiei de către Guvern nu indică dacă centrul psihiatric a formulat un asemenea aviz.
Pe 29 ianuarie 2003 plângerea a fost respinsă de procurorul şef al parchetului de pe lângă judecătoria Bucureşti, considerând-o lipsită de obiect din cauza ridicării măsurii, ordonată în ajun.
77. Curtea consideră, în fine, că tribunalul competent a refuzat să controleze temeinicia internării reclamantului şi de aceea l-a privat de dreptul său de a se verifica legalitatea internării sale de către un tribunal, în sensul articolului 5 § 4. În plus, ea notează că parchetul a aşteptat ridicarea măsurii de internare înainte de a hotărî asupra plângerii reclamantului, creând astfel posibilitatea de a nu o examina în fond, ci de a o respinge ca rămânând fără obiect.
78. Prin urmare, s-a încălcat articolul 5 § 4 al Convenţiei din cauza lipsei de control al legalităţii internării reclamantului.
2. Plângere inspirată din nerespectarea condiţiei de termen scurt
79. Curtea aminteşte că articolul 5 § 4 consacră de asemenea dreptul pentru persoanele internate de a obţine într-un termen scurt o sentinţă judiciară în privinţa legalităţii detenţiei lor şi punând capăt privării lor de libertate dacă se dovedeşte ilegală. Preocuparea dominantă care traduce această dispoziţie este cea a unei anumite rapidităţi. Pentru a ajunge la o concluzie definitivă, trebuie luate în calcul circumstanţele cauzei (E. contra Norvegiei, hotărârea din 29 august 1990, seria A nr. 181-A, pag. 27-28, § 64, şi Delbec contra Franţei, nr. 43125/98, § 33, 18 iunie 2002, nepublicată).
80. În cazul în speţă, Curtea constată că punctul de plecare al procedurii demarate de reclamant este 2 decembrie 2002, data sesizării judecătoriei sectorului 6 Bucureşti. În ceea ce priveşte data încheierii procedurii, Curtea constată că măsura a fost ridicată pe 28 ianuarie 2003 şi reclamantul şi-a recăpătat libertatea pe 30 ianuarie 2003. În consecinţă, durata procedurii de luat în considerare este de peste opt săptămâni.
81. Comparând cazul în speţă cu alte cauze în care a concluzionat că nu s-au respectat cerinţele de “termen scurt” în sensul articolului 5 § 4 (a se vedea, de exemplu, Laidin contra Franţei, nr. 43191/98, §§ 27-30, 5 noiembrie 2002, şi E. contra Norvegiei, citat anterior, §§ 63-67, în care este vorba despre termene de circa cinci săptămâni), Curtea estimează că întârzierea invocată de reclamant este excesivă.
82. De altfel, ea notează că comisia medicală competentă nu a examinat reclamantul decât pe 19 decembrie 2002, la peste o lună de la internarea reclamantului, şi a redactat raportul abia pe 22 ianuarie 2003, la o lună de la examinare.
83. În consecinţă, Curtea consideră că s-a încălcat articolul 5 § 4 al Convenţiei din cauza nerespectării condiţiei de termen scurt.
IV. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
84. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
85. Reclamantul cere daune morale şi materiale pe care le cifrează la sume diferite: 1 milion de dolari americani printr-o scrisoare din 15 noiembrie 2002, 50 milioane de euro printr-o scrisoare din 2 iulie 2003, 900.000 euro printr-o scrisoare din 28 ianuarie 2006, 2 milioane de euro printr-o scrisoare din 13 februarie 2006 şi 60 milioane de euro printr-o scrisoare din 29 septembrie 2006. Ele cere aceste despăgubiri pentru dauna cauzată de internarea sa abuzivă şi relele tratamente suferite în spitalul psihiatric şi pentru prejudiciile datorate numeroaselor procese de partaj declanşate împotriva fostei sale soţii.
86. Guvernul neagă existenţa unei legături de cauzalitate între încălcările invocate şi daunele morale şi materiale invocate, subliniind între altele că reclamantul nu a prezentat nici-un act doveditor în acest sens în faţa Curţii. În fine, în opinia Guvernului, constatarea încălcării ar constitui în sine o reparaţie suficientă cu titlu de prejudiciu moral.
87. În privinţa prejudiciilor suferite din cauza proceselor privind partajul bunurilor care au aparţinut reclamantului şi fostei sale soţii, Curtea împărtăşeşte opinia Guvernului conform căreia sumele cerute cu titlu de prejudiciu material nu au vreo legătură de cauzalitate cu încălcările constatate în acest caz.
88. Curtea consideră totuşi că, având în vedere gravitatea încălcărilor constatate în cazul în speţă a articolelor 3 şi 5 §§ 1 şi 4 ale Convenţiei, o compensaţie pentru paguba morală trebuie să fie acordată reclamantului. Hotărând echitabil, aşa cum o cere articolul 41, Curtea decide să acorde suma de 8.000 euro.
B. Cheltuieli şi taxe
89. Printr-o scrisoare din 28 ianuarie 2006 reclamantul cere în fine rambursarea cheltuielilor şi onorariilor suportate în faţa tribunalelor interne în urma celor 36 de acţiuni ale sale în justiţie. El le cifrează la 600.000 euro. Printr-o scrisoare din 13 februarie 2006 el cere rambursarea cheltuielilor pentru avocaţii săi, fără a preciza dacă este vorba despre avocaţii care l-au reprezentat în procedurile interne sau despre cei care l-au reprezentat în faţa Curţii.
90. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor şi taxelor plătite cu adevărat de reclamant şi dovedite de reclamant.
91. În privinţa avocaţilor care au reprezentat reclamantul în litigiile împotriva soţiei sale, Curtea constată că aceste litigii nu au făcut obiectul prezentei cereri. În privinţa avocaţilor care l-au reprezentat în procedurile interne referitoare la legalitatea internării sale şi în prezenta procedură, Curtea constată că reclamantul nu a cifrat şi nu a prezentat onorariile şi nici nu a trimis actele doveditoare.
Ţinând cont în plus de faptul că reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară în prezenta cauză, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile şi taxele sale.
C. Dobânzi moratorii
92. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Decide că nu s-a încălcat articolul 3 al Convenţiei în partea sa materială;
2. Decide că s-a încălcat articolul 3 al Convenţiei în partea sa procedurală;
3. Decide că s-a încălcat articolul 5 § 1 al Convenţiei;
4. Decide că s-a încălcat articolul 5 § 4 al Convenţiei;
5. Decide
că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 8.000 euro (opt mii euro) pentru paguba morală, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, sumă de transformal în lei româneşti la cursul aplicabil la data plăţii;
că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
6. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 14 decembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent Berger Boštjan M. Zupancic
Grefier Preşedinte

← Lungoci contra României - Principiul securităţii raporturilor...		Ene contra României - Deţinut. Boală. Gravitatea maladiei. →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Georgi contra Romaniei - Reîmproprietărire. Echivalent. Refuz de a pune în executare o hotărâre Lupas contra Romaniei - Regula unanimităţii. Acţiune în revendicare. Limitarea accesului la justiţie. Lungoci contra României - Principiul securităţii raporturilor juridice. Autoritatea de lucru judecat. Ene contra României - Deţinut. Boală. Gravitatea maladiei. Fociac contra României - Executarea hotărârii judecătoreşti. Obligaţiile statului. Iorgulescu contra României - Acces la justiţie. Electa una via. Cauza Tudor Tudor împotriva României - Jurisprudenţa neunitară. Sursă de insecuritate juridică