Ghitescu contra României
| Comentarii |
|
HOTÃRÂREA
din 29 aprilie 2003
în cauza Ghitescu împotriva României
(Cererea nr. 32.915/96)
Definitiva la
29 iulie 2003
În cauza Ghitescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Sectia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, presedinte, A.B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori, si doamna S. Dollé, grefier de sectie, dupã ce a deliberat în Camera de Consiliu în zilele de 10 octombrie 2000 si 8 aprilie 2003, pronuntã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã din urmã datã:
PROCEDURÃ
1.La originea cauzei se aflã Cererea nr. 32.915/96, îndreptatã împotriva României, prin care un cetãtean al acestui stat, domnul
Dan Sorin Ghitescu(reclamantul),a sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului(Comisia)la data de 6 mai 1996, în temeiul fostului articol 25 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale(Conventia).
2.Reclamantul este reprezentat de doamna C. Pop, avocatã în Baroul Bucuresti. Guvernul român(Guvernul)este reprezentat de cãtre agentul sãu, doamna C. Tarcea, din cadrul Ministerului Justitiei.
3.Reclamantul sustine, în special, cã refuzul Curtii Supreme de Justitie (denumitã în continuareC.S.J.), exprimat în decizia din 15 decembrie 1995, de a recunoaste instantelor judecãtoresti competenta de a se pronunta asupra unei actiuni în revendicare este contrar art. 6 alin. 1 din Conventie. În plus, reclamantul sustine cã aceastã decizie a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din primul Protocol aditional la Conventie.
4.Cererea a fost transmisã Curtii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Conventie).
5.Cererea a fost repartizatã primei sectii a Curtii (art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curtii, denumit în continuareregulament).
În cadrul acesteia, Camera învestitã cu judecarea cererii (art. 27 alin. 1 din Conventie) a fost constituitã conform art. 26 alin. 1 din regulament.
6.Prin decizia din 6 iunie 2000, Curtea (prima sectie) a declarat cererea admisibilã.
7.La data de 1 noiembrie 2001, Curtea si-a modificat structura sectiilor (art. 25 alin. 1 din regulament). Cererea a fost repartizatã celei de-a doua sectii a Curtii, reorganizatã astfel (art. 52 alin. 1 din regulament).
8.Atât reclamantul, cât si Guvernul au depus observatii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din regulament).
ÎN FAPT
I.Circumstantele cauzei
9.Reclamantul este nãscut în anul 1953 si are domiciliul în Bucuresti.
10.În anul 1931, bunicii reclamantului au cumpãrat un teren situat în Bucuresti, pe care au construit o casã.
11.În anul 1950 imobilul a trecut în posesia statului, invocându-se dispozitiile Decretului de nationalizare nr. 92/1950.
A.Prima actiune în revendicare
12.În anul 1994, în calitate de mostenitor, reclamantul a sesizat Judecãtoria Sectorului 5 Bucuresti cu o actiune în revendicarea bunului imobiliar sus-mentionat. A arãtat cã, în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, bunurile salariatilor nu puteau fi nationalizate si cã bunicii sãi erau salariati la momentul nationalizãrii bunului lor.
13.Prin sentinta pronuntatã la data de 9 noiembrie 1994, Judecãtoria Sectorului 5 Bucuresti a arãtat cã a avut loc o gresitã aplicare a Decretului nr. 92/1950, deoarece acestia fãceau parte din categoria persoanelor exceptate de la nationalizare. Prin urmare, instanta a dispus autoritãtilor administrative, în spetã Primãriei Municipiului Bucuresti, sã restituie bunul reclamantului.
14.La data de 26 ianuarie 1996, Tribunalul Bucuresti a respins apelul introdus de Primãria Municipiului Bucuresti. Instanta a arãtat cã actiunea introdusã de reclamant este o actiune în revendicare, întemeiatã pe art. 480 din Codul civil, care protejeazã dreptul de proprietate, si a apreciat cã instantele nu puteau refuza solutionarea unui astfel de litigiu fãrã a sãvârsi o denegare de dreptate, în sensul art. 3 din Codul civil român.
În absenta recursului, hotãrârea a devenit definitivã si irevocabilã.
15.La data de 22 martie 1995, primarul municipiului Bucuresti a dispus restituirea imobilului cãtre reclamant.
16.La data de 19 iunie 1995, reclamantul a vândut douã dintre cele trei apartamente ale imobilului: unul mamei sale, doamna G. (apartamentul nr. 3, situat la al doilea etaj), si celãlalt lui R.I. si R.E. (apartamentul nr. 2, situat la primul etaj). Printr-o clauzã stipulatã în cele douã contracte de vânzarecumpã rare, reclamantul a rãmas proprietarul subsolului, parterului si terenului aferent imobilului.
17.Conform informatiilor furnizate de cãtre Guvern, cumpãrãtorii apartamentelor nr. 2 si 3 ale imobilului si-au înscris în aceeasi zi dreptul de proprietate.
B.Recursul în anulare introdus de procurorul general
18.La o datã neprecizatã, procurorul general al României a declarat recurs în anulare împotriva hotãrârii din 9 noiembrie 1994 la C.S.J., cu motivarea cã instantele si-au depãsit limitele competentelor judecãtoresti atunci când au examinat legalitatea aplicãrii Decretului nr. 92/1950.
19.Prin decizia din 15 decembrie 1995, C.S.J. a admis recursul în anulare, a casat hotãrârea si, pe fond, a respins actiunea în revendicare a reclamantului. Instanta a constatat cã statul preluase bunul în virtutea Decretului nr. 92/1950 si a apreciat cã modul de aplicare a acestui decret nu poate fi cenzurat de cãtre instante. În consecintã, Judecãtoria Sectorului 5 Bucuresti nu ar fi putut constata cã reclamantul era adevãratul proprietar al imobilului decât prin depãsirea atributiilor puterii judecãtoresti. C.S.J. a concluzionat cã, în orice caz, o nouã lege ar trebui sã prevadã mãsuri de despãgubire pentru bunurile însusite de stat în mod abuziv.
20.Asa cum rezultã din informatiile furnizate de reclamant, la data de 3 noiembrie 1996, Primãria Municipiului Bucuresti a dispus anularea deciziei administrative din 22 martie 1995 privind restituirea bunului.
C.Actiunea în restituire introdusã în temeiul Legii nr. 112/1995
21.La o datã neprecizatã reclamantul a depus o cerere prin care a solicitat Comisiei administrative de aplicare a Legii nr. 112/1995 Bucuresti (denumitã în continuarecomisia administrativã) restituirea imobilului. El a arãtat cã bunicii sãi fuseserã deposedati în anul 1950, cu încãlcarea dispozitiilor Decretului nr. 92/1950, cã Judecãtoria Sectorului 5 Bucuresti, în hotãrârea sa definitivã din 9 noiembrie 1994, considerase ilegalã aceastã privare de proprietate si cã, prin urmare, era îndreptãtit sã redobândeascã dreptul de proprietate asupra întregului imobil.
22.Prin hotãrârea din 19 ianuarie 1998, comisia administrativã a restituit în naturã reclamantului apartamentul nr. 1 (în care locuia în calitate de chirias din 1990) si i-a acordat despãgubiri pentru apartamentele nr. 2 si 3.
23.La data de 5 martie 1998, reclamantul a contestat aceastã hotãrâre. El a criticat în fata Judecãtoriei Sectorului 5 Bucuresti refuzul comisiei administrative de a-i restitui întregul imobil si absenta justificãrii acestui refuz.
24.Prin sentinta din 26 septembrie 2000, Judecãtoria Sectorului 5 Bucuresti a admis contestatia (plângerea) reclamantului, a anulat hotãrârea administrativã din 19 ianuarie 1998 si a obligat comisia administrativã sã pronunte o altã hotãrâre privind restituirea în naturã a întregului imobil, pe motiv cã acesta constituia o singurã unitate locativã.
25.Primãria Municipiului Bucuresti a introdus apel împotriva acestei sentinte. Prin decizia din 26 martie 2001, Tribunalul Bucuresti a respins apelul acesteia pentru lipsa calitãtii procesuale acive. Instanta a retinut cã Primãria nu avea calitate pentru a introduce apel împotriva unei hotãrâri pronuntate într-un litigiu între reclamant si Consiliul General al Municipiului Bucuresti(CGMB).
26.Recursul Primãriei Municipiului Bucuresti împotriva acestei decizii a fost respins prin decizia din 3 decembrie 2001 a Curtii de Apel Bucuresti, cu aceeasi motivare.
Sentinta din 26 septembrie 2000 a devenit astfel definitivã.
27.Prin decizia administrativã din 9 octombrie 2000, Primãria Municipiului Bucuresti a hotãrât sã modifice decizia anterioarã, sã nu restituie în naturã reclamantului decât apartamentul nr. 1 din imobil si sã îi acorde despãgubiri în valoare de 208.838.677 lei pentru apartamentele nr. 2 si 3.
D.Actiunile în constatarea nulitãtii contractelor de vânzare-cumpãrare încheiate de stat cu locatarii apartamentelor nr. 2 si 3 din imobil
28.La data de 2 septembrie 2002, ca urmare a cererii reclamantului pentru punerea în executare a hotãrârii definitive din 26 septembrie 2000, Primãria Municipiului Bucuresti l-a informat pe reclamant cã punerea în executare a acestei hotãrâri este imposibilã, întrucât, conform Legii nr. 112/1995, statul vânduse apartamentele nr. 2 si 3 chiriasilor statului, prin contracte de vânzare-cumpãrare încheiate la 20 ianuarie 1997, respectiv 10 ianuarie 1997. Prin aceeasi adresã, Primãria Municipiului Bucuresti îl informa pe reclamant cã, în baza hotãrârii din 9 octombrie 2000 a comisiei administrative, acesta era deja proprietarul apartamentului nr. 1.
29.Asa cum reiese din informatiile furnizate de reclamant, acesta a introdus douã actiuni în constatarea nulitãtii contractelor de vânzare-cumpãrare încheiate de stat cu locatarii apartamentelor nr. 2 si 3 din imobil, care sunt pe rolul instantelor.
II.Dreptul si practica interne pertinente
30.Dispozitiile legale si jurisprudenta internã pertinente au fost prezentate în HotãrâreaBrumãrescu împotriva României([M.C.] nr. 28.342/95, paragrafele 31–44, CEDO 1999-VII).
ÎN DREPT
I.Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Conventie
31.Conform sustinerilor reclamantului, decizia din 15 decembrie 1995 a C.S.J. a încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie, care prevede urmãtoarele: “Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil_ de cãtre o instantã_ care va hotãrî_ asupra contestatiilor referitoare la încãlcarea drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil_ .“
32.În memoriul sãu reclamantul aratã cã refuzul C.S.J. de a recunoaste instantelor competenta de a solutiona o actiune în revendicare este contrar dreptului la justitie garantat de art. 21 din Constitutia României si de art. 3 din Codul civil român, care reglementeazã denegarea de dreptate. În plus, subliniazã cã afirmatia C.S.J., în sensul cã nu era proprietarul bunului în litigiu, vine în contradictie cu motivul invocat de aceasta pentru admiterea recursului în anulare, si anume lipsa de competentã a instantelor în solutionarea pe fond a cauzei.
33.Guvernul admite cã reclamantului i s-a refuzat dreptul la justitie, dar apreciazã cã acest refuz a fost temporar si cã în orice caz era justificat, pentru cã trebuia sã asigure respectarea normelor de procedurã si a principiului separatiei puterilor în stat.
34.Curtea trebuie sã verifice dacã decizia din 15 decembrie 1995 a încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie.
35.Curtea aminteste cã în cauzaBrumãrescu împotriva României(paragrafele 61–62) a decis cã a existat o încãlcare a prevederilor art. 6 alin. 1 din Conventie, motivând cã anularea unei hotãrâri judecãtoresti definitive este contrarã principiului securitãtii juridice. Curtea a decis, de asemenea, cã refuzul C.S.J. de a recunoaste competenta instantelor de a examina litigii de natura celui în cauzã, referitoare la revendicarea unor bunuri imobile, încalcã prevederile art. 6 alin. 1 din Conventie.
36.Curtea considerã cã nimic din aceastã cauzã nu permite o abordare diferitã fatã de solutia din cauzaBrumãrescu împotriva Românieianterior citatã. Asadar, Curtea considerã cã, în cauzã, prin aplicarea dispozitiilor art. 330 din Codul de procedurã civilã privitoare la recursul în anulare, C.S.J. a încãlcat, prin Decizia din 31 mai 1995, principiul securitãtii raporturilor juridice si prin aceasta dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie.
37.Mai mult, excluderea de cãtre C.S.J. din sfera de competentã a instantelor judecãtoresti a actiunii în revendicare este în sine contrarã dreptului de acces la o instantã, garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie.
38.În consecintã, a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Conventie sub aceste douã aspecte.
II.Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din primul Protocol aditional la Conventie
39.Reclamantul se plânge cã decizia C.S.J. a avut ca efect încãlcarea dreptului la respectarea proprietãtii, asa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1:
“Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã si în conditiile prevãzute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor.“
40.Reclamantul considerã cã decizia C.S.J. prin care s-a statuat cã imobilul apartine statului si prin care a fost desfiintatã hotãrârea definitivã din 9 noiembrie 1994 reprezintã o privare de proprietate care nu urmãreste un scop de utilitate publicã. În plus, în aplicarea Legii nr. 112/1995 statul a vândut unor terti apartamentele nr. 2 si 3. Or, cu toate cã reclamantul a avut câstig de cauzã ca urmare a contestatiei împotriva deciziei comisiei administrative (a se vedea paragrafele 24–26 de mai sus) si a obtinut o decizie prin care aceastã comisie a fost obligatã sã restituie în naturã întregul imobil (inclusiv apartamentele nr. 2 si 3), el nu poate beneficia de efectele unei asemenea decizii definitive, întrucât statul a vândut aceste apartamente chiriasilor (a se vedea paragraful 28 de mai sus). eclamantul aratã cã este victima unei încãlcãri continue a dreptului sãu de proprietate, ce decurge din nationalizarea fãrã titlu a imobilului. El apreciazã cã hotãrârile anterioare deciziei C.S.J. constatã cã bunul sãu a fost nationalizat fãrã titlu valabil. În opinia sa, faptul cã decizia C.S.J. lipseste de efect juridic aceste hotãrâri nu împiedicã CEDO sã le ia în considerare ca elemente de fapt, pentru a stabili ilegalitatea transferului de proprietate si sã constate încãlcarea continuã a primului articol din Protocolul nr. 1.
Invocând HotãrâreaVasilescu împotriva României(27.053/95, 22 mai 1998, Culegere 1998-III, paragrafele 44–54), în care Curtea a statuat cã a existat o încãlcare întemeindu-se pe ilegalitatea actului de transfer al proprietãtii constatatã de cãtre hotãrârile judecãtoresti desfiintate, reclamantul considerã cã se aflã într-o situatie similarã. El considerã Curtea competentã sã analizeze aceastã privare de proprietate, întrucât C.S.J. a anulat retroactiv toate hotãrârile precedente si efectele lor juridice. Reclamantul considerã cã decizia C.S.J. reprezintã o “expropriere de fapt“, cã nu urmãreste un scop legitim si cã a creat un dezechilibru între interesul general si cel individual. El subliniazã cã el Onsusi a fost parte în proces, nu cumpãrãtorii imobilului, si cã, în consecintã, încãlcãrile Conventiei
îl privesc în mod direct, putându-se pretinde victimã. În opinia sa, prin desfiintarea hotãrârilor care i-au recunoscut dreptul de proprietate, vânzarea apartamentelor nr. 2 si 3 a devenit vânzarea lucrului altuia, care, în dreptul civil român, este sanctionatã cu nulitatea.
Reclamantul considerã, ca urmare a deciziei C.S.J., care a transformat contractele de vânzare-cumpãrare în îvânzãri ale lucrului altuia“, cã în patrimoniul sãu s-a nãscut cel putin o obligatie de restituire a pretului, care este de ajuns pentru a stabili calitatea sa de victimã în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
El invocã HotãrâreaFostul rege al Greciei si altii împotriva Greciei([M.C.] nr. 25.701/94, CEDO 2000-XII, paragraful 71), în care Curtea a statuat cã o persoanã care a încheiat un act translativ de proprietate, care a fost anulat retroactiv printr-o lege intratã în vigoare dupã încheierea sa, se poate pretinde victimã a încãlcãrii art. 1 din primul Protocol aditional la Conventie.
În consecintã, reclamantul solicitã Curtii sã constate cã art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încãlcat.
41.În opinia Guvernului, reclamantul nu mai are calitatea de victimã în ceea ce priveste apartamentele nr. 2 si 3 ale imobilului, întrucât le-a vândut înaintea pronuntãrii deciziei C.S.J.
El aminteste cã, la data deciziei C.S.J., reclamantul avea un drept de proprietate doar asupra parterului si subsolului imobilului (apartamentul nr. 1). Astfel, cei care ar fi trebuit sã se pretindã victime ale unei asemenea încãlcãri sunt cumpãrãtorii apartamentelor nr. 2 si 3. El invocã în acest sens interpretareaper a contrarioa HotãrâriiFostul rege al Greciei si altii împotriva Greciei,citatã mai sus (paragraful 71).
Guvernul considerã cã decizia C.S.J. nu a anulat contractele de vânzare-cumpãrare încheiate între reclamant si doamna G., pe de o parte, si între reclamant, R.E. si R.I., pe de altã parte.
Guvernul apreciazã cã jurisprudenta creatã prin cauzaBrumãrescu împotriva Românieinu este pertinentã, întrucât în cazul de fatã, ulterior recursului în anulare si schimbãrilor legislative care au recunoscut instantelor judecãtoresti competenta de a solutiona litigii având ca obiect imobile nationalizate, o instantã a pronuntat o hotãrâre definitivã privind ilegalitatea nationalizãrii din 1950.
Invocând DeciziaMoser împotriva României(nr. 37.578/97, decizia din 1 iulie 1998), el considerã cã în spetã situatia este similarã si cã, în consecintã, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu a fost încãlcat.
42.În ceea ce priveste apartamentul nr. 1 al imobilului (parterul), Curtea aminteste cã dreptul de proprietate al reclamantului a fost stabilit printr-o hotãrâre definitivã din 9 noiembrie 1994 si aratã cã dreptul astfel recunoscut nu era revocabil.
De altfel, reclamantul s-a putut bucura de apartamentul nr. 1 al imobilului, în calitate de proprietar legitim, din data de 26 ianuarie 1995 pânã la data de 15 decembrie 1995 side facto(în calitate de locatar) de la aceastã ultimã datã pânã la data de 9 octombrie 2000 (a se vedea paragraful 27 de mai sus).
Curtea observã, de asemenea, cã acest apartament nu a fãcut obiectul unui transfer de proprietate înainte de hotãrârea C.S.J. si cã, la momentul pronuntãrii hotãrârii mentionate, reclamantul era proprietarul apartamentului.
Reclamantul avea asadar un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în ceea ce priveste apartamentul nr. 1 din imobil (a se vedea HotãrâreaBrumãrescu împotriva României, citatã mai sus, paragraful 70).
Curtea aratã apoi cã decizia C.S.J. a anulat hotãrârea definitivã din 9 noiembrie 1994 si a considerat cã proprietarul legitim al bunului era statul. Curtea considerã cã aceastã situatie este, dacã nu identicã, cel putin asemãnãtoare cu aceea a reclamantului din cauzaBrumãrescu împotriva României. Curtea considerã cã decizia C.S.J. a avut drept efect privarea reclamantului de bunul sãu, în sensul celei de-a doua fraze din primul paragraf al art. 1 din primul Protocol aditional la Conventie (a se vedea HotãrâreaBrumãrescu împotriva României, paragrafele 73–74).
Or, Guvernul nu a oferit nici o justificare fatã de situatia astfel creatã. Apoi, Curtea aratã cã reclamantul a fost privat de proprietatea sa între 15 decembrie 1995 (data deciziei C.S.J.) si 9 octombrie 2000 (data ultimei decizii administrative de restituire), în total peste 4 ani, fãrã sã fi încasat vreo despãgubire.
În aceste conditii, chiar dacã s-ar presupune cã s-ar putea demonstra cã privarea de proprietate a servit unei cauze de utilitate publicã, Curtea apreciazã cã echilibrul rezonabil între exigentele interesului general al comunitãtii si imperativele apãrãrii drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt si cã reclamantul a suferit un prejudiciu pânã la data de 9 octombrie 2000 (conform,mutatis mutandis,HotãrâriiSurpãceanu împotriva Românieidin 21 mai 2002, paragrafele 45–49).
Prin urmare, Curtea concluzioneazã cã a existat o încãlcare a art. 1 din primul Protocol aditional la Conventie în ceea ce priveste apartamentul nr. 1 din imobil.
43.În ceea ce priveste apartamentele nr. 2 si 3, situate la primul si la al doilea etaj al imobilului, Curtea trebuie sã analizeze dacã reclamantul, la momentul pronuntãrii hotãrârii de cãtre C.S.J., avea un bun, în sensul art. 1 din primul Protocol aditional la Conventie. Curtea observã cã reclamantul vânduse aceste apartamente înaintea pronuntãrii deciziei C.S.J. (a se vedea paragraful 16 de mai sus), iar aceastã hotãrâre nu continea nici o referintã la contractele de vânzare-cumpãrare încheiate de acesta.
Curtea remarcã faptul cã, în urma unei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul a obtinut o decizie administrativã de restituire a întregului imobil (a se vedea paragrafele 24–26 de mai sus). Curtea aratã, de asemenea, cã, în urma unei decizii administrative ulterioare, Primãria Municipiului Bucuresti a decis sã modifice decizia sa anterioarã, nerestituind reclamantului decât apartamentul nr. 1, acordându-i o despãgubire pentru rest (a se vedea paragraful 27 de mai sus).
Curtea considerã cã analiza trebuie sã se limiteze la situatia de fapt si de drept care exista în urma deciziei C.S.J., asa cum rezultã din capetele de cerere formulate de reclamant, si, în consecintã, existenta procedurii administrative de restituire nu are nici o incidentã asupra situatiei juridice create în spetã. În privinta afirmatiilor reclamantului referitoare la efectul retroactiv al deciziei C.S.J., Curtea aratã cã acest efect privea doar deciziile pronuntate de instante în actiunea în revendicare formulatã de acesta si cã nici o frazã din dispozitivul acestei decizii nu privea anularea contractelor de vânzare-cumpãrare a apartamentelor nr. 2 si 3. Curtea remarcã faptul cã, dupã 19 iunie 1995, dreptul de proprietate asupra acestor apartamente nu mai exista în patrimoniul reclamantului si cã decizia C.S.J. nu a avut consecinte decât pentru apartamentul nr. 1.
Situatia de fapt si de drept în spetaFostul rege al Greciei si altii împotriva Greciei, citatã mai sus, era diferitã de cea din speta de fatã deoarece, în aceastã spetã, o lege din 1994 a abrogat în mod expres un transfer de proprietate încheiat în 1992, ceea ce însemna cã dreptul de proprietate a revenit în patrimoniul familiei regale.
Curtea aratã cã, în spetã, decizia C.S.J. a anulat o hotãrâre, si nu contractele de vânzare, si cã, la data producerii faptelor, proprietarii apartamentelor nr. 2 si 3 din imobil erau R.E., R.I. si doamna G., iar nu reclamantul.
Faptul cã statul român a vândut în 1997 apartamentele nr. 2 si 3 locatarilor ar putea justifica actiuni în justitie ale cumpãrãtorilor acestor apartamente, pentru protejarea dreptului lor de proprietate.
Având în vedere circumstantele spetei, Curtea considerã cã reclamantul nu avea un “bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, în ceea ce priveste aceste douã apartamente.
44.Asadar, Curtea concluzioneazã cã nu a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie în ceea ce priveste apartamentele nr. 2 si 3.
III.Asupra aplicãrii art. 41 din Conventie
45.În termenii nr. 41 din Conventie,
“În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a conventiei sau a protocoalelor sale si dacã dreptul intern al înaltei pãrti contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecintelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrtii lezate, dacã este cazul, o reparatie echitabilã.“
A.Prejudiciu
46.Reclamantul considerã cã prejudiciul material suferit reprezintã valoarea imobilului. El doreste sã i se atribuie o sumã care reprezintã valoarea actualã a bunului, ceea ce înseamnã, conform raportului de expertizã trimis Curtii, 105.000 dolari americani (USD) sau 97.174 euro (EUR). El solicitã si contravaloarea fructelor civile, pe care o estimeazã la 1.800 USD sau 1.677 EUR, si o despãgubire pentru lipsa de folosintã de 88.200 USD sau 82.191 EUR.
Reclamantul solicitã si suma de 50.000 franci francezi (FRF) sau 7.622 EUR pentru prejudiciul moral înregistrat ca urmare a unei suferinte “grave, insuportabile si incomensurabile“ pe care i-a provocat-o C.S.J. la data de 15 decembrie 1995, privându-l de bunul sãu pentru a doua oarã, dupã ce el reusise, în ianuarie 1995, sã punã capãt încãlcãrii dreptului sãu de cãtre autoritãtile comuniste timp de 40 de ani.
Guvernul nu a depus observatii cu privire la acest aspect.
47.Curtea aminteste cã nu a ajuns la concluzia existentei unei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie decât în ceea ce priveste apartamentul nr. 1 al imobilului.
Curtea remarcã faptul cã reclamantul a locuit în apartamentul nr. 1 pânã la data de 9 octombrie 2000, ca locatar. În ceea ce priveste pretinsa pierdere de folosintã, Curtea aminteste faptul cã nu va acorda nici o sumã cu acest titlu, deoarece reclamantul a avut mereu folosinta apartamentului sãu.
48.Asadar, pentru privarea de proprietate suferitã si tinând cont de ingerintele în dreptul domnului Dan Sorin Ghitescu la respectarea proprietãtii, la un tribunal si la un proces echitabil, statuând în echitate, conform prevederilor art. 41 din Conventie, Curtea considerã cã trebuie sã i se acorde reclamantului 5.000 EUR cu acest titlu.
B.Cheltuieli de judecatã
49.Reclamantul solicitã rambursarea sumei de 200 USD sau 187 EUR pentru taxele procedurale interne ocazionate de eforturile sale de a-si face recunoscut dreptul de proprietate. El cere Curtii sã îi acorde o sumã echivalentã tuturor cheltuielilor suportate în fata Curtii.
Guvernul nu a depus observatii.
50.Curtea reaminteste cã acordã doar cheltuielile însotite de documente justificative (a se vedea HotãrâreaOprea împotriva Românieinr. 33.358/96, hotãrârea din 9 iulie 2002, paragraful 56).
51.Curtea aratã cã suma de 187 EUR, reprezentând taxe si cheltuieli de judecatã solicitate (onorarii pentru cea de-a doua cerere de restituire) pentru care s-au prezentat documente justificative, a fost în mod real si necesar cheltuitã si este rezonabilã. În aceste conditii, i se vor acorda reclamantului cei 187 EUR solicitati.
C.Majorãri de întârziere
52.Curtea considerã adecvat sã stabileascã majorãri de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. hotãrãste cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Conventie, în sensul cã nu a existat un proces echitabil;
2. hotãrãste cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Conventie, datoritã faptului cã reclamantului i s-a refuzat dreptul de acces la justitie;
3. hotãrãste cã a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, în ceea ce priveste apartamentul nr. 1, pentru perioada 15 decembrie 1995 – 9 octombrie 2000;
4. hotãrãste cã nu a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, în ceea ce priveste apartamentul nr. 2 si apartamentul nr. 3;
5. hotãrãste cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, conform art. 44 alin. 2 din Conventie, urmãtoarele sume:
(i) 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de daune materiale si morale;
(ii) 187 EUR (o sutã optzeci si sapte euro) cu titlu de cheltuieli de judecatã;
(iii) aceste sume se vor converti în moneda nationalã a statului pârât, la cursul aplicabil la data plãtii;
6. hotãrãste cã aceastã sumã va fi majoratã, începând de la data expirãrii termenului mentionat pânã la momentul efectuãrii plãtii sumelor indicate la pct. 5 (i) si (ii), cu o dobândã simplã de întârziere egalã cu dobânda minimã pentru împrumut practicatã de Banca Centralã Europeanã, valabilã în aceastã perioadã, la aceasta adãugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale;
7. respinge cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru rest.
Redactatã în limba francezã si comunicatã în scris la data de 29 aprilie 2003, cu aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din Regulamentul Curtii.
J.-P. Costa,
presedinte
S. Dollé,
Grefier
| ← Canciovici si altii contra României | Silvestru Cotlet contra României → |
|---|
