Silvestru Cotlet contra României
| Comentarii |
|
din 3 iunie 2003
în cauza Silvestru Cotlet împotriva României*)
(Cererea nr. 38.565/97)
În cauza Silvestru Cotlet împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (sectia a IV-a), statuând în cadrul unei Camere formate din: domnul Nicolas Bratza, presedinte; domnii M. Pellonpaa, C. Bîrsan, R. Maruste, S. Pavlovschi, L. Garlicki si doamna V. Straznicka, judecãtori; si domnul M. O’Boyle, grefier de sectie, dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 13 mai 2003, pronuntã hotãrârea urmãtoare, adoptatã la aceastã ultimã datã: PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 38.565/97, îndreptatã împotriva României, prin care un cetãtean al acestui stat, domnul Silvestru Cotlet (reclamantul), s-a adresat Comisiei Europene a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 16 noiembrie 1995, în temeiul fostului articol 25 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul care beneficiazã de asistentã judiciarã este reprezentat în fata Curtii de cãtre domnul D. Mihai, avocat în Baroul Bucuresti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, doamna C.I. Tarcea.
3. Reclamantul s-a plâns de o încãlcare a dreptului sãu la respectarea corespondentei, prevãzut de articolul 8 si de fostul articol 25 (actual articol 34) din Conventie, datoritã întârzierilor în primirea corespondentei si deschiderii corespondentei destinate sau provenind de la Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Curtea) si de la Comisie, precum si de refuzul autoritãtilor de a-i pune la dispozitie hârtie, plicuri si timbre pentru corespondenta sa cu Curtea.
4. Cererea a fost transmisã Curtii la data de 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului 11 la Conventie (art. 5 § 2 din Protocolul 11).
5. Cererea a fost atribuitã primei Sectii a Curtii (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia s-a constituit, în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament, Camera însãrcinatã cu examinarea cererii (art. 27 § 1 din Conventie).
6. Printr-o decizie din 10 octombrie 2000 Camera a declarat cererea partial admisibilã.
7. La 1 noiembrie 2001 Curtea a modificat compunerea sectiilor (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuitã Sectiei a IV-a, astfel modificatã (art. 52 § 1).
8. Printr-o decizie din 16 aprilie 2002 Camera a declarat restul plângerii admisibile.
9. Atât reclamantul, cât si Guvernul au depus observatii scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstantele cauzei
10. Reclamantul, Silvestru Cotlet, este cetãtean român, nãscut în anul 1964, si are domiciliul în Gura Humorului.
11. La data de 23 iulie 1992 reclamantul a fost condamnat de cãtre Tribunalul Caras-Severin la 18 ani de închisoare pentru sãvârsirea infractiunii de omor. Curtea Supremã de Justitie a mentinut aceastã hotãrâre printr-o decizie definitivã din data de 20 ianuarie 1993.
12. Dupã condamnare reclamantul a fost depus în Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin. A fost apoi transferat la penitenciarele din Timisoara, Gherla, Jilava, Rahova, Craiova, Târgu Ocna si Mãrgineni.
13. Reclamantul a sesizat Comisia la data de 16 noiembrie 1995. Scrisoarea sa a sosit la secretariatul Comisiei în data de 5 ianuarie 1996, într-un plic purtând antetul Ministerului Justitiei, trimis din Bucuresti. Reclamantul informa Comisia cã aceasta era “ultima lui sperantã“.
14. Prin scrisoarea din 19 februarie 1996, secretariatul Comisiei a solicitat reclamantului sã îsi precizeze cererile si sã îi punã la dispozitie copii de pe deciziile judiciare pertinente pentru cererile sale. I s-a trimis, de asemenea, în anexã textul Conventiei si o notã explicativã.
15. Prin scrisoarea din 10 octombrie 1996 reclamantul a rãspuns cã întârzierea în primirea rãspunsurilor se datora formalitãtilor necesare pentru a obtine copii de pe documentele cerute. A explicat, de asemenea, cã nu putea pune la dispozitie copii de pe dosarul sãu de penitenciar de la Timisoara, deoarece nu avea suficienti bani pentru a le fotocopia.
16. Aceastã scrisoare a sosit la secretariatul Comisiei în data de 16 decembrie 1996, cu o scrisoare datatã 26 noiembrie 1996 a directorului Directiei Generale a Penitenciarelor, generalul de divizie I.C. Cele douã scrisori au sosit într-un plic ce purta antetul Ministerului Justitiei, trimis din Bucuresti.
17. Prin scrisoarea din 17 ianuarie 1997 secretariatul Comisiei i-a cerut reclamantului explicatii cu privire la întârzierea corespondentei. Reclamantul a rãspuns printr-o scrisoare, datatã 17 februarie 1997, prin care sustinea cã întârzierile în corespondenta sa cu Comisia nu îi erau imputabile, si a cerut ajutor în asigurarea respectãrii art. 8 din Conventie. A confirmat primirea notei explicative pe care Comisia i-a trimis-o la data de 19 februarie 1996. Aceastã scrisoare a sosit la Comisie la data de 27 martie 1997, cu o scrisoare de însotire din 18 martie 1997, provenind de la directorul Directiei Generale a Penitenciarelor, I.C. Cele douã scrisori au fost trimise într-un plic purtând antetul Ministerului Justitiei, expediat din Bucuresti.
18. La data de 30 aprilie 1997, secretariatul Comisiei l-a informat pe reclamant cã cererea sa referitoare la caracterul pretins inechitabil al procedurii prin care s-a ajuns la condamnare prezenta anumite probleme si i-a cerut precizãri în legãturã cu cererea întemeiatã pe art. 8 din Conventie, pe care acesta îl invocase în scrisoarea precedentã.
19. La data de 19 mai 1997 reclamantul a rãspuns cã i-au fost înmânate deschise toate scrisorile trimise de cãtre Comisie si a fost obligat sã înmâneze autoritãtilor penitenciare scrisorile sale destinate Comisiei, într-un plic deschis. Aceste scrisori erau apoi trimise Directiei Generale a Penitenciarelor din Bucuresti, unde erau înregistrate si trimise la destinatie. El se plângea si de faptul cã seful închisorii “uitase“ sã îi înmâneze textul Conventiei care îi fusese trimis în anexã la scrisoarea secretariatului Comisiei din 19 februarie 1996. El sublinia faptul cã doar datoritã celorlalte scrisori ale Comisiei si în urma insistentelor repetate comandantul îi înmânase în cele din urmã textul Conventiei.
20. Scrisoarea din 9 mai 1997 a sosit la Comisie în data de 4 iulie 1997, împreunã cu o scrisoare de însotire a directorului adjunct al Directiei Generale a Penitenciarelor, colonelul M.V.
Cele douã scrisori fuseserã trimise împreunã din Bucuresti, într-un plic purtând antetul Ministerului Justitiei.
21. La data de 22 august 1997 reclamantul a trimis Comisiei formularul de cerere. Formularul a fost, de asemenea, trimis din Bucuresti împreunã cu o scrisoare de însotire provenind de la Directia Generalã a Penitenciarelor într-un singur plic sosit la Comisie la data de 20 octombrie 1997.
22. Mai multe scrisori ale reclamantului din 8 martie, 16 septembrie si 31 decembrie 1999, 15 octombrie, 11 noiembrie, 12, 4 si 21 decembrie 2000 au sosit la Curte, respectiv în plicuri obisnuite închise, în termen de o sãptãmânã dupã expediere.
23. Printr-o scrisoare din 8 martie 1999 reclamantul a informat Curtea cã era împiedicat sã comunice cu aceasta, deoarece autoritãtile refuzau sã îi punã la dispozitie hârtie de scris si plicuri. Reclamantul cerea ajutorul Curtii pentru a remedia aceastã situatie si arãta cã reusise, în cele din urmã, sã obtinã un plic doar prin intermediul unui alt detinut.
24. Printr-o scrisoare din 16 septembrie 1999 reclamantul a prezentat Curtii scuzele sale deoarece fusese obligat, din lipsã de timbru, sã punã scrisoarea sa alãturi de cea a unui alt detinut care scria Curtii.
25. Prin scrisoarea din 11 noiembrie 2000, trimisã din Spitalul penitenciar Târgu Ocna, reclamantul a comunicat faptul cã a primit la data de 8 noiembrie 2000 o scrisoare din partea Grefei Curtii, care îi fusese trimisã la data de 27 octombrie 2000, si sublinia faptul cã aceastã scrisoare îi parvenise într-un plic deschis.
El arãta, de asemenea, cã introducerea cererii sale la Strasbourg si corespondenta sa cu Secretariatul provocase ostilitatea gardienilor fatã de el. Reclamantul se exprima în termenii urmãtori: “în închisoare, gardienii nu sunt multumiti de corespondenta mea cu dumneavoastrã si, pentru acest motiv, se pare cã voi fi transferat si s-ar putea sã mai am si alte probleme“.
El informa, de asemenea, Curtea cã un alt detinut care cunostea limba francezã îl ajutase sã traducã formularul de cerere, dar cã nu putea dezvãlui numele persoanei în cauzã, deoarece aceasta ar putea avea probleme cu conducerea penitenciarului.
26. Printr-o scrisoare din 15 mai 2002 conducerea Penitenciarului din Mãrgineni, rãspunzând unei cereri de informatii, adresatã de cãtre agentul Guvernului român, confirma în primul rând faptul cã reclamantul fusese detinut succesiv în Penitenciarul Mãrgineni din 27 martie 1998 pânã în 3 octombrie 1999, din 27 iunie în 19 iulie 2000 si din 29 mai 2001 în 13 ianuarie 2002. Se arãta apoi de cãtre aceasta cã, în perioadele amintite, reclamantul avea în contul sãu suma de 592.000 lei si cã nu fãcuse nici o cerere în vederea obtinerii unei eventuale finantãri care i-ar fi fost necesarã pentru a putea introduce o cerere la Curte. Conducerea penitenciarului arãta apoi cã, în perioadele amintite, reclamantul se adresase o singurã datã Ministerului Justitiei, si aceasta doar pentru a solicita gratierea, si cã nimic nu dovedea faptul cã s-ar fi adresat ulterior Curtii.
II. Drept intern aplicabil
27. Dispozitiile legale si jurisprudenta internã aplicabile sunt descrise în Hotãrârea Petra împotriva României (Hotãrârea din 23 septembrie 1998, Culegere de hotãrâri si decizii 1998–VII, p. 2853, §§ 25–26).
28. Din punctul de vedere al Guvernului, Ordinul nr. 2.036/C sau nr. 2.037/C, care garanteazã secretul corespondentei detinutilor, a fost adoptat la data de 24 noiembrie 1997 de cãtre ministrul justitiei. Guvernul nu a depus o copie a ordinului în discutie si nu rezultã din elementele prezentate de Guvern cã Curtea si-ar putea procura singurã acest ordin sau cã acesta ar fi fost publicat.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 8 din Conventie
29. Reclamantul se plânge de încãlcãri ale dreptului sãu la corespondentã cu Comisia si cu Curtea. El invocã sub acest aspect art. 8 din Conventie, care prevede cã:
“1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie.
2. Nu este admis amestecul unei autoritãti publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege si dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea nationalã, siguranta publicã, bunãstarea economicã a tãrii, apãrarea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãtii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertãtilor altora.“
30. Curtea aratã cã plângerea are trei pãrti: prima se referã la întârzierile în transmiterea corespondentei reclamantului destinate Comisiei sau Curtii; cea de-a doua priveste deschiderea corespondentei reclamantului, destinatã Comisiei si Curtii sau provenind de la acestea; cea de-a treia se referã la refuzul administratiei penitenciare de a-i pune la dispozitie reclamantului cele necesare pentru corespondenta cu Curtea.
1. Asupra întârzierilor în transmiterea corespondentei reclamantului, destinatã Curtii si Comisiei
A. Argumentele pãrtilor
31. Reclamantul sustine cã întârzierile în transmiterea corespondentei destinate Comisiei sau Curtii aduc atingere dreptului garantat de art. 8, citat mai sus.
32. Guvernul admite cã reclamantul a suferit o ingerintã în dreptul sãu la respectarea corespondentei cu Comisia, datoritã întârzierilor înregistrate în transmiterea corespondentei destinate Comisiei, si cã aceastã întârziere nu era prevãzutã de o “lege“, în sensul art. 8 § 2 din Conventie. Trimite, în ceea ce priveste acest ultim punct, la Hotãrârea Petra împotriva României din 23 septembrie 1998, în care Curtea a constatat o încãlcare a art. 8 din Conventie, pe motiv cã legea românã nu îndeplinea exigenta de accesibilitate a legii, în sensul celui de-al doilea alineat al art. 8 din Conventie. Guvernul subliniazã totusi cã reclamantul nu a mai suferit nici o ingerintã în dreptul la respectarea corespondentei dupã data de 24 noiembrie 1997, datã la care a fost adoptat un ordin al ministrului justitiei (denumit în continuare ordinul ministrului justitiei), care garanta transmiterea imediatã a corespondentei detinutilor, precum si secretul acesteia.
B. Aprecierea Curtii
33. Curtea remarcã în primul rând faptul cã aceastã parte a plângerii se referã la o perioadã care începe la data de 16 noiembrie 1995, datã la care reclamantul a trimis o primã scrisoare Comisiei, pânã la data de 20 octombrie 1997, datã la care Comisia a primit scrisoarea reclamantului din 22 august 1997. Curtea relevã faptul cã pe parcursul acestei perioade corespondenta reclamantului a ajuns la destinatie în termene care variau între o lunã si 10 zile minimum si douã luni si 10 zile maximum.
Curtea remarcã faptul cã dupã 20 octombrie 1997 scrisorile reclamantului au sosit în termene normale, în general între una si douã sãptãmâni dupã expediere (§ 22 de mai sus). Curtea considerã, pe baza elementelor furnizate, cã nici o ingerintã nu poate fi observatã dupã data de 20 octombrie 1997 cu privire la întârzierea în transmiterea corespondentei reclamantului destinate Curtii.
34. Curtea remarcã apoi cã nu este contestat faptul cã întârzierea în transmiterea corespondentei reclamantului între 16 noiembrie 1995 – 20 octombrie 1997 constituie, în spetã, o ingerintã în dreptul sãu la respectarea corespondentei, garantat de art. 8 § 1 din Conventie, care nu era prevãzutã de o “lege“, în sensul alin. 2 al art. 8 din Conventie.
35. În aceastã privintã Curtea reaminteste cã în cauza Petra împotriva României, citatã mai sus, a constatat încãlcarea art. 8 din Conventie pe motiv cã “legea românã nu indicã destul de clar întinderea si modalitãtile de exercitare a acestei puteri de apreciere acordate autoritãtilor“ (Hotãrârea Petra împotriva României, citatã mai sus, § 38 in fine), si cã “dispozitiile interne aplicabile în materie de control al corespondentei detinutilor_ lasã autoritãtilor nationale o marjã prea mare de apreciere: legea se limiteazã la a indica, într-o manierã foarte generalã, dreptul condamnatilor de a primi si de a trimite corespondentã si acordã directorilor penitenciarelor autoritatea de a pãstra orice scrisoare, ziar, carte sau revistã «neadecvatã reeducãrii condamnatului» (§ 25 de mai sus). Controlul corespondentei pare deci, automat, independent de orice decizie a unei autoritãti judecãtoresti si nesupus cãilor de atac.
În ceea ce priveste regulamentul de aplicare, acesta nu este publicat, motiv pentru care reclamantul nu a putut sã ia cunostintã de continutul acestuia“ (Hotãrârea Petra împotriva României, citatã mai sus, § 37).
36. Curtea considerã cã nimic din aceastã spetã nu este, din acest punct de vedere, distinct fatã de speta Petra împotriva României, citatã mai sus. Ingerinta litigioasã este întemeiatã, în speta de fatã, pe aceleasi dispozitii interne ca si cele declarate de Curte ca incompatibile cu cerintele unei “legi“, în sensul art. 8 § 2 din Conventie. Curtea concluzioneazã cã ingerinta nu a fost, prin urmare, prevãzutã de “lege“ si cã, din acest punct de vedere, a existat o încãlcare a art. 8 din Conventie.
37. Cu privire la concluzia precedentã, Curtea nu considerã necesar sã verifice în spetã respectarea celorlalte exigente din cel de-al doilea alineat al art. 8 si nici calitatea de “lege“ a ordinului ministrului justitiei din 24 noiembrie 1997 la care trimite Guvernul, deoarece, în sensul alin. 2 citat mai sus, acesta a intervenit ulterior faptelor care constituie aceastã parte a plângerii, întemeiatã pe art. 8 din Conventie.
2. Asupra deschiderii corespondentei reclamantului destinate Comisiei si Curtii sau provenind de la acestea
A. Argumentele pãrtilor
38. Guvernul nu contestã faptul cã înainte de 24 noiembrie 1997 reclamantul a suferit o ingerintã în dreptul sãu la respectarea corespondentei, motivul fiind deschiderea corespondentei destinate Comisiei sau provenind de la aceasta. Lãsând la aprecierea Curtii acest aspect, Guvernul admite cã ingerinta mentionatã nu era prevãzutã de o “lege“, în sensul art. 8 § 2 din Conventie, precum Curtea a constatat în Hotãrârea Petra împotriva României citatã mai sus, pentru fapte similare celor din spetã.
Guvernul subliniazã totusi cã dupã data de 24 noiembrie 1997, dupã adoptarea unui ordin de cãtre ministrul justitiei – nr. 2.036/C sau 2.037/C, care garanta secretul corespondentei detinutilor, reclamantul nu a mai suferit încãlcãri ale dreptului sãu la corespondentã. Guvernul aratã cã numeroase mãsuri au fost adoptate de cãtre Directia Generalã a Penitenciarelor din Bucuresti pentru punerea în aplicare a ordinului mentionat: pe de o parte, o circularã prin care se atrãgea atentia asupra importantei respectãrii de cãtre personalul din penitenciar a dreptului la corespondentã al detinutilor a fost expediatã în fiecare penitenciar; pe de altã parte, ordinul mentionat este prezentat fiecãrui nou-detinut, care aflã astfel care sunt drepturile si obligatiile sale în aceastã privintã.
39. Reclamantul contestã afirmatiile Guvernului, conform cãrora, dupã 24 noiembrie 1997, nu i s-a mai încãlcat dreptul la respectarea secretului corespondentei. El trimite, sub acest aspect, la scrisoarea de la Penitenciarul Mãrgineni din 15 mai 2002, adresatã agentului Guvernului, care aratã cã între 1998 si 2002 reclamantul nu ar fi formulat nici o cerere de finantare pentru a trimite o cerere Curtii si cã ar fi trimis o singurã cerere Ministerului Justitiei pentru a solicita gratierea. El considerã cã scrisoarea mentionatã constituie o dovadã a faptului cã administratia penitenciarã a continuat sã tinã un registru continând corespondenta detinutilor si a continuat sã citeascã aceastã corespondentã si dupã data de 24 noiembrie 1997. Reclamantul subliniazã, în cele din urmã, cã administratia penitenciarã citise scrisoarea sa adresatã ministrului justitiei din moment ce cunostea continutul acestei scrisori.
B. Aprecierea Curtii
1. Perioada de pânã la 24 noiembrie 1997
40. Curtea aratã cã nu se contestã, în spetã, faptul cã deschiderea corespondentei reclamantului destinate Comisiei sau provenind de la aceasta înainte de 24 noiembrie 1997 constituie o ingerintã în dreptul reclamantului la respectarea corespondentei.
Curtea relevã apoi cã ingerinta mentionatã este anterioarã datei de 23 septembrie 1998, datã la care Curtea a considerat, în cauza Petra împotriva României, citatã mai sus, cã art. 8 din Conventie fusese încãlcat de cãtre autoritãti, pe motiv cã dispozitiile interne aplicabile nu îndeplineau exigentele alin. 2 al art. 8 din Conventie (Hotãrârea Petra împotriva României, citatã mai sus, §§ 38–39).
41. Or, ingerinta litigioasã fiind întemeiatã, în spetã, pe aceleasi dispozitii interne, precum cele deja declarate ca neîndeplinind conditiile unei îlegi“, Curtea considerã cã nimic din aceastã spetã nu permite sã se distingã, din acest punct de vedere, între speta de fatã si speta Petra împotriva României citatã mai sus.
42. Asadar, ingerinta litigioasã neîndeplinind conditia de a fi prevãzutã de o “lege“, Curtea concluzioneazã cã s-a încãlcat art. 8 din Conventie sub acest aspect.
2. Perioada de dupã 24 noiembrie 1997
43. În ceea ce priveste respectarea secretului corespondentei reclamantului dupã data de 24 noiembrie 1997, Curtea constatã faptul cã se gãseste în fata unei controverse între pãrti, în mãsura în care Guvernul neagã existenta oricãrei ingerinte dupã data la care ministrul justitiei a adoptat ordinul care garanteazã secretul corespondentei detinutilor, fapt contestat de reclamant. În aceastã situatie îi revine mai întâi Curtii rolul sã decidã asupra acestei controverse pe baza dosarului aflat în posesia sa (Messina împotriva Italiei, Hotãrârea din 2 februarie 1993, seria A n˚ 257-H, § 31).
44. Curtea aratã cã din scrisoarea din 15 mai 2002 a Directiei Penitenciarului Mãrgineni rezultã cã autoritãtile au continuat si dupã data de 24 noiembrie 1997 sã controleze corespondenta reclamantului, mai ales în ceea ce priveste obiectul acesteia si destinatarii. Curtea noteazã, în aceastã privintã, cã autoritãtile penitenciare erau la curent cu faptul cã între anii 1998 si 2002 reclamantul nu a trimis nici o cerere Curtii si cã trimisese o singurã cerere ministrului justitiei pentru a solicita gratierea (§ 26 mentionat mai sus). În plus, Curtea remarcã faptul cã reclamantul s-a plâns în scrisoarea sa din 11 noiembrie 2000 de faptul cã scrisoarea din data de 27 octombrie 2000, provenitã de la Grefa Curtii, i-a fost înmânatã deschisã, fapt pe care Guvernul nu îl contestã (§ 25 de mai sus). Aceste elemente permit Curtii sã acorde încredere afirmatiilor reclamantului. Curtea considerã, asadar, cã ingerinta în dreptul la respectarea corespondentei a continuat si dupã data adoptãrii ordinului ministrului justitiei, care garanta secretul corespondentei detinutilor.
45. Aceastã ingerintã încalcã art. 8 din Conventie, cu exceptia cazului în care este “prevãzutã de lege“, urmãreste un scop au scopuri legitime si este, în plus, înecesarã într-o societate democraticã“ pentru a atinge aceste scopuri (a se vedea hotãrârile Silver si altii împotriva Marii Britanii, 25 martie 1992, seria A, nr. 233, p. 16, § 34, si Calogero împotriva Marii Britanii, 25 martie 1983, seria A, nr. 62, p. 32, § 84, Campbell c Diana împotriva Italiei, 15 noiembrie 1996, Culegerea 1996–V, p. 1775, § 28).
46. În ceea ce priveste legalitatea ingerintei, Curtea, în absenta unor indicatii mai precise oferite de cãtre pãrti, pleacã de la ideea cã, în spetã, controlul corespondentei reclamantului s-a întemeiat, spre deosebire de cauza Petra împotriva României mentionatã anterior, pe ordinul pe care ministrul justitiei l-ar fi adoptat la data de 24 noiembrie 1997 si care garanta secretul corespondentei detinutilor. Chiar dacã s-ar presupune cã nu a fost asa în cazul de fatã, sarcina de a indica dispozitiile eventualei legi pe care s-au întemeiat autoritãtile nationale pentru a supune corespondenta detinutului unui control îi apartine Guvernului (Hotãrârea Di Giovine împotriva Italiei, nr. 39.920/98, § 25, Hotãrârea din 26 iulie 2001, nepublicatã).
47. Or, Curtea aratã în primul rând cã existã unele incoerente în observatiile Guvernului referitoare la ordinul ministrului justitiei din 24 noiembrie 1997, în mãsura în care acesta este uneori identificat sub numãrul 2.036/C, iar alteori sub numãrul 2.037/C.
În plus, nu rezultã din informatiile puse la dispozitie de cãtre Guvern sau pe care Curtea le-a obtinut ea însãsi cã ordinul în cauzã ar fi fost publicat. În aceste conditii si în lumina jurisprudentei în materie (Hotãrârea Petra împotriva României citatã mai sus, § 37; Hotãrârea Di Giovine împotriva Italiei, citatã mai sus, § 26; Hotãrârea Peers împotriva Greciei, nr. 28.524/95, § 82, CEDO 2001–III si Labita împotriva Italiei, nr. 26.772/95, §§ 175–185, CEDO 2000–IV), Curtea considerã cã ingerinta litigioasã nu era prevãzutã de o “lege“, în sensul alin. 2 al art. 8 din Conventie.
48. Cu privire la concluzia precedentã, Curtea nu considerã necesar sã verifice, în spetã, respectarea celorlalte conditii din alin. 2 al art. 8 din Conventie.
3. Asupra refuzului administratiei penitenciare de a-i pune la dispozitie reclamantului cele necesare pentru corespondenta sa cu Curtea
A. Argumentele pãrtilor
49. Reclamantul considerã cã refuzul administratiei penitenciare, dupã data de 24 noiembrie 1997, de a-i pune la dispozitie cele necesare, precum plicuri, timbre si hârtie de scris, pentru a se putea adresa Curtii constituie o încãlcare a art. 8. El considerã cã aceastã încãlcare se datoreazã lipsei de precizie si de accesibilitate a reglementãrii aplicabile.
50. Guvernul contestã adevãrul afirmatiilor reclamantului si considerã cã acestea sunt nefondate. Se aratã cã, în virtutea ordinului ministrului justitiei din 24 noiembrie 1997, le revine detinutilor sau familiilor acestora sarcina de a achizitiona plicurile si timbrele necesare pentru corespondenta lor si cã, atunci când detinutii nu dispun de mijloacele financiare necesare, cheltuielile sunt suportate de cãtre administratiile penitenciare. În acest caz reclamantul este obligat sã facã o cerere în scris la administratia penitenciarã. Or, Guvernul subliniazã cã nu rezultã din registrele Penitenciarului Mãrgineni faptul cã reclamantul ar fi formulat o asemenea cerere si aratã cã, în orice caz, nu ar fi putut sã beneficieze de acestea în mod gratuit, deoarece avea în cont suma de 592.000 lei.
51. Guvernul aratã apoi cã, potrivit informatiilor transmise de Directia Generalã a Penitenciarelor, detinutilor care îndeplinesc conditiile prevãzute de “regulament“ li se atribuie douã plicuri într-o lunã. Guvernul nu a identificat însã reglementarea în cauzã.
52. Reclamantul sustine cã cerinta la care face referire Guvernul este ilogicã: detinutul care are nevoie de hârtie si plicuri nu poate fi obligat sã le cearã în scris, pe o hârtie pe care oricum nu o posedã. Este vorba în acest caz, dupã pãrereareclamantului, de o restrângere nejustificatã a posibilitãtii de a pune în practicã dreptul la respectarea corespondentei sale. Reclamantul subliniazã cã s-a lovit de un refuz fatã de toate cererile sale formulate oral cãtre comandantul penitenciarului, pe motiv cã erau disponibile doar plicuri timbrate pentru România, nu si pentru strãinãtate.
53. Reclamantul subliniazã cã Guvernul citeazã o anumitã reglementare, în virtutea cãreia detinutilor li se acordau gratuit douã plicuri pe lunã, fãrã însã a identifica aceastã reglementare.
Or, el aratã cã, în mod evident, plicurile nu sunt suficiente pentru a-si putea exercita dreptul la corespondentã.
54. În ceea ce priveste sustinerea Guvernului, conform cãreia el ar fi avut în cont suma de 590.000 lei, reclamantul sustine cã este vorba despre o sumã modestã – echivalentul în lei a 18 euro, pe care a avut-o în cont o scurtã perioadã, în lunile august si septembrie 1998, si care reprezenta beneficiul obtinut în urma vânzãrii tablourilor si icoanelor sale la o expozitie.
Reclamantul subliniazã cã a cerut timbre si plicuri atunci când nu mai avea mijloace de a si le procura, adicã dupã ce cumpãrase, cu banii pe care îi avea în cont, lucruri elementare pentru uz curent (tigãri, sãpun, hranã etc.).
55. Reclamantul sustine, în fine, cã cheltuielile realizate de detinuti pentru corespondenta cu Curtea nu sunt “cheltuieli voluptorii“, realizate în interes pur personal. Corespondenta cu Curtea rãspunde, dupã pãrerea reclamantului, unui interes general, si anume aceluia de a permite Curtii sã dea o hotãrâre bazatã pe toate elementele pertinente de fapt si de drept într-un caz de spetã. Or, aceasta implicã, între altele, posibilitatea reclamantului de a informa Curtea cu privire la orice element nou sau de a-i pune la dispozitie elementele pe care le considerã pertinente pentru a-si apãra cauza. Pentru acest motiv reclamantul considerã cã autoritãtile trebuie sã ia toate mãsurile necesare în scopul de a garanta detinutilor posibilitatea realã de a se adresa Curtii de fiecare datã când au nevoie.
B. Aprecierea Curtii
56. Curtea considerã cã aceastã cerere a reclamantului pune în spetã douã probleme distincte, desi legate între ele: aceea, în primul rând, de a sti dacã statul avea o obligatie pozitivã de a-i pune la dispozitie reclamantului cele necesare pentru corespondenta sa cu Curtea si, apoi, aceea de a sti dacã statul si-a îndeplinit aceastã obligatie.
1. Asupra responsabilitãtii statului pentru neîndeplinirea unei obligatii pozitive
57. Curtea remarcã faptul cã reclamantul se plânge, în substantã, nu de un act, ci de inactiunea statului. Ea reaminteste, în aceastã privintã, cã art. 8 are drept obiectiv esential apãrarea individului împotriva ingerintelor arbitrare ale puterilor publice si nu se limiteazã doar la a cere statului sã se abtinã de la asemenea ingerinte: acestei interdictii i se pot adãuga obligatii pozitive inerente respectãrii efective a drepturilor garantate de art. 8, mentionat (X si Y împotriva Olandei, Hotãrârea din 26 martie 1985, seria A nr. 91, p. 11, § 23 si Stjerna împotriva Finlandei, Hotãrârea din 25 noiembrie 1994, seria A nr. 299-B, p. 61, § 38). 58. În ceea ce priveste art. 8 din Conventie, Curtea a ajuns la concluzia cã existã acest tip de obligatii în sarcina unui stat, atunci când ea a constatat existenta unei legãturi directe si imediate între mãsurile cerute de un reclamant, pe de o parte, si, viata privatã sau familialã a acestuia, pe de altã parte (a se vedea, printre altele, Lopez Ostra împotriva Spaniei, Hotãrârea din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 303 C, p. 56, § 58; Guerra si altii împotriva Italiei, Hotãrârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 228, § 60).
59. În spetã, Curtea constatã cã existã o asemenea legãturã directã între dreptul pretins de reclamant, si anume acela de a i se pune la dispozitie de cãtre administratia închisorii cele necesare pentru corespondenta cu Curtea si, pe de altã parte, dreptul reclamantului la respectarea corespondentei sale, asa cum este acesta garantat de art. 8 din Conventie. De fapt, a dispune de materiale precum hârtie de scris, timbre sau plicuri este un lucru inerent exercitãrii de cãtre reclamant a dreptului sãu la respectarea corespondentei, garantat de art. 8 din Conventie. Îi revine, asadar, Curtii sarcina de a examina dacã autoritãtile si-au încãlcat într-adevãr obligatia pozitivã, asa cum sustine reclamantul.
2. Asupra problemei eventualei nerespectãri de cãtre stat a obligatiei sale pozitive
60. Curtea considerã cã, contrar afirmatiilor Guvernului, sustinerile reclamantului, care constituie cea de-a treia parte a plângerii sale sub aspectul prevederilor art. 8, nu sunt lipsite de fundament. Mai multe scrisori ale reclamantului au sosit în plicuri ale altor detinuti si reclamantul a informat în mod constant Curtea cu privire la acest subiect, cerându-i ajutorul (paragrafele 23–24 de mai sus).
61. Curtea aminteste în aceastã privintã cã art. 8 din Conventie nu obligã statele sã suporte taxele legate de întreaga corespondentã a detinutilor si nici sã garanteze detinutilor dreptul de a-si alege materialul de scris (Boyle împotriva Marii Britanii, Hotãrârea nr. 9.659/82, Decizia Comisiei din 6 martie 1985, decizii si rapoarte 41, p. 91 si Farrant împotriva Marii Britanii, Hotãrârea nr. 7.291/75, Decizia Comisiei din 18 octombrie 1985, D.R. 50, p. 5). Totusi, ar putea apãrea o problemã dacã, în lipsa unor mijloace financiare, corespondenta unui detinut a fost în mod grav împiedicatã (Hotãrârea Boyle împotriva Marii Britanii, citatã mai sus). De asemenea, obligarea detinutilor de a utiliza pentru corespondenta lor hârtia specialã a închisorii nu constituie o ingerintã în dreptul la respectarea corespondentei, cu conditia ca aceastã hârtie sã fie imediat disponibilã (Hotãrârea Farrant împotriva Marii Britanii, citatã mai sus).
62. Curtea remarcã faptul cã Guvernul, dupã ce s-a referit la o reglementare în virtutea cãreia reclamantul putea sã beneficieze de douã plicuri gratuite în decurs de o lunã, nu a fost în mãsurã sã dovedeascã faptul cã reclamantul ar fi beneficiat în mod efectiv de aceastã reglementare.
63. În plus, Curtea subscrie la argumentul pãrtii reclamante, conform cãruia plicurile nu sunt suficiente pentru a-si putea exercita dreptul la corespondentã. Or, Curtea noteazã cã, dupã pãrerea reclamantului, toate cererile sale de a-i fi furnizate materiale, adresate oral comandantului închisorii, au fost respinse pe motiv cã erau disponibile doar plicuri timbrate pentru România si nu pentru strãinãtate, fapt pe care Guvernul nu îl contestã.
64. Curtea nu acceptã argumentul Guvernului, conform cãruia reclamantul ar fi omis sã facã o cerere scrisã, în mãsura în care partea interesatã urmãrea tocmai obtinerea, printre altele, a hârtiei de scris.
65. În aceste conditii Curtea considerã cã autoritãtile nu si-au îndeplinit obligatia pozitivã de a-i pune la dispozitie reclamantului cele necesare pentru corespondenta sa cu Curtea si cã, prin urmare, existã o violare a art. 8 din Conventie sub acest aspect.
https://legeaz.net
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 34 din Conventie
66. Reclamantul se plânge de o încãlcare a dreptului sãu la un recurs individual garantat de art. 34 din Conventie (fostul art. 25), care prevede cã: “Curtea poate fi sesizatã printr-o cerere de cãtre orice persoanã fizicã, orice organizatie neguvernamentalã sau orice grup de particulari care se pretinde victimã a unei încãlcãri de cãtre una dintre înaltele pãrti contractante a drepturilor recunoscute în Conventie sau în Protocoalele sale. Înaltele pãrti contractante se angajeazã sã nu împiedice prin nici o mãsurã exercitiul eficace al acestui drept.“
67. Reclamantul aratã cã introducerea unei cereri la Curte si Comisie a determinat ostilitatea gardienilor împotriva sa, care l- au supus la presiuni pentru a-si retrage plângerea. Aratã apoi cã refuzul administratiei penitenciare de a-i pune la dispozitie plicuri, timbre si hârtie de scris pentru a se adresa Curtii, precum si întârzierile în transmiterea corespondentei si deschiderea repetatã a scrisorilor sale adresate Curtii si Comisiei sau provenind de la acestea i-au cauzat reclamantului sentimente de angoasã si frustrare, accentuate si de faptul cã acesta se gãsea într-un spatiu închis, fãrã a avea vreun contact cu familia sau cu lumea exterioarã.
68. Guvernul subliniazã cã reclamantul nu a oferit, sub acest aspect, probe adecvate si indubitabile si considerã, prin urmare, cã aceastã cerere trebuie respinsã ca fiind nefondatã.
69. Curtea reaminteste cã, pentru ca mecanismul recursului individual instaurat de art. 34 din Conventie sã fie eficace, este de cea mai mare importantã ca reclamantii, declarati sau potentiali, sã fie liberi sã comunice cu Comisia, fãrã ca autoritãtile sã facã presiuni de vreun fel pentru a-si retrage sau modifica cererile. Prin cuvântul presiuni trebuie sã se înteleagã nu doar reprimarea directã si actele flagrante de intimidare a reclamantilor declarati sau potentiali, a familiilor lor sau a reprezentantului lor în justitie, ci si actele sau contactele indirecte si aluziile care urmãresc sã îi convingã pe acestia, mai ales sã îi descurajeze de a se folosi de o cale de atac pusã la dispozitie de Conventie.
Pentru a determina dacã contactele dintre autoritãti si un reclamant declarat sau potential constituie practici inacceptabile din punct de vedere al art. 34 din Conventie, trebuie sã se tinã cont de circumstantele particulare ale cazului. În aceastã privintã trebuie luate în considerare vulnerabilitatea reclamantului si riscul ca autoritãtile sã îl influenteze (Hotãrârea Petra împotriva României, citatã mai sus, § 43).
70. În scrisoarea sa adresatã Curtii, din data de 11 noiembrie 2000, reclamantul si-a exprimat temerea cã va fi transferat într-un alt penitenciar sau cã va avea “si alte probleme“ din cauza nemultumirii gardienilor fatã de corespondenta sa cu Curtea (§ 25 de mai sus), afirmatii care nu au fost contestate de Guvernul pârât. De asemenea, reclamantul nu a dorit sã dezvãluie numele detinutului care l-a ajutat de teamã cã acesta ar putea avea probleme cu cei din conducerea penitenciarului (§ 25 de mai sus).
71. Dupã pãrerea Curtii, poate fi vorba despre acte de intimidare care, combinate, pe de o parte, cu omisiunea administratiei penitenciare de a-i pune la dispozitie reclamantului cele necesare pentru corespondenta sa cu Curtea si, pe de altã parte, cu întârzierile în transmiterea corespondentei si deschiderea repetatã a scrisorilor sale adresate Curtii si Comisiei sau care provin de la acestea (§ 28–58 de mai sus) constituie în spetã o formã de presiune ilicitã si inacceptabilã, care a împiedicat dreptul la un recurs individual al reclamantului, cu încãlcarea art. 34 din Conventie. Aceastã concluzie se impune cu atât mai mult în spetã, având în vedere vulnerabilitatea reclamantului închis într-un spatiu limitat si care avea, prin aceasta, foarte putine contacte cu cei apropiati si cu lumea exterioarã.
72. În consecintã, a avut loc o încãlcare a art. 34 din Conventie.
III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 8 si 34 din Conventie, coroborate
73. Reclamantul invocã o încãlcare a art. 8 si 34 din Conventie, coroborate, datoratã întârzierilor în transmiterea corespondentei provenite de la organismele Conventiei si refuzului autoritãtilor de a-i pune la dispozitie cele necesare pentru corespondenta sa cu Curtea.
74. Tinând cont de concluzia la care a ajuns în § 59 si 72 de mai sus, Curtea nu considerã necesar sã se pronunte separat pe acest capãt de cerere a reclamantului.
IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Conventie
75. Conform prevederilor art. 41 din Conventie, “Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si dacã dreptul intern al înaltei pãrti contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecintelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrtii lezate, dacã este cazul, o reparatie echitabilã“.
A. Prejudiciul
76. Reclamantul solicitã suma de 200 euro cu titlu de daune materiale. El aratã cã a pictat în închisoare mai multe tablouri si icoane, din care o parte a fost selectionatã si trimisã la o expozitie de picturã organizatã în exteriorul închisorii. Or, vãzându-si în mod repetat respinse de cãtre autoritãti cererile de hârtie, plicuri si timbre, nu a avut nici o altã alternativã decât sã cedeze 6 dintre tablourile sale altor detinuti, pentru ca acestia sã îi punã la dispozitie cele necesare pentru corespondentã sau pentru ca acestia sã accepte ca scrisorile sale destinate Curtii sã plece în aceleasi plicuri cu cele pe care acestia le trimiteau, la rândul lor, Curtii. Reclamantul subliniazã cã îi era imposibil sã încheie contracte de vânzare pentru tablourile sale cu alti codetinuti, care sã poatã constitui probe pentru cererile sale pe baza art. 41 din Conventie, tinând cont de faptul cã se afla în detentie si cã nu avea hârtie la dispozitie.
77. Solicitã, de asemenea, suma de 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a comportamentului autoritãtilor care au citit si au expediat cu întârziere corespondenta sa de la sau cãtre organismele Conventiei, care l-au privat de mijloacele necesare pentru a putea continua sã corespondeze cu Curtea si care au exercitat presiuni asupra lui pentru a-si retrage cererea de la Strasbourg. El sustine cã deschiderea repetatã a scrisorilor sale si întârzierile în sosirea sau în expedierea lor i-au cauzat sentimente de angoasã, frustrare, incertitudine si descurajare, accentuate de faptul cã se gãsea într-un spatiu închis, fãrã nici un contact cu lumea exterioarã. Prin citirea si expedierea cu întârziere a corespondentei, autoritãtile l-au supus la restrictii multiple ale dreptului sãu de a comunica cu Curtea si cu Comisia. Acest fapt i-a cauzat suferinte rezultate din faptul cã s-a simtit izolat, umilit si fãrã nici o apãrare în fata autoritãtilor.
Subliniazã apoi cã a fost obligat, în cele din urmã, sã se umileascã în fata altor detinuti, mentionând situatia sa financiarã precarã, în scopul de a le solicita plicuri sau timbre ori de a accepta sã le foloseascã plicurile pentru a-si trimite scrisorile. Sentimentele sale de incertitudine, descurajare si abandon au fost foarte puternice, dupã cum o dovedeste fraza continutã în scrisoarea din 16 noiembrie 1995, adresatã Comisiei, conform cãreia Comisia era “ultima lui sansã“.
78. Guvernul solicitã Curtii sã respingã cererea reclamantului cu privire la prejudiciul material. El aratã cã suma cerutã este exageratã, deoarece costul unei scrisori cãtre Franta nu depãseste 3 euro. Aratã apoi cã reclamantul nu ar fi avut nevoie sã îsi vândã tablourile, deoarece avea 592.000 lei în cont.
În ceea ce priveste prejudiciul moral, Guvernul nu contestã faptul cã detinutii pot sã aibã un sentiment de disconfort datoritã faptului cã scrisorile sunt citite de administratia penitenciarã. În acelasi timp subliniazã cã citirea scrisorilor reclamantului a avut loc doar între 15 noiembrie 1995 si 24 noiembrie 1997, deoarece, dupã aceastã ultimã datã, autoritãtile au remediat situatia, adoptând un ordin ce garanta dreptul la corespondentã nelimitatã si necenzuratã. Guvernul considerã cã sustinerile reclamantului, conform cãrora s-ar fi umilit fatã de alti prizonieri cerând plicuri si timbre, nu sunt fondate, deoarece, pe de o parte, nu existã nici o probã la dosar si, pe de altã parte, nu era necesar sã solicite sustinerea lor financiarã, tinând cont de faptul cã el desfãsura o muncã remuneratã în penitenciar, pictând în timpul detentiei, printre altele, peretii unei biserici.
79. În ceea ce priveste prejudiciul material, Curtea aratã cã sumele cerute sunt în legãturã directã cu încãlcarea constatatã de Curte la § 65 de mai sus si care poartã asupra celei de-a treia pãrti a cererii reclamantului, întemeiatã pe art. 8 din Conventie (§ 46–58 de mai sus). Curtea recunoaste cã partea interesatã nu a prezentat probe pentru a-si sustine afirmatiile, conform cãrora ar fi fost obligat sã vândã sau sã cedeze unele dintre tablouri altor codetinuti în schimbul materialelor necesare pentru corespondenta cu Curtea sau pentru ca acestia sã accepte sã îi expedieze scrisorile adresate Curtii. Totusi, în aceastã privintã, ea acordã încredere afirmatiilor reclamantului, conform cãrora, având în vedere calitatea sa de detinut si lipsa materialelor, i-ar fi fost dificil sã încheie cu alti detinuti contracte scrise de vânzare pentru tablourile sale, care ar fi fost susceptibile sã constituie elemente de probã pentru pretentiile sale, sub aspectul art. 41 din Conventie. Curtea remarcã în cele din urmã cã elementele dosarului nu permit sã se stabileascã cu certitudine întinderea prejudiciului material efectiv suferit de reclamant.
80. În ceea ce priveste cererea reclamantului cu titlu de prejudiciu moral, Curtea considerã cã partea interesatã a suferit cu sigurantã un prejudiciu moral datoritã deschiderii si întârzierilor în transmiterea corespondentei sale cu Curtea, datoritã omisiunii administratiei penitenciare de a-i furniza cele necesare pentru a putea coresponda cu Curtea si presiunilor exercitate asupra reclamantului, de naturã sã îi încalce acestuia dreptul la un recurs individual.
81. În aceste conditii si în considerarea tuturor elementelor care se gãsesc în posesia sa, statuând în echitate, dupã cum se stabileste în art. 41 din Conventie, acordã reclamantului 2.500 euro pentru întregul prejudiciu suferit.
B. Cheltuieli de judecatã (costuri si cheltuieli)
82. Reclamantul solicitã suma de 4.290 euro pentru cheltuieli de judecatã, detaliatã dupã cum urmeazã:
a) 180 euro pentru cheltuielile suportate de avocatii sãi pentru trimiteri de scrisori Curtii;
b) 4.110 euro pentru onorariile avocatilor care l-au reprezentat în procedura desfãsuratã în fata Curtii.
83. Guvernul lasã la aprecierea Curtii problema sumei care ar trebui sã fie acordatã reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecatã, dar subliniazã totusi cã ar trebui sã se tinã cont si de faptul cã reclamantul a beneficiat de asistentã judiciarã în fata Curtii.
84. Curtea a apreciat cererea în lumina principiilor care se desprind din jurisprudenta sa (hotãrârile Nikolova împotriva Bulgariei [GC], ns 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II, Oztürk împotriva Turciei [GC], ns 22.479/93, § 83, CEDO 1999-VI, si Witold Litwa împotriva Poloniei, ns 26.629/95, § 88, CEDO 2000-III).
85 Aplicând aceste criterii la speta de fatã si statuând în echitate, dupã cum prevede art. 41 din Conventie, Curtea considerã rezonabil sã îi acorde reclamantului suma de 3.300 euro pentru cheltuieli de judecatã, din care se vor scãdea cei 920 euro care au fost deja plãtiti de Consiliul Europei cu titlu de asistentã judiciarã si care nu au fost luati în calcul în cererea reclamantului.
C. Majorãri de întârziere
86 Curtea considerã adecvat sã stabileascã majorãri de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
CURTEA
ÎN UNANIMITATE:
1. hotãrãste cã a fost încãlcat art. 8 din Conventie, datoritã întârzierilor în sosirea si în expedierea corespondentei reclamantului destinate Comisiei;
2. hotãrãste cã a fost încãlcat art. 8 din Conventie, datoritã deschiderii corespondentei reclamantului destinate Curtii si Comisiei sau provenind de la acestea;
3. hotãrãste cã art. 8 din Conventie a fost încãlcat, datoritã refuzului administratiei penitenciare de a-i pune la dispozitie reclamantului cele necesare pentru corespondenta sa cu Curtea;
4. hotãrãste cã a fost încãlcat art. 34 din Conventie;
5. hotãrãste cã nu este necesar sã se pronunte asupra pretinsei încãlcãri a drepturilor garantate de art. 8 si 34 din Conventie, coroborate;
6. hotãrãste cã:
a) statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, conform art. 44 alin. 2 din Conventie, suma de 2.500 euro (douã mii cinci sute euro) cu titlu de daune materiale si morale, precum si 3.300 euro (trei mii trei sute euro) cu titlu de cheltuieli de judecatã, din care se vor scãdea 920 euro, care au fost deja primiti de reclamant pentru asistentã judiciarã;
b) aceastã sumã va fi majoratã, începând de la data expirãrii termenului mentionat pânã la momentul efectuãrii plãtii, cu o dobândã simplã de întârziere egalã cu dobânda minimã pentru împrumut practicatã de Banca Centralã Europeanã, valabilã în aceastã perioadã, la aceasta adãugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale;
7. Respinge cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru rest.
Redactatã în limba francezã si comunicatã în scris la data de 3 iunie 2003, cu aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din Regulamentul Curtii.
Michael O’Boyle, grefier | Nicolas Bratza, presedinte |
CURTEA EUROPEANÃ A DREPTURILOR OMULUI
| ← Ghitescu contra României | Barbu Anghelescu contra României - Anchetă eficace... → |
|---|
