Canciovici si altii contra României
| Comentarii |
|
(Cererea nr. 32.926/1996)
În cauza Canciovici si altii împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Sectia a II-a), întrunitã în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, presedinte, A.B. Baka, Gaukur Jorundsson, L. Loukadies, C. Bîrsan, M. Ugrekahelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori, si domnul T.L. Early, grefier adjunct de sectie, dupã ce a deliberat în Camera de consiliu, la data de 5 noiembrie 2002, pronuntã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceeasi datã:
PROCEDURA
1.La originea cauzei se aflã Cererea nr. 32.926/1996 introdusã împotriva României, prin care trei cetãteni ai acestui stat, domnul Ilie Canciovici, domnul Mihai Alexandru Canciovici si doamna Eliza Maria Petrescu(reclamantii)au sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului(Comisia),la data de 10 septembrie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale(Conventia).În urma decesului, la data de 4 martie 2002, al domnului Ilie Canciovici, mostenitorul sãu, domnul Radu Marin Canciovici, si-a exprimat, prin scrisoarea din 17 martie 2002, dorinta de a continua procesul.
2.Reclamantii sunt reprezentati de doamna Monica Macovei, avocatã la Bucuresti. Guvernul român(Guvernul)este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Cristina Tarcea, din cadrul Ministerului Justitiei.
3.Reclamantii invocã, în special, faptul cã refuzul Curtii de Apel Bucuresti de a judeca pe fond actiunea lor în revendicare, precum si respingerea acesteia, la data de 11 martie 1996, pe motivul cã acestia ar fi putut cere restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt contrare art. 6 alin. 1 din Conventie. În afarã de aceasta, reclamantii se plâng cã hotãrârea Curtii de Apel Bucuresti a adus atingere dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol la Conventie.
4.Cererea a fost transmisã Curtii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventie [art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11].
5.Cererea a fost transmisã primei sectii a Curtii Europene a Drepturilor Omului [art. 52 alin. (1) din Regulamentul Curtii]. În cadrul acesteia, camera desemnatã sã examineze cauza (art. 27 alin. 1 din Conventie) a fost constituitã în conformitate cu art. 26 alin. (1) din Regulament.
6.La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compozitia sectiilor [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizatã celei de-a doua sectii astfel reorganizate [art. 52 alin. (1) din Regulament].
7.Atât reclamantii, cât si Guvernul au depus observatii scrise cu privire la admisibilitatea si la fondul cauzei [art. 59 alin. (1) din Regulament].
ÎN FAPT
I.Circumstantele cauzei
8.Reclamantii s-au nãscut în 1967, 1944 si, respectiv, 1931 si îsi au domiciliul în Bucuresti.
9.În anul 1933, tatãl reclamantilor construieste o casã situatã în Bucuresti.
10.În anul 1950, statul preia casa si terenul de la tatãl reclamantilor, invocând Decretul de nationalizare nr. 92/1950.
Motivele privãrii de proprietate nu au fost niciodatã notificate tatãlui reclamantilor.
11.Conform informatiilor reclamantilor, prin Ordonanta Guvernului nr. 313 din 1 iunie 1992, imobilul revendicat a devenit proprietatea Regiei Autonome “Administratia Patrimoniului Protocolului de Stat“(RAAPPS).
A.Prima actiune de revendicare
12.În 1994, în calitate de mostenitori, reclamantii au revendicat bunul mai sus mentionat printr-o actiune civilã formulatã în fata Judecãtoriei Sectorului 1 Bucuresti. Acestia au arãtat cã, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile salariatilor nu puteau fi nationalizate si cã tatãl lor era salariat în momentul nationalizãrii bunului.
13.Prin Sentinta din 7 martie 1995, Judecãtoria Sectorului 1 Bucuresti a admis cererea reclamantilor si le-a confirmat dreptul de proprietate, dispunând ca statul sã nu le mai îngrãdeascã acest drept. Judecãtoria dispune ca autoritãtile administrative, si anume RAAPPS, administrator al statului, sã restituie casa reclamantilor.
14.Apelul RAAPPS a fost respins ca nefondat prin Hotãrârea din 20 septembrie 1995 a Tribunalului Bucuresti.
15.Recursul RAAPPS împotriva Deciziei din 20 septembrie 1995 a fost admis prin Hotãrârea Curtii de Apel Bucuresti din 11 martie 1996, care a respins actiunea reclamantilor, a desfiintat hotãrârile precedente si a admis apelul RAAPPS.
Curtea a motivat hotãrârea prin existenta posibilitãtii de a revendica imobilul, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute în proprietatea statului, al cãrei articol 24 reglementeazã restituirea în naturã.
B.A doua actiune în revendicare întemeiatã pe Legea nr. 112/1995
16.La o datã neprecizatã, reclamantii depun o cerere de restituire la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995(comisia administrativã)din cadrul Primãriei Municipiului Bucuresti.
17.Prin Decizia din 3 martie 1999, Primãria Municipiului Bucuresti dispune restituirea cãtre reclamanti a imobilului revendicat.
18.La 13 mai 1999, RAAPPS formuleazã contestatie împotriva deciziei, pe motivul cã imobilul restituit de primãrie fãcea parte din patrimoniul public al statului, fiind destinat ministerelor, autoritãtilor si institutiilor publice, si cã astfel de bunuri nu puteau fi revendicate.
19.Contestatia RAAPPS este respinsã prin Sentinta din 9 decembrie 1999 a Judecãtoriei Sectorului 1 Bucuresti, pe motivul lipsei calitãtii procesuale active a reclamantei.
20.Prin Decizia din 31 mai 2000, Tribunalul Bucuresti admite apelul RAAPPS, desfiinteazã Sentinta din 9 decembrie 1999 si dispune retrimiterea cauzei.
21.Dupã ce a analizat cauza, prin Sentinta din 7 noiembrie 2000, Judecãtoria Sectorului 1 Bucuresti respinge din nou contestatia RAAPPS, pe motivul cã imobilul trebuia considerat “liber“, în sensul Legii nr. 112/1995, si cã, în consecintã, trebuia restituit fostilor proprietari.
22.Prin Decizia din 21 mai 2001, Tribunalul Bucuresti admite apelul RAAPPS, desfiinteazã Sentinta din 7 noiembrie 2000, admite contestatia RAAPPS si anuleazã Decizia din 3 martie 1999 a Primãriei Municipiului Bucuresti.
23.Prin Hotãrârea din 31 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bucuresti respinge recursul reclamantilor ca neîntemeiat.
Instantele respective se pronuntã în sensul cã bunul nu îndeplinea conditiile cerute de Legea nr. 112/1995 (nefiind considerat “locuintã“), pentru a fi restituit reclamantilor.
II.Dreptul si practica interne pertinente
24.Anumite dispozitii pertinente sunt descrise în CauzaBrumãrescu împotriva României[GC] (Cererea nr. 28.342/1995, paragrafele 34, 35, 40–42 si 44 CEDO 1999–VII).
25.Art. 24 din Legea nr. 112/1995 dispune urmãtoarele:
“Rezolvarea cererilor privind restituirea în naturã sau despãgubirea pentru imobilele cu destinatia de locuinte trecute în proprietatea statului se face numai în temeiul prevederilor prezentei legi.
Hotãrârile judecãtoresti cu privire la imobilele prevãzute la art. 1 din prezenta lege, rãmase definitive si irevocabile, vor putea fi atacate cu recurs în anulare, întemeiat pe dispozitiile art. 330 din Codul de procedurã civilã.“
26.Dispozitiile pertinente din Codul de procedurã civilã dispun urmãtoarele:
Articolul 299
“Hotãrârile date fãrã drept de apel, cele date în apel, precum si, în conditiile prevãzute de lege, hotãrârile altor organe cu activitate jurisdictionalã sunt supuse recursului.“
Articolul 311
“Hotãrârea casatã nu are nici o putere.
Actele de executare [...] fãcute în puterea unei asemenea hotãrâri sunt desfiintate de drept, dacã instanta de recurs nu dispune altfel.“
Articolul 312
“Curtile de apel si tribunalele, în caz de casare, vor judeca pricina în fond.
Cu toate acestea, în cazul în care instanta, a cãrei hotãrâre este recuratã, a solutionat procesul fãrã a intra în cercetarea fondului ori judecatã s-a fãcut în lipsa pãrtii care nu a fost regulat citatã la administrarea probelor si la dezbaterea fondului, instanta de recurs, dupã casare, trimite cauza spre rejudecare instantei care a pronuntat hotãrârea casatã sau altei instante de acelasi grad. În cazul casãrii pentru lipsã de competentã, cauza se trimite spre rejudecare instantei competente sau organului cu activitate jurisdictionalã competent, potrivit legii.
Dacã instanta de recurs constatã cã ea însãsi era competentã sã solutioneze pricina în primã instantã sau în apel, va casa hotãrârea recuratã si va solutiona cauza potrivit competentei sale.“
ÎN DREPT
I.Cu privire la admisibilitate
A.Exceptiile preliminare
1.Exceptia privind neepuizarea cãilor de atac interne
27.Conform Guvernului, cãile interne de recurs nu au fost epuizate, reclamantii putând formula o altã actiune în revendicare. El subliniazã cã, în urma adoptãrii Legii nr. 10 din 8 februarie 2001, reclamantii aveau posibilitatea sã formuleze o nouã actiune în revendicare.
28.Reclamantii invitã Curtea sã continue examinarea cauzei. Ei considerã cã jurisprudenta creatã prin CauzaBrumãrescu împotriva Românieicu privire la epuizarea cãilor interne de atac este aplicabilã în cauzã. Ei amintesc cã au formulat o cerere de restituire, în temeiul Legii nr. 112/1995, dar cã nu li s-a restabilit dreptul de proprietate asupra bunului (vezi paragraful 23).
Reclamantii considerã cã Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilã în spetã, întrucât nu se referã decât la imobilele nationalizate cu titlu, în timp ce bunul lor a fost nationalizat fãrã titlu valabil. Ei considerã cã problema a fost recunoscutã de Guvernul însusi, cu ocazia respingerii cererii lor de restituire pe calea administrativã în baza Legii nr. 112/1995. În consecintã, cer Curtii sã le recunoascã calitatea de victime si sã respingã exceptia Guvernului.
29.Curtea aminteste cã, în CauzaBrumãrescu,a arãtat cã Guvernul, responsabil de anularea unei hotãrâri definitive pronuntate în urma unei actiuni în revendicare, nu putea invoca exceptia de neepuizare întemeiatã pe faptul cã reclamantul nu ar fi introdus o nouã actiune de revendicare (ibidem, paragrafele 54–55).
Chiar dacã reclamantii nu au o hotãrâre definitivã favorabilã, care sã fi fost anulatã în urma unui recurs în anulare, ei nu sunt obligati sã epuizeze o altã cale de atac. În plus, au formulat o altã cerere de restituire, de data aceasta întemeiatã pe Legea nr. 112/1995, cale indicatã prin Hotãrârea din 11 martie 1996 a Curtii de Apel Bucuresti (vezi paragraful 15).
30.Prin urmare, exceptia Guvernului se respinge.
2.Exceptia de incompatibilitateratione materiaeprivind pretinsa încãlcare a art. 1 din Primul Protocol la Conventie
31.Guvernul apreciazã cã deoarece nici o instantã nationalã nu a recunoscut vreodatã, printr-o hotãrâre definitivã si irevocabilã, dreptul reclamantilor asupra imobilului revendicat semnificã faptul cã reclamantii nu au un “bun actual“ în sensul art. 1 din Primul Protocol la Conventie. El subliniazã cã “un astfel de demers iese din câmpul de aplicare a Conventiei“.
În plus, conform opiniei sale, Conventia nu garanteazã dreptul la restituirea proprietãtii. El aminteste cã, în conformitate cu jurisprudenta constantã a Curtii, art. 1 din Primul Protocol la Conventie nu garanteazã dreptul de a obtine un bun si invocã hotãrârea Curtii în CauzaK.R. împotriva Republicii Cehe(Cererea nr. 3.109/1996, Decizia din 15 ianuarie 1997).
El afirmã cã “ilegalitatea nationalizãrii imobilului nu a fost stabilitã juridic si cã reclamantii nu dispuneau de un bun în sensul Conventiei, în momentul intrãrii în vigoare a Conventiei, dat fiind faptul cã dreptul de proprietate al reclamantilor asupra imobilului în litigiu nu a fost recunoscut printr-o hotãrâre definitivã si irevocabilã“.
32.Guvernul sustine cã hotãrârile interne nu pot constitui un bun în sensul Conventiei, în mãsura în care sunt supuse cãilor de atac.
Din aceste motive, Guvernul român roagã Curtea sã se declare necompetentãratione materiaesi, în consecintã, sã respingã cererea, în conformitate cu dispozitiile art. 28 din Conventie.
33.Reclamantii cer respingerea exceptiei. Ei considerã cã Hotãrârea din 7 martie 1995 a Judecãtoriei Sectorului 1 Bucuresti si cea din 20 septembrie 1995 a Tribunalului Bucuresti au dispus restituirea bunului în favoarea lor si au stabilit astfel dreptul de proprietate asupra bunului mentionat.
Ei subliniazã cã, în temeiul art. 377 alin. 2 din Codul român de procedurã civilã, deciziile pronuntate în apel sunt definitive si executorii.
În ceea ce priveste Decizia din 11 martie 1996 a Curtii de Apel Bucuresti, care a desfiintat cele douã hotãrâri anterioare, ei considerã cã drepturile lor astfel recunoscute prin deciziile precedente nu au fost afectate, întrucât curtea de apel si-a motivat hotãrârea prin existenta unei alte posibilitãti de a revendica imobilul si astfel nu s-a pronuntat pe fondul litigiului.
34.Ei precizeazã cã deosebirea între prezenta cerere si hotãrârea în CauzaBrumãrescunu este decât “formalã“ si cã ea se datoreazã schimbãrii jurisprudentei Curtii Supreme de Justitie care, dupã ce a admis recursul în anulare în actiuni similare si a anulat hotãrâri definitive, a influentat celelalte instante, în special curtile de apel.
Ei considerã cã motivarea prin care Curtea de Apel Bucuresti a respins actiunea în revendicare prin posibilitatea de a cere restituirea pe calea administrativã prevãzutã de Legea nr. 112/1995 echivaleazã cu recunoasterea existentei unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Conventie.
35.Curtea aminteste, în primul rând, cã nu poate examina o cerere decât în mãsura în care se raporteazã la evenimente care s-au produs dupã intrarea în vigoare a Conventiei, cu privire la partea contractantã respectivã. În spetã, bunul reclamantilor a fost nationalizat în 1950, adicã mult înainte de 20 iunie 1994, datã la care Conventia a intrat în vigoare cu privire la România. Curtea nu este asadar competentãratione temporissã examineze circumstantele nationalizãrii.
36.Ea aminteste si îsi confirmã jurisprudenta bine stabilitã, conform cãreia privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu si nu creeazã o situatie continuã de “privare de un drept“ [vezi, de exemplu, CauzaLupulet împotriva României,Cererea nr. 25.497/1994, Decizia Comisiei din 17 mai 1996, deciziile si rapoartele (DR) 85-A, p. 126]. Plângerile reclamantilor sunt asadar incompatibile cu dispozitiile Conventiei, în mãsura în care acestea criticã mãsurile adoptate în temeiul Decretului nr. 92/1950 cu privire la bunul lor înainte de intrarea în vigoare a Conventiei pentru România.
37.Reclamantii nu se pot plânge de încãlcarea art. 1 din Primul Protocol la Conventie decât în mãsura în care procedurile pe care le incrimineazã se raportau la “bunuri“ ai cãror titulari erau, în sensul acestei dispozitii.
În spetã, reclamantii au initiat o procedurã în fata autoritãtilor nationale competente, pentru a obtine restituirea imobilului tatãlui lor. Astfel, ei cãutau sã li se recunoascã un drept de proprietate asupra imobilului care apartinuse tatãlui lor, dar care, în perioada cererii introductive de instantã, nu mai era proprietatea tatãlui si nici a reclamantilor. În consecintã, procedura nu se raporta la un “bun actual“ al reclamantilor (vezi decizia în CauzaMalhous împotriva Republicii Cehe[GC], Cererea nr. 33.071/1996, p. 17).
38.În ceea ce priveste afirmatia reclamantilor conform cãreia decizia pronuntatã în apel era “definitivã“ si astfel dreptul lor de proprietate a fost restabilit definitiv, Curtea observã cã, în conformitate cu art. 299 din Codul român de procedurã civilã, în vigoare în momentul faptelor, deciziile pronuntate în apel sunt susceptibile de o analizã în recurs si cã, în conformitate cu art. 311 din Codul de procedurã civilã, deciziile anulate în recurs nu au nici un efect juridic, iar toate actele de executare fãcute în temeiul unei atare decizii sunt anulate conform legii, dacã instanta de recurs nu decide altfel.
Curtea noteazã cã reclamantii nu aveau o decizie “definitivã si irevocabilã“ si cã dreptul obtinut în baza deciziilor pronuntate pe fond si în apel era revocabil. În consecintã, prezenta cauzã nu este similarã cu CauzaBrumãrescucu privire la acest punct.
39.Curtea observã cã, desi judecãtoria a recunoscut nelegalitatea nationalizãrii, Hotãrârea definitivã si “irevocabilã“ din 11 martie 1996 a Curtii de Apel Bucuresti a desfiintat hotãrârile anterioare.
În ceea ce priveste procedura administrativã ulterioarã, Curtea noteazã cã printr-o hotãrâre definitivã si “irevocabilã“ s-a respins, de asemenea, cererea de restituire, întrucât nu erau îndeplinite conditiile cerute de Legea nr. 112/1995. Instanta respectivã a hotãrât cã Legea nr. 112/1995 nu se aplica decât imobilelor “cu destinatie de locuintã“ si cã imobilul revendicat de reclamanti nu fãcea parte din aceastã categorie.
În consecintã, procedura nu se referea la un “bun actual“ al reclamantilor.
40.Curtea aminteste cã aprecierea situatiei de fapt si aplicarea dreptului intern revin, în primul rând, instantelor nationale. Curtea neputând specula asupra posibilelor solutii în cadrul procedurii interne dacã instantele interne s-ar fi pronuntat, rezultã cã reclamantii nu au probat cã aveau o “sperantã legitimã“ cu privire la proprietatea bunului revendicat.
41.În aceste conditii, Curtea admite exceptia invocatã de Guvern si decide cã plângerea formulatã în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Conventie este incompatibilãratione materiaecu dispozitiile Conventiei, în sensul art. 35 alin. 3.
B.Referitor la caracterul vãdit nefondat al cererii
42.Curtea constatã cã plângerea fãcutã în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie privind lipsa de acces la instantã nu este în mod vãdit nefondatã în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Prin urmare, acest capãt de cerere este admisibil.
II.Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. (1) din Conventie referitor la dreptul de acces la instantã
43.Conform reclamantilor, Hotãrârea din 11 martie 1996 a Curtii de Apel Bucuresti a încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie, care dispune:
“Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de cãtre o instantã independentã si impartialã [...] care va hotãrî [...] asupra drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil [...].“
44.În memoriul lor, reclamantii subliniazã cã actiunea lor a fost respinsã de Curtea de Apel Bucuresti pe motivul cã ei ar fi putut solicita imobilul pe calea administrativã prevãzutã de Legea nr. 112/1995, refuzând astfel sã se pronunte asupra fondului litigiului, ceea ce este contrar dreptului de acces la instantã, astfel cum este garantat de art. 21 din Constitutia României si de art. 3 din Codul civil român, care reglementeazã denegarea de dreptate. În afarã de aceasta, ei subliniazã cã Legea nr. 112/1995 nu exclude posibilitatea ca instantele sã se pronunte asupra litigiilor privind legalitatea nationalizãrilor. Ei considerã cã instantele judecãtoresti de fond au hotãrât cã nationalizarea nu era conformã cu Decretul nr. 92/1950 si cã instanta de recurs nu a anulat deciziile precedente din motive privind nationalizarea, ci pentru existenta unei alte cãi procedurale si cã, în consecintã, instanta de recurs nu a statuat asupra legalitãtii nationalizãrii.
45.Ei considerã cã deosebirea dintre cererea lor si CauzaBrumãrescunu este decât formalã, întrucât, în perioada actiunii de revendicare formulate de domnul Brumãrescu, Legea nr. 112/1995, precum si Decizia nr. 1/1995 a Curtii Supreme de Justitie, care a condus la schimbarea jurisprudentei, nu existau. Ei precizeazã cã în perioada revendicãrii formulate de domnul Brumãrescu jurisprudenta recunostea fostilor proprietari dreptul de proprietate asupra imobilelor nationalizate ilegal si cã, dupã un discurs al presedintelui României, Curtea Supremã de Justitie, prin Hotãrârea din 2 februarie 1995, pronuntatã în sedinta Sectiilor Unite, a decis cã instantele nu mai erau competente sã analizeze legalitatea nationalizãrii imobilelor nationalizate. Dupã aceastã hotãrâre a Curtii Supreme de Justitie si dupã adoptarea Legii nr. 112/1995, cea mai mare parte a curtilor de apel si-a schimbat jurisprudenta, respingând actiunile fostilor proprietari.
Ei considerã cã cererea lor este similarã CauzeiBrumãrescu,întrucât, în CauzaBrumãrescu,Curtea Supremã de Justitie a hotãrât cã instantele nu erau competente sã controleze legalitatea aplicãrii decretelor de nationalizare si cã alte legi în materia restituirii urmau sã fie adoptate, precum si cã, în spetã, Curtea de Apel Bucuresti a hotãrât cã, în urma a adoptãrii Legii nr. 112/1995, instantele nu mai erau competente sã se pronunte asupra litigiilor privind restituirea imobilelor nationalizate.
46.Guvernul roagã Curtea sã constate cã nu a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie. El considerã cã dreptul de acces la instantã nu a fost încãlcat de Curtea de Apel Bucuresti, ci aceasta a analizat pe fond actiunea de revendicare si a hotãrât cã statul dispune de un titlu de proprietate valabil, întemeiat pe actul de nationalizare.
47.Curtea trebuie asadar sã analizeze dacã Hotãrârea din 11 martie 1996 a Curtii de Apel Bucuresti a încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie.
48.Curtea aminteste cã, în CauzaBrumãrescu,citatã anterior (paragrafele 59, 63, 65), a concluzionat asupra încãlcãrii art. 6 alin. 1, pe motivul cã refuzul Curtii Supreme de Justitie de a recunoaste instantelor competenta de a examina litigii privind, ca în prezenta cauzã, o revedincare imobiliarã, încalcã art. 6 alin. 1 din Conventie.
În acelasi timp, în CauzaVasilescu împotriva României,Curtea a hotãrât cã faptul de a respinge o cerere de restituire, pe motivul cã actiunea nu ar fi de competenta instantelor civile si cã numai un procuror ar fi putut examina respectiva cerere, aduce atingere dreptului de acces la instantã, în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie (Hotãrârea din 22 mai 1998,Culegere de hotãrâri si decizii1998-III, p. 1.075–1.076, paragrafele 39–41).
49.Curtea noteazã cã Hotãrârea din 7 martie 1995, prin care reclamantilor li s-a restituit bunul, a fost desfiintatã de Curtea de Apel Bucuresti, pe motivul cã trebuia sã cearã restituirea bunului lor pe calea administrativã prevãzutã de Legea nr. 112/1995. Curtea constatã, prin urmare, cã procedura în fata curtii de apel nu a implicat o apreciere directã si integralã a drepturilor cu caracter civil ale reclamantilor în procedura de restituire (a se vedeamutatis mutandis,CauzaMalhous împotriva Republicii Cehe,Cererea nr. 33.071/1996, 12 iulie 2001, paragraful 62). Or, ea considerã cã refuzul curtii de apel de a se pronunta asupra temeiului cererii reclamantilor este contrar dreptului de acces la instantã, astfel cum este garantat de art. 21 din Constitutia României si de art. 3 din Codul civil român, si, în situatia datã, în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie, acesta are aceleasi consecinte juridice ca hotãrârea Curtii Supreme de Justitie în CauzaBrumãrescucitatã anterior.
50.În aceste împrejurãri, excluderea de cãtre Curtea de Apel Bucuresti a actiunii în revendicare a reclamantilor de sub competenta sa este în sine contrarã dreptului de acces la instantã, astfel cum este garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie.
51.Astfel, s-a încãlcat art. 6 alin. 1 în acest punct.
III.Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
52.În conformitate cu art. 41 din Conventie, “Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si dacã dreptul intern al înaltei pãrti contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecintelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrtii lezate, dacã este cazul, o reparatie echitabilã“.
A.Prejudiciu material si moral
53.Reclamantii solicitã o sumã corespunzãtoare valorii actuale a bunului lor, si anume, în conformitate cu raportul de expertizã supus Curtii, 455.960 dolari americani(USD), respectiv 468.853 EUR, dintre care 240.551 USD, respectiv 257.635 EUR, reprezentând valoarea casei, si 215.409 USD, respectiv 221.500 EUR, valoarea terenului. Ei cer, de asemenea, suma corespunzãtoare lipsei de folosintã, si anume 319.000 USD, respectiv 328.020 EUR.
54.Guvernul nu împãrtãseste concluziile rezultate din raportul de expertizã prezentat de reclamanti în fata Curtii.
Conform raportului de expertizã produs de acesta în fata Curtii, valoarea de piatã a imobilului revendicat este de 257.300 USD, respectiv 264.575 EUR, dintre care 97.743 USD, respectiv 98.450 EUR, pentru casã, si 161.557 USD, respectiv 166.125 EUR, pentru teren.
55.Curtea aminteste cã, în conformitate cu art. 29 alin. 1 din Conventie, a hotãrât sã admitã exceptiaratione materiaea Guvernului privind plângerea fãcutã în baza art. 1 din Primul Protocol la Conventie (vezi paragraful 41). Acest capãt de cerere va fi asadar respins.
56.Reclamantii solicitã, de asemenea, 210.000 USD, respectiv 215.938 EUR, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a stãrii de anxietate, frustrare si suferintã gravã pe care le-au cauzat instantele interne în timpul procedurii în revendicare si în timpul procedurii administrative. Ei afirmã cã Guvernul nu a fãcut nici un demers pentru a le restitui proprietatea, ba mai mult, a închiriat-o unor terti.
57.Guvernul contestã acest capãt de cerere, considerând cã nu se poate retine nici un prejudiciu moral. În plus, Guvernul sustine cã reclamantii nu au dovedit o eventualã legãturã de cauzalitate între suferintele fizice si încãlcãrile constatate.
58.Curtea subliniazã cã singura bazã ce poate fi retinutã pentru acordarea unei reparatii echitabile constã în spetã în faptul cã reclamantii nu au beneficiat de acces la instantã în fata Curtii de Apel Bucuresti. Sigur, Curtea nu ar putea specula asupra solutiei care ar fi fost pronuntatã în caz contrar, dar nu considerã nerezonabil sã creadã cã interesatii au suferit o pierdere de sansã realã în procesul respectiv (CauzaPelissier si Sassi împotriva Frantei[GC], Cererea nr. 25.444/1994, paragraful 80, CEDO 1999-II). Statuând în echitate, astfel cum este prevãzut de art. 41, Curtea acordã reclamantilor suma de 6.000 EUR convertibili în lei românesti, la nivelul ratei de schimb aplicabile la data plãtii.
B.Cheltuieli de judecatã
59.Reclamantii solicitã rambursarea a 7.760 USD, respectiv 7.979 EUR, pe care îi repartizeazã dupã cum urmeazã:
a) 2.165 USD, respectiv 1.197 EUR, pentru cheltuielile efectuate în cadrul procedurilor interne vizând restabilirea dreptului de proprietate;
b) 6.595 USD, respectiv 6.781 EUR, cu titlul de onorarii pentru activitatea îndeplinitã de avocatul lor în procedura în fata Curtii, atât pe fond, cât si în chestiunea satisfactiei echitabile, dintre care 210 USD, respectiv 215 EUR, cheltuieli pentru expert.
60.Guvernul noteazã cã reclamantii au beneficiat de asistentã judiciarã în fata Curtii. El este de acord sã ramburseze reclamantilor sumele probate ca efectiv achitate si necesare si lasã aceastã chestiune la latitudinea Curtii.
61.Referitor la cheltuielile ocazionate de procedura în fata organelor Conventiei, Curtea noteazã cã reclamantii au beneficiat, la 29 ianuarie 2002, de asistentã juridicã (725 EUR) pentru reprezentarea în cauzã, prezentarea unui memoriu, observatii privind art. 41 din Conventie si cheltuieli de secretariat.
62.Curtea observã cã reclamantii nu au despus nici un document justificativ privind cheltuielile ocazionate de procedurile interne si de cele în fata Curtii. În consecintã, Curtea decide sã nu aloce reclamantilor nici o sumã cu acest titlu (vezi CauzaOprea împotriva României,Cererea nr. 33.358/1996, Hotãrârea din 9 iulie 2002, paragraful 56).
C.Majorãri de întârziere
63.Curtea hotãrãste sã aplice majorãri de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. respinge exceptia preliminarã privind neepuizarea cãilor de atac interne, invocatã de Guvern;
2. admite exceptiaratione materiaea Guvernului referitoare la plângerea privind art. 1 din Primul Protocol la Conventie si declarã inadmisibil acest capãt de cerere;
3. declarã admisibil capãtul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Conventie referitor la lipsa de acces la instantã;
4. hotãrãste cã s-a încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie, în temeiul refuzului accesului la instantã;
5. hotãrãste cã statul pârât trebuie sã plãteascã împreunã reclamantilor 6.000 EUR (sase mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie.
Suma respectivã va fi convertitã în moneda nationalã a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile la data plãtii;
6. hotãrãste cã, de la data expirãrii termenului respectiv pânã la momentul plãtii, suma indicatã la pct. 5 va fi majoratã cu o dobândã simplã a cãrei ratã este egalã cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga trei puncte procentuale;
7. respinge restul cererii de acordare a unei satisfactii echitabile.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 26 noiembrie 2002, cu aplicarea art. 77 alin. (2) si (3) din Regulamentul Curtii.
J.-P. Costa, presedinte | T.L. Early, grefier adjunct |
CURTEA EUROPEANÃ A DREPTURILOR OMULUI
HOTÃRÂREA
din 24 mai 2005, definitivã la 24 august 2005, în Cauza Buzescu împotriva României
(Cererea nr. 61.302/00)
În Cauza Buzescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Sectia a Doua), constituitã într-o camerã formatã din: domnii J.-P. Costa, presedinte, A.B. Baka, R. Türmen, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori, si domnul S. Naismith, grefier adjunct de sectie,
dupã deliberãri în Camera de consiliu, la 18 noiembrie 2003 si 26 aprilie 2005, pronuntã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã ultimã datã:
PROCEDURA
1.La originea cauzei se aflã Cererea nr. 61.302/00 împotriva României, adresatã Curtii în baza art. 34 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale(Conventia)de cãtre un cetãtean român, domnul Petru Buzescu(reclamantul),în data de 25 iulie 2000.
2.Reclamantul a fost reprezentat de domnul S. Grosz, un avocat din Londra. Guvernul român(Guvernul)a fost reprezentat de agentii sãi: doamna C. Tarcea, urmatã de domnul B. Aurescu si doamna R. Rizoiu.
3.Reclamantul a sustinut, în special, cã Decizia din data de 27 iunie 1996 a Uniunii Avocatilor din România(UAR),prin care i-a fost anulatã înscrierea în Baroul Constanta, si procedurile ulterioare care au mentinut aceastã decizie au încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie, care garanteazã dreptul la un proces echitabil. Totodatã, acesta s-a plâns cã decizia mentionatã a reprezentat un control al folosintei bunurilor, incompatibil cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
4.Cererea a fost repartizatã Sectiei a Doua a Curtii (art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul respectivei sectii, Camera care a examinat cauza (art. 27 alin. 1 din Conventie) s-a constituit în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament.
5.Prin Decizia din data de 18 noiembrie 2003, Curtea a declarat cererea partial admisibilã.
6.Reclamantul si Guvernul au formulat fiecare observatii pe fond (art. 59 alin. 1 din Regulament). Întrucât Camera a hotãrât, dupã consultarea pãrtilor, cã nu este necesarã o audiere privind fondul cauzei (art. 59 alin. 3 din Regulament,in fine), fiecare dintre pãrti a rãspuns în scris observatiilor celeilalte.
7.La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat componenta sectiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cauza a fost atribuitã Sectiei a Doua în noua componentã
(art. 52 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I.Circumstantele cauzei
A.Originile cauzei
8.Reclamantul s-a nãscut în anul 1951 si locuieste în Bucuresti.
9.Reclamantul s-a înscris în Baroul Constanta (România) în anul 1977. A exercitat profesia de avocat pânã în anul 1981, când a emigrat în Statele Unite. În consecintã, autoritãtile române i-au retras cetãtenia românã si i-au cerut sã notifice Baroului Constanta cu privire la încetarea activitãtilor sale profesionale si sã transfere colegilor sãi dosarele la care lucra la acea datã.
10.Prin Decizia din data de 30 octombrie 1981, Baroul Constanta a admis cererea reclamantului de încetare a activitãtilor sale profesionale si a hotãrât stergerea sa din tabelul avocatilor definitivi. Conform spuselor reclamantului, acesta nu a solicitat anularea calitãtii sale de membru al Baroului.
11.În anul 1985, reclamantul a devenit membru al Baroului New York si a practicat avocatura acolo pânã în anul 1991.
12.În august 1990, reclamantul a solicitat Baroului Bucuresti înscrierea sa ca avocat. La data de 5 noiembrie 1990, presedintele Uniunii Avocatilor din România(UAR)i-a trimis urmãtorul rãspuns:
“Pânã la adoptarea unei noi legi a avocatilor, putem doar sã dispunem anularea deciziei de radiere din Baroul Constanta, redevenind astfel avocat în acest barou, dar în situatia de incompatibil pânã la repatrierea dumneavoastrã. ...Deocamdatã, legea actualã nu permite sã fiti membru a douã barouri, indiferent cã unul din barouri este în tarã sau strãinãtate.“
13.Presedintele UAR si-a confirmat pozitia cu ocazia întâlnirilor ulterioare pe care le-a avut cu reclamantul în martie 1991.
14.În martie 1991, dupã ce si-a redobândit cetãtenia românã, reclamantul s-a întors sã locuiascã în România. La data de 12 aprilie 1991, acesta a solicitat Baroului Constanta anularea deciziei din 1981, în temeiul faptului cã nu solicitase niciodatã anularea calitãtii sale de membru în Barou. Totodatã, a solicitat repunerea sa în drepturi ca avocat si eliminarea numelui sãu de pe lista avocatilor care nu au dreptul de a exercita profesia datoritã faptului cã era membru al altui barou.
15.La data de 8 mai 1991, Baroul Constanta a anulat decizia adoptatã în 1981 cu privire la radierea reclamantului din Barou, dar a dispus reînscrierea acestuia în tabelul avocatilor incompatibili, reclamantul fiind în continuare membru al altui barou.
16.Începând din anul 1991, reclamantul a oferit consultantã în materia investitiilor mai multor clienti, societãti multinationale care investeau în România.
17.În anul 1994, acesta a înfiintat o societate comercialã, Petru Buzescu – S.R.L., ulterior redenumitã Buzescu & Co S.R.L., la care era asociat unic si al cãrui principal domeniu de activitate era consultanta de afaceri si management.
18.La data de 19 mai 1996, Baroul Constanta a hotãrât ridicarea stãrii de incompatibilitate a reclamantului si reînscrierea sa în tabloul avocatilor pledanti începând cu data de 10 mai 1996.
19.Din mai 1996 pânã în octombrie 1999, având în vedere cã fusese reînscris în Baroul Constanta, reclamantul a plãtit taxa lunarã la Barou si taxele UAR care s-au ridicat la suma de 1.983.000 lei (aproximativ 225 euro, potrivit ratei medii de schimb pentru perioada respectivã).
B.Anularea deciziei de reprimire a reclamantului în profesie
20.La data de 14 mai 1996, în conformitate cu Legea pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995) si Statutul profesiei de avocat, reclamantul a adresat o cerere Baroului Bucuresti, solicitând transferul de la Baroul Constanta. Nu a primit nici un rãspuns.
21.La data de 27 iunie 1996, UAR a hotãrât cã, în conformitate cu art. 5 alin. 3 lit. j) din Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele mãsuri pentru organizarea si exercitarea avocaturii în România, repunerea în drepturi a reclamantului intrã în sfera sa de competentã si nu în cea a Baroului. Astfel, UAR a constatat cã Baroul Constanta a actionatultra viresîn luarea deciziei din data de 8 mai 1991. Mai mult, a declarat cã decizia Baroului Constanta din data de 19 mai 1996 prin care s-a anulat interdictia exercitãrii profesiei de cãtre reclamant a fost nelegalã, având în vedere faptul cã s-a bazat pe o decizie nelegalã din 1991.
22.Aparent, Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 nu a fost comunicatã nici reclamantului, nici Baroului Constanta.
Decizia nu a fost comunicatã reclamantului pânã în data de 10 februarie 1998, când acesta a fost implicat în alte proceduri în fata Curtii de Apel Bucuresti.
23.La data de 3 septembrie 1996, în urma unei comunicãri din partea Ambasadei Statelor Unite ale Americii, G.D., seful unui departament din Ministerul Român al Afacerilor Externe, a trimis o adresã presedintelui UAR, în care a arãtat cã reînscrierea reclamantului în Barou în anul 1991 a fost un act de reparare, cã acesta era consilier juridic pentru România pentru mai multe companii importante din Statele Unite, mentionate în adresã, si cã ar trebui luate în considerare modalitãtile cele mai eficiente de solutionare a cazului, în interesul bunelor relatii dintre cele douã tãri.
24.La data de 27 noiembrie 1996, neprimind nici un ãspuns la cererea sa de transfer, reclamantul a formulat o ouã cerere cãtre Baroul Bucuresti de a fi transferat de la
Baroul Constanta.
25.Neprimind nici un rãspuns, în data de 18 martie 1997, reclamantul a sesizat Tribunalul Bucuresti, în baza Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 29/1990), cu o cerere prin care a solicitat instantei sã îi recunoascã dreptul de a se transfera de la Baroul Constanta la Baroul Bucuresti, sã îl oblige pe acesta din urmã sã-i admitã cererea de transfer si sã pronunte o hotãrâre care sã îl autorizeze sã exercite profesia de avocat la o firmã privatã de avocaturã.
26.Ca urmare a cererii Baroului Bucuresti de declinare a competentei, Tribunalul Bucuresti si-a declinat competenta în favoarea Curtii de Apel Bucuresti.
27.Pe durata desfãsurãrii procedurilor si dupã mai multe termene de judecatã, Baroul Bucuresti l-a invitat pe reclamant sã participe la o întrunire organizatã de Consiliul Baroului în data de 15 mai 1997. Cu ocazia acestei întâlniri, reclamantul a fost informat cã Baroul Bucuresti este dispus sã analizeze solicitarea sa de transfer, cu conditia sã îsi clarifice statutul la UAR. I s-a spus apoi cã UAR a anulat decizia de reprimire a sa în profesie ca membru al Baroului Constanta. Reclamantul a solicitat Baroului Bucuresti sã îl notifice în scris cu privire la pozitia sa în ceea ce priveste solicitarea de transfer. La data de 4 iunie 1997, Baroul Bucuresti a trimis reclamantului o scrisoare prin care si-a afirmat pozitia pe care o exprimase verbal în data de 15 mai 1997 si l-a informat cu privire la Decizia UAR din data de 27 iunie 1996.
C.Cererile depuse de reclamant la UAR
28.La sugestia decanului Baroului Bucuresti, în data de 9 iunie 1997 reclamantul a solicitat UAR “sã clarifice si sã solutioneze“ situatia sa si sã îl avizeze cu privire la maniera în care i se putea solutiona cererea.
29.În iulie 1997, reclamantul a solicitat Curtii de Apel introducerea UAR, ca pârât, în procesul intentat Baroului Bucuresti. El a subliniat cã va solicita obligarea UAR sã facã publicã Decizia din 27 iunie 1996. Dupã mai multe termene de judecatã, la data de 10 februarie 1998, UAR a prezentat instantei o copie a Deciziei din data de 27 iunie 1996.
30.La data de 18 februarie 1998, reclamantul a adresat o cerere UAR, prin care a solicitat anularea acelei decizii si confirmarea statutului sãu de avocat si membru al Baroului Constanta, ca o reparatie pentru un abuz comis în timpul regimului comunist. Totodatã, reclamantul a fãcut referire la scrisoarea sa din 9 iunie 1997 cãtre UAR, arãtând cã nu a primit nici un rãspuns la solicitarea sa ca UAR sã ia deciziile necesare pentru clarificarea situatiei sale.
31.La data de 14 martie 1998, UAR si-a confirmat Decizia din 27 iunie 1996, arãtând,inter alia,cã “e constatã, de asemenea, frauda sãvârsitã de petent, care a exercitat în tot acest timp profesia de avocat fãrã autorizatie legalã“. Reclamantului nu i s-a oferit nici o informatie cu privire la maniera în care se putea clarifica statutul sãu pentru a putea exercita profesia de avocat înregistrat legal. Declaratii similare privind presupusa fraudã comisã de reclamant au fost fãcute de UAR în cursul procedurilor desfãsurate în fata Curtii de Apel.
D.Proceduri initiate de reclamant în fata Curtii de Apel Bucuresti mpotriva Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996
32.La data de 30 martie 1998, reclamantul a chemat în judecatã UAR în fata Curtii de Apel Bucuresti, solicitând anularea Deciziei din data de 27 iunie 1996. În cererea sa, el a arãtat cã: în urma intrãrii în vigoare a Legii pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995), UAR nu avea competenta de a anula decizia Baroului Constanta din 1991; cã, în baza art. 5 din Legea nr. 29/1990, Decizia acesteia din 27 iunie 1996 era lovitã de nulitate, fiind emisã ulterior perioadei mentionate în prevederea respectivã si având în vedere faptul cã numai instantele erau competente sã anuleze, în 1996, o decizie adoptatã în 1991;
si cã, în ceea ce priveste fondul cererii sale, asupra cãruia instanta a fost solicitatã în mod expres sã se pronunte, în absenta unor reglementãri specifice care sã indice remediul împotriva unei decizii administrative nelegale prin care a fost exclus de pe lista avocatilor din barou, acesta a actionat cu bunã-credintã, în conformitate cu principiile dreptului administrativ, atunci când a depus cererea la Baroul Constanta în anul 1991. Reclamantul a arãtat cã cererea administrativã pe care a adresat-o UAR la 18 februarie 1998 nu a reprezentat un remediu. Cauza respectivã a fost conexatã la actiunea împotriva Baroului Bucuresti.
33.La data de 30 iunie 1998, la o sedintã de judecatã în fata Curtii de Apel, reclamantul a arãtat cã Decizia din data de 30 octombrie 1981 a fost nelegalã, având în vedere cã el nu solicitase anularea înscrierii sale ca avocat si, în consecintã, Baroul Constanta era îndreptãtit sã adopte Decizia din data de 8 mai 1991 pentru repararea abuzului comis în anul 1981.
Reclamantul a formulat mai multe întrebãri cãtre UAR.
UAR a rãspuns la întrebarea privind nelegalitatea cererii de anulare a Deciziei din 1981, depusã de reclamant în 1991 la Baroul Constanta: a considerat cã reclamantul putea formula o astfel de cerere la Barou, însã competenta exclusivã de a lua o astfel de decizie apartinea UAR. UAR a admis cã Decizia sa din data de 27 iunie 1996 s-a întemeiat pe art. 5 alin. 3 lit. j) din Decretul-lege nr. 90/1990. În ceea ce priveste taxele lunare la Barou si UAR plãtite de reclamant, UAR a replicat cã acestea au fost nesemnificative si cã, în conformitate cu Adresa din 3 septembrie 1996 a Ministerului Afacerilor Externe, reclamantul a prestat servicii juridice pentru multe societãti, dar nu a înfiintat un birou în acest scop, nici nu a plãtit taxa de 10% la fondul asigurãrilor sociale al avocatilor, sãvârsind astfel o fraudã si exercitând în mod ilegal profesia de avocat.
La acelasi termen, reclamantul, care bãnuia cã Decizia din data de 27 iunie 1996 fusese redactatã la o datã ulterioarã, în spetã pe durata procedurilor desfãsurate în fata Curtii de Apel, a solicitat si prezentarea, în original, a Registrului de decizii al UAR.
34.La data de 7 iunie 1998, instanta a admis cererea reclamantului. Cu toate acestea, în data de 15 septembrie 1998 a desfiintat Hotãrârea din 7 iunie 1998 si a hotãrât cã UAR nu trebuie sã prezinte Registrul original. Instanta a afirmat cã, în absenta unei plângeri penale pentru fals, formulatã de reclamant împotriva UAR, se considerã cã decizia care poartã data de 27 iunie 1996 a fost într-adevãr emisã la acea datã. Noua pozitie a instantei s-a datorat, în principal, prezentãrii de cãtre UAR a douã fotocopii, una a unui extras nedatat de procesul-verbal încheiat la întrunirea din 27 iunie 1996, care descrie procedura care a condus la decizia în chestiune, iar cealaltã a unei alte pagini a acestui proces-verbal, fãrã nici o legãturã cu cauza reclamantului.
Ambele pagini purtau stampila UAR si semnãtura secretarului acesteia, cu mentiunea “opie certificatã“. Nu rezultã clar din aceste documente câte pagini are respectivul proces-verbal, cine l-a semnat sau cine a votat la respectiva întrunire.
35.Reclamantul a obiectat oficial fatã de respectiva hotãrâre, insistând cã nu a fost intentia sa sã prelungeascã procedura prin formularea unei plângeri penale si cã Registrul ar putea fi prezentat cu usurintã, luând în considerare faptul cã sediul UAR este în aceeasi clãdire cu cel al instantei. Obiectia reclamantului a fost respinsã.
36.La data de 27 octombrie 1998, la una dintre sedintele de judecatã în fata Curtii de Apel, reclamantul a rãspuns la întrebãrile formulate de UAR. Acesta a afirmat cã nu a prestat servicii juridice de la întoarcerea sa în România, nu a profesat ca avocat cu sediu profesional si cã, în consecintã, nu a achitat taxa de 10% din venit impusã de Legea nr. 51/1995.
37.La data de 6 aprilie 1999, Curtea de Apel Bucuresti a respins cererea reclamantului, statuând cã, în baza Decretuluilege nr. 90/1990, Baroul Constanta a actionatultra viresîn luarea Deciziei din data de 8 mai 1991 si cã, în baza art. 130 din Statutul profesiei de avocat(Statutul)emis de UAR în anul 1995, aceasta era competentã sã anuleze deciziile barourilor locale pe temei de nelegalitate. Cu privire la faptul cã în anul 1991 reclamantul a formulat o cerere la Baroul Constanta, considerându-se îndreptãtit sã fie repus în drepturi ca avocat de cãtre organul care îi anulase ilegal calitatea de membru al Baroului în anul 1981, Curtea a retinut cã decizia din anul 1981 fusese adoptatã la cererea reclamantului.
E.Procedura în fata Curtii Supreme de Justitie privind Decizia UAR din data de 27 iunie 1996
38.Reclamantul a atacat cu recurs hotãrârea Curtii de Apel Bucuresti la Curtea Supremã de Justitie, arãtând cã instanta nu a luat în considerare toate argumentele si probele prezentate. În consecintã, în motivele de recurs acesta a sustinut cã instanta a retinut în mod gresit cã reclamantul era în culpã pentru cã nu a depus cererea de reînscriere ca avocat la organul competent, în anul 1991, având în vedere cã reclamantul solicitase acest lucru în anul 1991, în conformitate cu Legea nr. 29/1990, organului care luase decizia administrativã nelegalã si motivatã politic din 8 mai 1981, desi el nu solicitase înlãturarea sa din tabelul avocatilor
Baroului. Considerând cã nu ar fi trebuit sã solicite readmiterea în profesie, fiindcã fusese exclus din Barou printr-o decizie fãrã temei legal, reclamantul a depus cererea la organul emitent, respectiv Baroul Constanta, având în vedere cã nu exista nici o prevedere privind proceduri specifice care sã remedieze efectele unor astfel de decizii administrative nelegale. Totodatã, reclamantul a sustinut cã, în temeiul Legii pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995), care a abrogat Decretul-lege nr. 90/1990, în anul 1996 UAR nu mai avea competenta sã anuleze deciziile Baroului si cã art. 130 din Statut nu ar fi putut completa legea respectivã. Reclamantul a subliniat cã Decizia UAR din 27 iunie 1996 fusese nelegalã deoarece actiunea UAR fusese prescrisã în anul 1996, în conformitate cu Legea nr. 29/1990 si datoritã faptului cã temeiul legal al deciziei, respectiv Decretul-lege nr. 90/1990, fusese abrogat prin Legea nr. 51/1995.
În motivele de recurs, precum si în concluziile scrise adresate Curtii Supreme de Justitie, reclamantul a adãugat cã, potrivit actelor de la dosar, UAR avusese cunostintã din anul 1992 despre faptul cã el fusese înscris ca avocat în Baroul Constanta în anul 1991 si cã, în conformitate cu art. 5 alin. 3 lit. d) din Decretul-lege nr. 90/1990, UAR avusese la momentul respectiv nu numai competenta, ci si obligatia sã verifice si eventual sã anuleze Decizia din 8 mai 1991 a Baroului Constanta. Reclamantul a fãcut referire la rãspunsul UAR la interogatoriul din data de 30 iunie 1998 si a concluzionat cã, presupunând chiar cã UAR ar fi trebuit sã fie consultatã în anul 1991 de Baroul Constanta privind reînscrierea sa ca avocat, reclamantului nu i se poate imputa faptul cã a depus cererea la Barou si nici faptul cã Baroul sau UAR nu a urmat procedura corectã. Reclamantul a solicitat instantei sã hotãrascã dacã era normal în aceste circumstante ca el sã nu îsi poatã exercita profesia în România si a cerut anularea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996 si aprobarea transferului sãu la Baroul Bucuresti.
39.Printr-o hotãrâre definitivã din 28 ianuarie 2000, Curtea Supremã de Justitie a respins recursul reclamantului. A statuat cã în 1991, Decretul-lege nr. 90/1990 a acordat Consiliului UAR competenta exclusivã de solutionare a cererilor de admitere sau readmitere a avocatilor în barou si cã prevederile art. 58 lit. g) si i) din Legea nr. 51/1995 trebuie interpretate ca mentinând aceste prerogative.
În baza art. 130 din Statut, instanta a respins sustinerea reclamantului potrivit cãreia Legea nr. 51/1995 a desfiintat competenta UAR de anulare a deciziilor Baroului, în baza Decretului-lege nr. 90/1990, admitând totusi cã în textul acestei legi o astfel de competentã nu fusese mentinutã în mod expres. Cu privire la perioada în care UAR avusese dreptul de a anula înregistrarea reclamantului în Baroul Constanta în 1991, Curtea Supremã de Justitie a sustinut cã, având în vedere necompetenta organului emitent, anularea ar fi putut fi hotãrâtã oricând. În final, Curtea Supremã de Justitie a arãtat cã anularea înregistrãrii reclamantului în Baroul Constanta pe temeiul nelegalitãtii nu l-a privat de dreptul de a solicita autoritãtii competente sã solutioneze cererea sa de a fi reînscris în Barou.
F.Fapte ulterioare depunerii cererii la Curte
40.La data de 30 mai 2001, reclamantul a formulat o cerere cãtre Baroul Bucuresti pentru înscrierea ca avocat înregistrat într-un barou din strãinãtate, dar pânã în prezent nu a primit nici un rãspuns în pofida faptului cã, dupã spusele sale, Baroul Bucuresti a aprobat între timp înregistrarea a mai mult de 10 avocati strãini.
41.La data de 14 februarie 2004, Consiliul UAR a examinat Cererea reclamantului din 12 aprilie 1991 adresatã Baroului Constanta, Decizia acestuia din data de 8 mai 1991 si Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, prin care s-a anulat înscrierea reclamantului în Baroul Constanta. Consiliul UAR a hotãrât sã îsi revoce Decizia din 27 iunie 1996, sã restabileascã statutul anterior al reclamantului ca avocat cu drept de exercitare a profesiei si sã notifice aceastã nouã decizie reclamantului si Baroului Constanta.
42.La data de 23 februarie 2004, Consiliul Baroului Bucuresti a luat act de cererea de transfer al reclamantului la Baroul Bucuresti, a dispus înscrierea acestuia în tabloul de avocati al respectivului barou si a hotãrât sã comunice respectiva decizie reclamantului si Baroului Constanta.
43.Într-o scrisoare din data de 26 mai 2004, reclamantul a declarat cã la data de 23 aprilie 2004 UAR i-a comunicat Decizia sa din 14 februarie 2004 si cã pânã la data respectivã nu primise nici o notificare oficialã din partea Baroului Bucuresti cu privire la Decizia sa din 23 februarie 2004.
II.Dreptul si practica interne pertinente
44.Prevederile relevante din Codul civil român au urmãtorul continut:
Art. 1171
“Actul autentic este acela care s-a fãcut cu solemnitãtile cerute de lege, de un functionar public, care are drept de a functiona în locul unde actul s-a fãcut.“
Art. 1173
“Actul autentic are deplinã credintã în privirea oricãrei persoane despre dispozitiile si conventiile ce constatã.
Executarea actului autentic, ..., va fi suspendatã prin punerea în acuzatie, când se intenteazã o actiune criminalã în contra pretinsului autor al actului. Iar când în cursul unei instante civile actul se atacã de fals, tribunalele pot, dupã împrejurãri, a suspenda provizoriu executarea actului.“
45.Prevederile pertinente ale Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 29/1990) au urmãtorul continut:
Art. 5
“.. introducerea cererii la tribunal nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicãrii actului administrativ a cãrui anulare se cere.“
Art. 11
“.. În cazul admiterii cererii, instanta va hotãrî si asupra daunelor materiale si morale cerute.“
Art. 12
“În cazul în care cel vãtãmat a cerut anularea actului administrativ, fãrã a cere în acelasi timp si despãgubiri, întinderea pagubei nefiindu-i cunoscutã la data judecãrii actiunii de anulare, termenul de prescriptie pentru cererea de despãgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit sã cunoascã întinderea pagubei.“
46.Art. 5 alin. 3 din Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele mãsuri pentru organizarea si exercitarea avocaturii în România prevedea:
“Consiliul uniunii ... are urmãtoarele atributii: ...
d) analizeazã deciziile comisiei permanente a uniunii si ale consiliilor barourilor si, dacã constatã cã acestea nu sunt legale, le anuleazã; ...
j) solutioneazã cererile privind primirea sau reprimirea în avocaturã, transferarea si detasarea avocatilor dintr-un barou în altul; ...“.
47.La data de 9 iunie 1995 a intrat în vigoare Legea pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995), care a abrogat Decretul-lege nr. 90/1990. Prevederile relevante ale acesteia au urmãtorul continut:
Art. 20
“Baroul are obligatia sã întocmeascã anual tabloul avocatilor definitivi si stagiari în ordine alfabeticã, cu mentionarea numelui, prenumelui, titlului stiintific, datei înscrierii în barou, sediului profesional, formei de exercitare a profesiei si a instantelor la care au dreptul sã punã concluzii...
Prin grija baroului, tabloul anual al avocatilor si modificãrile intervenite sunt comunicate instantelor judecãtoresti, organelor de urmãrire penalã si autoritãtilor administrative ale judetului sau municipiului Bucuresti, precum si Uniunii Avocatilor din România.“
Art. 48 alin. 2
“Consiliul baroului are urmãtoarele competente:...
c) întocmeste, modificã si dã publicitãtii tabloul anual al avocatilor, comunicându-l celor în drept împreunã cu modificãrile intervenite în cursul anului; ...
h) ia act de cererile de transfer sau de detasare în cadrul baroului;
i) verificã îndeplinirea conditiilor prevãzute în prezenta lege si în statut cu privire la formele de exercitare a profesiei, organizeazã si tine evidenta acestora;“.
Art. 58
“Consiliul uniunii se Ontruneste trimestrial si ... are urmãtoarele atributii: ...
b) dezbate, adoptã si modificã statutul profesiei; ...
g) aprobã primirea în profesia de avocat în toate cazurile prevãzute de lege; ...
i) solutioneazã contestatiile împotriva deciziilor consiliilor barourilor prin care s-au respins cererile de transfer si de detasare.“
48.La data de 6 martie 2001, Legea nr. 51/1995 a fost republicatã în urma modificãrii, acordând urmãtoarele competente Consiliului UAR în noul art. 63 lit. i):
“Consiliul uniunii ... are urmãtoarele atributii: ...
i) anuleazã hotãrârile barourilor pentru nelegalitate;“.
49.Art. 130 din Statutul profesiei de avocat, adoptat de UAR si publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 17 octombrie 1995, prevede: “Hotãrârile adoptate de adunarea generalã sau de consiliul baroului pot fi anulate de Consiliul Uniunii Avocatilor din România numai pentru motive de nelegalitate sau de încãlcare a prevederilor statutului, cu respectarea autonomiei baroului.
Deciziile emise de decan pot fi atacate la consiliul baroului.“
50.La data de 12 martie 1997, printr-o hotãrâre definitivã (nr. 450), Curtea Supremã de Justitie a statuat, în cadrul procedurilor dintre un particular si UAR, cã aceasta din urmã este o autoritate administrativã, având o structurã si atributii prevãzute de lege, si cã Legea contenciosului administrativ (Legea nr. 29/1990) se aplicã deciziilor sale. La data de 18 februarie 2003, printr-o hotãrâre definitivã (nr. 658), Curtea Supremã de Justitie a decis cã UAR este o autoritate administrativã care executã acte administrative, cã are o structurã si atributii stabilite prin lege si îndeplineste un rol de serviciu public.
La data de 4 martie 2003, printr-o hotãrâre definitivã (nr. 866) pronuntatã în cadrul procedurilor declansate împotriva UAR privind dreptul de a fi admis în profesia de avocat fãrã examen, Curtea Supremã de Justitie a decis cã “era incontestabil cã decizia [UAR era] un act administrativ emis de o autoritate publicã“ si cã Legea nr. 29/1990 era aplicabilã în cauzã.
51.La data de 30 ianuarie 2003, printr-o hotãrâre definitivã (nr. 327), Curtea Supremã de Justitie a desfiintat o hotãrâre a unei curti de apel pe motiv cã,inter alia,a desfiintat nemotivat o hotãrâre anterioarã privind admiterea probelor.
ÎN DREPT
I.Pretinse încãlcãri ale art. 6 alin. 1 din Conventie
52.Reclamantul s-a plâns cã Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, prin care s-a anulat înscrierea sa în Baroul Constanta, si procedurile administrative ulterioare prin care acea decizie a fost mentinutã au încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie privind dreptul la un proces echitabil. El s-a plâns de faptul cã decizia UAR a fost adoptatã în absenta unei audieri si nu i-a fost comunicatã si cã, în procedurile ulterioare, instantele nu au reusit sã solutioneze întregul litigiu, sã analizeze principalele argumente ale reclamantului sau sã dispunã prezentarea Registrului original de decizii al UAR, încãlcând art. 6 alin. 1 din Conventie, care, în partea relevantã, prevede:
“Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public si într-un termen rezonabil a cauzei sale de cãtre o instantã ... care va hotãrî asupra încãlcãrii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil ...“
A.Argumentele pãrtilor
1.Reclamantul
53.Reclamantul a sustinut cã Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 a fost adoptatã fãrã a i se comunica existenta acestor proceduri la vremea respectivã si în absenta unei audieri, contrar prevederilor Statutului si ale art. 6 alin. 1 din Conventie. În schimb, decizia nu i-a fost comunicatã pânã în februarie 1998.
54.Reclamantul a sustinut cã viciile procedurii de adoptare a Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996 nu au fost remediate în procedurile judiciare subsecvente. Reclamantul a argumentat cã instantele nu s-au pronuntat cu privire la fondul cauzei sale, în pofida faptului cã acesta si-a prezentat în mod constant argumentele. Reclamantul a cerut UAR si, ulterior, instantelor sã se pronunte nu numai cu privire la anularea deciziei UAR, ci si asupra reînscrierii sale ca membru al Baroului, luând în considerare faptul cã excluderea sa în anul 1981 a reprezentat un abuz comis sub regimul comunist, asupra faptului cã UAR nu i-a comunicat Decizia din data de 27 iunie 1996 si asupra aplicabilitãtii Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 29/1990) în cauza sa. S-a sustinut cã, potrivit legii respective, dreptul UAR de a emite decizia respectivã era prescris, Baroul Constanta fiind competent, în anul 1991, sã-si anuleze propria decizie din anul 1981. El a sustinut cã a actionat cu bunã-credintã si s-a bazat pe Legea nr. 29/1990 când a formulat cererea, în anul 1991, cãtre Baroul Constanta, si nu cãtre UAR, pentru anularea hotãrârii acestuia din anul 1981, care l-a exclus de pe lista Baroului, si cã UAR însãsi a recunoscut, în rãspunsul la interogatoriul reclamantului din 30 martie 1998, cã acesta avea dreptul sã depunã o astfel de cerere la Barou.
55.Cu privire la refuzul curtii de apel de a dispune prezentarea Registrului original de decizii al UAR, reclamantul a arãtat în continuare cã instanta ar fi putut dispune prezentarea Registrului original în cadrul procedurilor administrative, în loc sã propunã alternativa initierii unei proceduri penale pentru fals, care ar fi întârziat solutionarea plângerilor administrative. Reclamantul a subliniat cã instanta si-a revocat hotãrârea anterioarã cu privire la prezentarea originalului dupã ce UAR a prezentat câteva fotocopii ale procesului-verbal care a stat la baza Deciziei din data de 27 iunie 1996. Întemeindu-se pe CauzaTimurtas împotriva Turciei,reclamantul a afirmat cã aceste fotocopii, purtând o semnãturã indescifrabilã, i-au întãrit îndoielile cu privire la autenticitatea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996.
2.Guvernul
56.Guvernul a sustinut cã interventia prealabilã a organismelor profesionale, precum UAR, este conformã cu prevederile art. 6 alin. 1 din Conventie în mãsura în care reclamantul a avut acces la o instantã care oferea toate garantiile pentru un proces echitabil. Admitând faptul cã procedura care a condus la adoptarea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996 nu a respectat cerintele art. 6 alin. 1 din Conventie, Guvernul a argumentat cã aceste deficiente au fost remediate ulterior de instante.
57.Cu privire la afirmatia cã instantele nu s-au pronuntat asupra unor aspecte din dosar, Guvernul a remarcat cã acestea s-au pronuntat de fapt cu privire la toate aspectele acestuia. A arãtat, în plus, cã, exceptând anularea Deciziei UAR din 27 iunie 1996 si admiterea cererii reclamantului privind transferul la Baroul Bucuresti, celelalte chestiuni ridicate de reclamant au fost doar simple argumente asupra cãrora instantele nu erau obligate sã se pronunte în detaliu.
58.Cu privire la refuzul curtii de apel de a dispune prezentarea Registrului original de decizii al UAR, Guvernul a atras atentia asupra marjei de apreciere a instantelor în administrarea probelor si a mentionat cã curtea de apel a revenit asupra deciziei privind examinarea Registrului de decizii dupã ce UAR a prezentat procesul-verbal integral al reuniunii din 27 iunie 1996. Acest proces-verbal al adunãrii UAR purta semnãturile tuturor membrilor care au participat la adunare si trebuia considerat un act autentic în sensul art. 1171 din Codul civil român. Aceastã calificare a implicat aplicarea prevederilor art. 1173 si 1174 din acest cod, având drept consecintã faptul cã o astfel de hotãrâre a beneficiat de prezumtia de autenticitate ce putea fi rãsturnatã prin formularea unei plângeri penale pentru fals. Guvernul a adãugat cã reclamantul a fost informat de curtea de apel cu privire la posibilitatea contestãrii autenticitãtii Deciziei UAR din 27 iunie 1996 prin formularea unei astfel de plângeri penale, pe care acesta nu a depus-o.
B.Aprecierea Curtii
59.Curtea va proceda la examinarea fiecãrui capãt de cerere formulat de reclamant, înainte de a ajunge la o concluzie finalã bazatã pe analiza generalã a acestora.
1.Decizia UAR din data de 27 iunie 1996
60.Curtea reitereazã faptul cã art. 6 alin. 1 din Conventie nu obligã statele pãrti sã supunã litigiile asupra drepturilor si obligatiilor cu caracter civil unei proceduri care sã respecte integral, în toate etapele, cerintele art. 6. Interventia initialã a organismelor administrative sau profesionale, care au sau nu prerogative judiciare, care nu îndeplinesc toate cerintele, poate fi justificatã dacã aceste organisme se supun controlului ulterior al unui organ judiciar cu competentã deplinã, care garanteazã drepturile prevãzute de art. 6 alin. 1 din Conventie (a se vedeaLe Compte, Van Leuven si De Meyere împotriva Belgiei,Hotãrârea din 23 iunie 1986, Seria A nr. 43, pag. 23, paragraful 51, siAlbert si Le Compte împotriva Belgiei,Hotãrârea din 10 februarie 1983, Seria A nr. 58, pag. 16, paragraful 29).
61.Curtea observã, mai întâi, cã Statutul nu prevede nici o procedurã specificã pentru anularea, de cãtre UAR, a înscrierii unui avocat în Barou. Cu toate acestea, observã cã pãrtile sunt de acord cã procedura care a condus la adoptarea de cãtre UAR a Deciziei din data de 27 iunie 1996 nu a respectat cerintele art. 6 alin. 1 din Conventie, Guvernul argumentând cã aceste deficiente au fost remediate ulterior de instante.
62.Curtea observã în continuare cã, în cauza de fatã, contrar hotãrârii pronuntate în CauzaAlbert si Le Comptementionatã mai sus, chestiunea asupra cãreia UAR s-a pronuntat în data de 27 iunie 1996 a fost supusã ulterior controlului judiciar sub toate aspectele. Acele proceduri au fost publice si au oferit reclamantului, prin intermediul declaratiilor orale si concluziilor scrise, posibilitatea sã îsi sustinã punctele de vedere. În ceea ce priveste plângerea reclamantului privind amânarea notificãrii Deciziei UAR din 27 iunie 1996 pânã în februarie 1998, Curtea observã cã reclamantul nu a suferit un prejudiciu iremediabil, având în vedere cã în martie 1998 putea încã sã atace în instantã respectiva decizie, exceptia prescriptiei nefiind ridicatã nici de UAR, nici de instante.
2.Nesolutionarea de cãtre instantele nationale a unei pãrti a obiectului cauzei
63.Curtea reitereazã faptul cã efectul art. 6 alin. 1 din Conventie este,inter alia,sã acorde unui îtribunal“ atributia de a efectua o examinare corespunzãtoare a afirmatiilor, motivelor si probelor, fãrã a prejudicia evaluarea sau relevanta acestora pentru hotãrârea luatã, având în vedere cã nu este în competenta Curtii sã examineze dacã motivele sunt întrunite în mod corespunzãtor. Cu toate acestea, desi art. 6 alin. 1 din Conventie obligã instantele sã îsi motiveze hotãrârile, nu poate fi interpretat în sensul impunerii unui rãspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea HotãrâreaVan de Hurk împotriva Olandeidin 19 aprilie 1994, Seria A nr. 288, pag. 20, paragrafele 59 si 61; DeciziaBurg împotriva Frantei,Cererea nr. 34.763/02, CEDO 2003-II). Întinderea obligatiei de a motiva poate varia în functie de natura hotãrârii si trebuie stabilitã în lumina circumstantelor cauzei (a se vedea hotãrârileRuiz Torija împotriva Spaniei,siHiro Balani împotriva Spaniei,din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A si B, pag. 12, paragraful 29 si, respectiv, pag. 29–30, paragraful 27).
64.Curtea observã cã reclamantul a solicitat instantelor anularea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, motivând cã, în temeiul Legii nr. 51/1995, UAR nu mai avea competenta în anul 1996 sã anuleze înscrierea sa în Baroul Constanta în anul 1991; cã, în baza Legii nr. 29/1990, dreptul UAR de a lua aceastã decizie era prescris, anularea în anul 1996 a unei decizii luate în anul 1991 fiind de competenta instantelor; si cã, în ceea ce priveste fondul cauzei, a cãrei examinare a fost cerutã în mod expres instantelor, reclamantul a actionat cu bunã-credintã atunci când a formulat o cerere la baroul mentionat pentru anularea deciziei nelegale a acestuia din anul 1981 si nu putea fi învinovãtit pentru faptul cã Baroul nu a înaintat cererea cãtre UAR sau pentru faptul cã UAR nu a verificat validitatea deciziei Baroului. Reclamantul a arãtat totodatã cã cererea administrativã pe care a adresat-o la 18 februarie 1998 cãtre UAR nu a reprezentat un remediu.
65.Curtea remarcã faptul cã atât curtea de apel, cât si Curtea Supremã de Justitie au respins cererea reclamantului, motivând cã în anul 1991 UAR, în conformitate cu Decretullege nr. 90/1990, era singurul organ competent sã decidã readmiterea în Barou; cã reclamantul nu putea pretinde cã nu avea cunostintã de aceste prevederi; cã, în consecintã, readmiterea lui în Baroul Constanta în anul 1991 era în mod evident nulã; si cã dreptul de a o anula în 1996 nu era prescris, anularea putând fi hotãrâtã oricând. În baza Statutului, instantele au respins afirmatia reclamantului cã Legea nr. 51/1995 nu a mai acordat UAR competenta de a anula deciziile Baroului.
66.Curtea retine însã cã instantele nationale si-au întemeiat hotãrârile, în ceea ce priveste competenta UAR de a anula decizia Baroului Constanta din anul 1991, pe art. 58 lit. g) si i) din Legea nr. 51/1995 coroborat cu art. 130 din Statut, acesta din urmã fiind adoptat de însãsi UAR în anul 1995. Cu toate acestea, se pare cã abia la 6 martie 2001, în urma modificãrii si republicãrii Legii nr. 51/1995, o astfel de atributie a fost din nou prevãzutã expres de art. 63 lit. i) din Legea nr. 51/1995. Constientã de competenta sa limitatã de a analiza interpretarea legii nationale de cãtre instantele nationale, Curtea constatã totusi cã o astfel de modificare nu ar fi avut sens dacã între anii 1995 si 2001 UAR ar fi avut competenta sã anuleze decizii ale Baroului pe temei de nelegalitate, în baza prevederilor initiale ale legii respective.
67.Curtea observã cã, desi instantele au rãspuns unora dintre argumentele reclamantului, acestea nu au rãspuns argumentelor principale, respectiv cã acesta a actionat cu bunã-credintã, în conformitate cu principiile dreptului administrativ si cu Legea nr. 29/1990, când a depus o cerere la Baroul Constanta în anul 1991, în scopul anulãrii deciziei nelegale adoptate de acesta în anul 1981 în împrejurãrile exceptionale în care pãrãsise tara; si cã, în orice caz, nu putea fi învinovãtit pentru faptul cã Baroul nu a înaintat cererea sa cãtre UAR sau pentru faptul cã UAR nu a verificat validitatea deciziei Baroului.
În plus, Curtea remarcã faptul cã, desi reclamantul a depus cererea în scopul de a obtine anularea Decizei UAR din data de 27 iunie 1996, acesta a solicitat în mod expres instantelor sã examineze fondul cauzei si consecintele pe care le poate avea asupra solutiei date cererii sale. Reclamantul a arãtat, de asemenea, cã cererea administrativã pe care a adresat-o în data de 18 februarie 1998 cãtre UAR nu a reprezentat un remediu care sã conducã la clarificarea situatiei sale.
3.Prezentarea Registrului original de decizii al UAR
68.Curtea reitereazã faptul cã, desi art. 6 alin. 1 din Conventie garanteazã dreptul la un proces echitabil, acesta nu instituie nici o regulã cu privire la admisibilitatea probelor sau la modul în care ar trebui evaluate, care reprezintã, prin urmare, chestiuni de competenta, în principal, a dreptului intern si a instantelor nationale (a se vedea,mutatis mutandis, HotãrâreaSchenk împotriva Elvetieidin 12 iulie 1988, Seria A nr. 140, pag. 29, paragraful 46, siGarcia Ruiz împotriva Spaniei, Cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I).
Cu toate acestea, Curtea trebuie sã stabileascã dacã procedurile, inclusiv modul în care au fost administrate probele, au fost corecte, asa cum prevede art. 6 alin. 1 din Conventie. Corectitudinea trebuie evaluatã prin raportare la ansamblul procedurii (a se vedeaPélissier si Sassi împotriva Frantei, Cererea nr. 25.444/94, paragrafele 45 si 46, CEDO 1999-II).
69.În cauza de fatã, Curtea remarcã faptul cã, prin Hotãrârea din 15 septembrie 1998, curtea de apel a revocat hotãrârea sa din data de 7 iunie 1998 privind prezentarea Registrului în original si a hotãrât cã UAR nu trebuia sã prezinte Registrul original de decizii. Curtea a hotãrât cã, de vreme ce reclamantul a refuzat sã depunã o plângere penalã privind pretinsa falsificare a deciziei UAR, astfel de probe nu erau necesare în cauzã, iar probele deja prezentate de UAR erau suficiente pentru a concluziona cã decizia presupus a fi fost luatã în data de 27 iunie 1996 fusese efectiv luatã la data respectivã. Obiectia reclamantului la respectiva hotãrâre a fost respinsã de instantã.
70.Curtea retine cã probele prezentate de UAR, care au determinat instanta sã revinã asupra hotãrârii anterioare, constau în douã fotocopii, una de pe un extras din procesul-verbal al adunãrii din 27 iunie 1996, care descria procedura care a condus la luarea deciziei atacate, iar cealaltã de pe o altã paginã din acest proces-verbal, fãrã nici o legãturã cu cauza reclamantului. Ambele pagini purtau stampila UAR si semnãtura secretarului acestuia, însotitã de cuvintele “copie certificatã“.
71.Curtea este de acord cu reclamantul, care se întemeiazã pe CauzaTimurtas împotriva Turciei(Cererea nr. 23.531/94, paragraful 66, CEDO 2000-VI), cã un document fotocopiat trebuie supus unei verificãri atente înainte de a fi acceptat ca o copie autenticã a unui original. Acest lucru este cu atât mai adevãrat într-o cauzã în care existã deja mai multe elemente, în special faptul cã reclamantul nu a fost informat cu privire la procedura care a condus la adoptarea Deciziei UAR din 27 iunie 1996 si cã decizia respectivã nu i-a fost comunicatã pânã în februarie 1998, care pun sub semnul întrebãrii corectitudinea procedurii în ansamblu. Ar trebui adãugat cã fotocopiile prezentate de UAR curtii de apel si prezentate Curtii de cãtre Guvern nu purtau semnãturile necesare ale membrilor Consiliului UAR, ci reprezentau o formã simplificatã a deciziei originale, semnatã de secretarul UAR, având mentionate cuvintele “copie certificatã“.
72.Curtea ia notã de faptul cã Guvernul a mentionat în observatiile sale cã decizia UAR din data de 27 iunie 1996 trebuie consideratã înscris oficial, în sensul cã art. 1171 din Codul civil român, având drept consecintã faptul cã o astfel de decizie beneficiazã de prezumtia de autenticitate, care poate fi rãsturnatã pe calea unei plângeri penale pentru fals.
Reclamantul a refuzat sã formuleze o astfel de plângere, care ar fi întârziat considerabil solutionarea cauzei, considerând-o irelevantã pentru rezultatul actiunii sale.
73.Curtea observã faptul cã, potrivit interpretãrii dreptului procesual român, o instantã poate revoca, printr-o hotãrâre motivatã, o hotãrâre anterioarã privind admiterea probelor. Cu toate acestea, în absenta încheierilor de sedintã relevante ale procedurilor desfãsurate în fata instantelor nationale, dupã cum s-a solicitat de Curte Guvernului pârât cu prilejul comunicãrii cauzei si luând în considerare copiile prezentate de UAR în cadrul acestei proceduri, Curtea considerã cã existã îndoieli considerabile privind maniera în care curtea de apel a revocat hotãrârea sa privind prezentarea Registrului original de decizii al UAR. Totodatã, Curtea considerã cã formularea unei plângeri penale pentru fals ar fi impus reclamantului o sarcinã disproportionatã, având în vedere circumstantele cauzei.
4.Concluzie
74.În lumina observatiilor de mai sus si luând în considerare procedura în ansamblu, Curtea concluzioneazã cã cerintele de echitabilitate nu au fost întrunite. În consecintã, Curtea constatã cã art. 6 alin. 1 din Conventie a fost încãlcat.
II.Pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie
75.Reclamantul s-a plâns cã Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, confirmatã prin procedurile judiciare ulterioare, a reprezentat o ingerintã în dreptul sãu la respectarea bunurilor sale sub forma unui control al folosintei bunurilor, incompatibilã cu cerintele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, care are urmãtoarea formulare: “Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã si în conditiile prevãzute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor.“
A.Rãspunderea statului pârât
1.Argumentele pãrtilor
76.Fãcând referire la CauzaCostello-Roberts împotriva Marii Britanii(Hotãrârea din 25 martie 1993, Seria A nr. 247-C), reclamantul a sustinut cã un stat nu se poate elibera de obligatiile ce îi revin în temeiul Conventiei prin delegarea acestora cãtre organisme sau persoane private. În special Curtea a recunoscut cã rãspunderea statului ar putea fi angajatã prin activitãtile asociatiilor profesionale cãrora le-a încredintat atributii cu privire la reglementarea profesionalã.
Conform reclamantului, UAR este un organism de reglementare independent, constituit prin Statut, si are sarcina, în baza respectivului Statut, de a reglementa statutul profesiei [art. 58 lit. b) din Legea nr. 51/1995]. Acesta este un organism de drept public, supus jurisdictiei instantelor administrative în baza Legii nr. 29/1990. Deciziile sale au fost considerate acte autentice în sensul art. 1171 din Codul civil român si a fost considerat în jurisprudenta internã ca autoritate administrativã, având o structurã si atributii prevãzute de lege. Reclamantul a concluzionat cã rãspunderea statului a fost, prin urmare, angajatã prin raportare la deciziile UAR pe care acesta le contesta.77.Guvernul a considerat cã nu poate fi angajatã rãspunderea statului, în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, pentru consecintele negative ale unui litigiu între doi particulari. Acesta a concluzionat cã deciziile organismelor profesionale, alese în mod liber de avocati în conformitate cu regulamentul intern al profesiei acestora, nu pot angaja rãspunderea statului.
2.Aprecierea Curtii
78.Curtea reitereazã criteriile mentionate în jurisprudenta sa (a se vedea, de exemplu, CauzaCostello-Roberts împotriva Marii Britanii, pag. 58, paragraful 27, mentionatã mai sus;Van der Mussele împotriva Belgiei, Hotãrârea din data de 23 noiembrie 1983, Seria A nr. 70, pag. 14–15, paragraful 29) si aratã cã UAR este legal constituitã prin Legea nr. 51/1995 si învestitã cu prerogative administrative si de reglementare. UAR urmãreste un scop de interes general cu privire la profesia de avocat prin exercitarea unei forme de control public, de exemplu asupra înscrierii în Barou, iar deciziile sale sunt supuse controlului instantelor administrative (a se vedea,mutatis mutandis, DeciziaBota împotriva Românieidin 12 octombrie 2004, Cererea nr. 24.057/03). Curtea observã totodatã, în subsidiar, cã în jurisprudenta internã UAR a fost consideratã o autoritate publicã ce executã acte administrative si are rol de serviciu public. Prin urmare, concluzioneazã cã rãspunderea statului este angajatã ca urmare a deciziilor administrative ale UAR, pe care le contestã reclamantul.
B.Aplicabilitate: dacã reclamantul avea un “bun“
1.Argumentele pãrtilor
79.Reclamantul sustine cã interesele economice asociate activitãtii acestuia au reprezentat un îbun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie. Astfel, începând din anul 1991 acesta si-a desfãsurat activitatea în calitate de consultant si membru al Baroului New York, oferind consultantã de investitii mai multor clienti, corporatii multinationale care investeau în România. A fost înscris în Baroul Constanta, însã a practicat în Bucuresti, unde a stabilit mai multe contacte cu investitori strãini, mentionarea sa în Ghidul Juridic Martindale-Hubbel, care enumerã o parte dintre clientii acestuia, reprezentând o dovadã în acest sens. Reclamantul a declarat cã însãsi UAR a sustinut, în Decizia sa din 14 martie 1998 si în rãspunsul la interogatoriul din 30 iunie 1998, cã acesta a comis o fraudã exercitând profesia de avocat în tot acel timp fãrã autorizatie legalã. Conform spuselor reclamantului, clientii societãtii sale, Petru Buzescu – S.R.L., au fost clientii sãi atât în fapt, fiind atrasi de el si de reputatia sa, cât si în drept, având în vedere cã era unicul proprietar al societãtii.
Reclamantul a arãtat cã a solicitat transferul la Baroul Bucuresti, în 1996, pentru a-si putea reprezenta clientii, printre care companii multinationale, în instantã, dar, desi era pe deplin calificat, UAR i-a retras, în mod nelegal, dreptul de a profesa. Astfel, reclamantul nu a putut sã profeseze ca avocat dupã anul 1996, sã furnizeze clientilor întreaga gamã de servicii ale unui avocat român si, în consecintã, sã “exploateze“ si chiar sã îsi extindã reputatia, consecinta fiind pierderea multor clienti.
80.Guvernul a afirmat cã, anterior declansãrii procedurilor administrative privind Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, reclamantul nu a avut nici un fel de reputatie ca avocat, nici o practicã consolidatã sau vreun alt interes economic care sã justifice protectia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie. Acesta a sustinut cã reputatia reclamantului era de fapt legatã de activitãtile societãtii sale înfiintate în anul 1994, prin intermediul cãreia reclamantul furniza servicii în domeniul juridic sau în domenii legate de acesta, cu exceptia reprezentãrii în instantã. Guvernul s-a întemeiat pe probele prezentate de reclamant, în data de 27 octombrie 1998, curtii de apel si a afirmat cã aceastã cauzã este diferitã fatã de cauzeleVan Marle si altii împotriva OlandeisiH. împotriva Belgiei, de vreme ce el nu practicase ca avocat cu sediu profesional si nu plãtise taxele cãtre fondul asigurãrilor sociale al avocatilor.
2.Aprecierea Curtii
81.Referindu-se la jurisprudenta sa anterioarã, Curtea retine cã, în mãsura în care se referã la pierderea unui venit viitor, plângerea reclamantului iese din sfera de protectie prevãzutã de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, care priveste numai bunurile existente sau sperantele legitime privind proprietatea [a se vedeaIan Edgar (Liverpool) Ltd.
împotriva Marii Britanii(dec.), nr. 37.683/97, CEDO 2000-I]. Cu toate acestea, aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie se extinde la exercitarea profesiei de avocat si la reputatia aferentã, avându-se în vedere cã acestea sunt entitãti de o anumitã valoare care au, în multe privinte, natura drepturilor private si astfel constituie beneficii, reprezentând bunuri în sensul primei propozitii din aceastã prevedere [a se vedeaVan Marle si altii împotriva Olandei, Hotãrârea din data de 26 iunie 1986, Seria A nr. 101, pag. 13, paragraful 41, siDöring împotriva Germaniei(dec.), nr. 37.595/97, CEDO 1999-VIII; a se vedea, totodatã,Wendenburg si altii împotriva Germaniei(dec.), nr. 71.630/01, CEDO 2003-II].
82.Curtea retine cã mai multe documente prezentate de reclamant, în special Adresa UAR din data de 14 martie 1998, dovada acesteia din 30 iunie 1998 prezentatã Curtii de Apel Bucuresti si Adresa Ministerului Afacerilor Externe din data de 3 septembrie 1996, atestã faptul cã dupã 1991 reclamantul si-a extins în mod semnificativ reputatia în legãturã cu serviciile juridice prestate. Aceasta remarcã faptul cã reclamantul a plãtit taxele lunare la Barou si UAR, dar nu si taxele la fondul asigurãrilor sociale al avocatilor pentru contractele sale, fiind acuzat de UAR la data de 30 iunie1998 de practicarea nelegalã a profesiei de avocat. Curtea nu considerã relevant în acest context faptul cã reclamantul nu avea un sediu profesional si considerã nepotrivit sã scoatã în evidentã modul în care acesta si-a consolidat clientela, de vreme ce, aparent, calitatea sa de membru al Baroului New York, activitatea din cadrul societãtii Petru Buzescu – S.R.L. si pozitia sa ca avocat înscris într-un barou român au reprezentat factori care au contribuit la aceasta. Curtea considerã cã clientela existentã a reclamantului era legatã de practica sa ca avocat si cã a fost în mãsurã sã “exploateze“ ca avocat. În acest sens, Curtea este de acord cu reclamantul cã, pentru a-si putea “exploata“ clientela, trebuia sã furnizeze clientilor o gamã completã de servicii ca avocat român, inclusiv reprezentarea în instantã, scop în care acesta a solicitat transferul la Baroul Bucuresti.
83.Curtea concluzioneazã cã, la data adoptãrii Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, reclamantul putea pretinde cã avea un “bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, în ceea ce priveste reputatia pe care si-o construise în România între anii 1991 si 1996.
C.Respectarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie
1.Argumentele pãrtilor
84.Reclamantul a afirmat cã Decizia UAR din 27 iunie 1996, mentinutã de instante, a reprezentat un control al folosintei bunurilor sale, în sensul articolului mentionat mai sus. Acesta a considerat cã Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 este ilegalã, sustinând cã baza sa legalã fusese înlãturatã prin Legea nr. 51/1995; cã UAR nu mai avea competenta, în conformitate cu prevederile legii mentionate mai sus, în vigoare în perioada respectivã, sã anuleze înscrierea sa în Baroul Constanta în anul 1991; cã Statutul adoptat de UAR, pe care s-au întemeiat hotãrârile adoptate de instantele nationale, nu putea fi luat în considerare în mãsura în care adãuga la lege; si cã dreptul de a anula înscrierea sa se prescrisese anterior anului 1996.
85.Reclamantul a afirmat cã UAR nu putea sã urmãreascã un scop asa-zis legitim, având în vedere cã Decizia din data de 27 iunie 1996 a fost adoptatã la 5 ani dupã ce UAR avusese oportunitatea sã ridice problema nulitãtii înscrierii sale când Baroul Constanta si-a prezentat rapoartele obisnuite si cã decizia a fost adoptatã în secret si nu i-a fost comunicatã pânã în februarie 1998. Reclamantul a contestat afirmatia cã în cauza sa a fost mentinut un just echilibru. El a afirmat cã în data de 9 iunie 1997 a solicitat UAR, aparent organul competent sã aprobe înscrierea sa ca avocat, clarificarea si rezolvarea situatiei sale, dar nu a primit nici un rãspuns la cererea respectivã, si nici la a doua cerere din data de 18 februarie 1998. Acelasi lucru s-a întâmplat în data de 30 mai 2001, când reclamantul a solicitat înscrierea în Baroul Bucuresti ca avocat înscris într-un barou strãin. În concluzie, reclamantul a sustinut cã UAR ar fi putut mentine un just echilibru dacã l-ar fi notificat la timp cu privire la Decizia din data de 27 iunie 1996 sau dacã l-ar fi înscris ca avocat pentru a remedia pretinsa ilegalitate a înscrierii sale în Baroul Constanta.
86.Guvernul a reiterat criteriile mentionate de Curte pentru ca o mãsurã sã fie consideratã ingerintã statalã în dreptul persoanei de a folosi proprietatea sa si a subliniat cã statul se bucurã de o marjã de apreciere considerabilã. Cu privire la legalitatea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, Guvernul a afirmat cã sarcina interpretãrii si aplicãrii dreptului intern revine, în principal, instantelor nationale, desi Curtea poate interveni în cazuri de abuz evident, situatie care nu este aplicabilã cauzei reclamantului. În ceea ce priveste scopul legitim al mãsurii, Guvernul a declarat cã decizia UAR era destinatã promovãrii interesului general, fiind menitã sã asigure ca toate deciziile privind admiterea si excluderea din profesia de avocat sã fie adoptate de acelasi organ competent, în conformitate cu legislatia relevantã.
87.În ceea ce priveste necesitatea mentinerii unui just echilibru, Guvernul s-a întemeiat pe jurisprudenta Curtii, în special pe hotãrârea în CauzaPine Valley Developments Ltd împotriva Irlandei, în care Curtea a arãtat cã în cazul în care dreptul de proprietate al reclamantului s-a întemeiat pe mãsuri nelegale, hotãrârile autoritãtilor nationale care determinã încetarea folosintei ilegale a proprietãtii nu reclamã o despãgubire. Acesta a concluzionat cã Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 nu a fost disproportionatã în nici o privintã, de vreme ce a reprezentat singura cale de a remedia nelegalitatea deciziei Baroului Constanta de a-l înscrie pe reclamant.
2.Aprecierea Curtii
88.Curtea constatã cã, în prezenta cauzã, anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanta a avut drept consecintã pierderea acelei pãrti din clientela sa care era interesatã de capacitatea sa de a furniza întreaga gamã de servicii pe care o oferã un avocat român si, prin urmare, o pierdere de venit. În consecintã, a existat o ingerintã în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. Aceasta a fost o mãsurã care a presupus controlul folosintei bunurilor, care trebuie examinatã prin raportare la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie (a se vedea,mutatis mutandis, Tre Traktörer AB împotriva Suediei, Hotãrârea din 7 iulie 1989, Seria A nr. 159, pag. 22, paragraful 55, si DeciziaDöring împotriva Germaniei, Cererea nr. 37.595/97, CEDO 1999-VIII).
89.Pentru a fi compatibilã cu regula generalã mentionatã în prima propozitie a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie în lumina cãruia trebuie interpretat cel de-al doilea paragraf, o astfel de ingerintã trebuie sã mentinã un “just echilibru“ între necesitãtile interesului general al comunitãtii si cerintele cu privire la protectia drepturilor fundamentale ale individului (a se vedeaSporrong si Lönnroth împotriva Suediei, Hotãrârea din 23 septembrie 1982, Seria A nr. 52, pag. 26, paragraful 69). În plus, chestiunea cu privire la mentinerea unui just echilibru “devine relevantã numai dacã s-a stabilit cã ingerinta respectivã satisface cerinta de legalitate si nu a fost arbitrarã“ (a se vedealatridis împotriva Greciei[MC], Cererea nr. 31.107/96, paragraful 58, CEDO 1999-II, siBeyele împotriva Italiei[MC], Cererea nr. 33.202/96, paragraful 107, CEDO 2000-I).
90.Cu privire la legalitatea ingerintei, Curtea remarcã faptul cã instantele nationale au hotãrât cã art. 130 din Statutul adoptat de UAR, care a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nu a adãugat la Legea nr. 51/1995 si cã o interpretare coroboratã a acestor prevederi a constituit baza legalã a Deciziei UAR din 27 iunie 1996. În plus, instantele au decis cã, având în vedere cã readmiterea reclamantului în Baroul Constanta în anul 1991 a fost în mod clar nulã, dreptul de a o anula în anul 1996 nu fusese prescris.
91.Curtea remarcã faptul cã Legea nr. 51/1995 a desfiintat de fapt atributiile UAR, prevãzute expres de Decretul-lege nr. 90/1990, de a anula deciziile Baroului. Abia în data de 6 martie 2001, în urma modificãrii si republicãrii Legii nr. 51/1995, o astfel de atributie a fost din nou prevãzutã în mod expres de art. 63 lit. i) din Legea nr. 51/1995. Curtea considerã cã o astfel de modificare nu ar fi avut sens dacã, în conformitate cu prevederile initiale ale legii respective, UAR ar fi avut competenta legalã de a anula decizii ale Baroului pentru nelegalitate, între anii 1995 si 2001.
92.Curtea reitereazã cã atributia sa de a verifica respectarea dreptului intern este limitatã. Interpretarea si aplicarea dreptului intern revin, în principal, autoritãtilor nationale (a se vedeaTre Traktörer AB împotriva Suediei, citatã mai sus, pag. 23, paragraful 58). Cu toate acestea, principiul legalitãtii presupune cã prevederile aplicabile ale dreptului intern sunt suficient de accesibile, precise si previzibile în ceea ce priveste aplicarea lor. În aceastã privintã, Curtea trebuie sã se asigure cã maniera în care dreptul intern este interpretat si aplicat – chiar si în cazul în care cerintele au fost respectate – nu presupune consecinte în contradictie cu standardele Conventiei (a se vedeaBeyeler împotriva Italiei, citatã mai sus, paragraful 109–110).
Din aceastã perspectivã, presupunând cã Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 nu a fost arbitrarã si, prin urmare, incompatibilã cu principiul legalitãtii, Curtea considerã cã elementul de incertitudine si imprecizie din Legea nr. 51/1995 cu privire la atributia UAR de a anula decizii ale Baroului si libertatea considerabilã de care se bucurã autoritãtile în aceastã privintã, prin intermediul Statutului, sunt consideratii importante de care trebuie tinut cont în determinarea gradului în care mãsura contestatã a mentinut un just echilibru (a se vedea,mutatis mutandis, Beyeler împotriva Italiei,citatã mai sus, paragraful 110).
93.În ceea ce priveste scopul legitim al ingerintei, Curtea considerã cã aceasta urmãrea un scop de interes general, de vreme ce pãrea legitim pentru UAR sã verifice solicitãrile de (re)admitere în Barou. Scopul unui astfel de control era, prin urmare, protejarea publicului prin asigurarea competentei celor care exercitã profesia de avocat. Întârzierea excesivã în adoptarea Deciziei din 27 iunie 1996 si comunicarea sa reclamantului nu poate fi consideratã în sine ca o lipsã de scop legitim a Deciziei UAR de scopul sãu legitim.
94.În ceea ce priveste proportionalitatea ingerintei, Curtea remarcã faptul cã, având în vedere cã înscrierea reclamantului în Baroul Constanta a avut loc în anul 1991 si cã, în conformitate cu art. 5 alin. 3 lit. j) din Decretul-lege nr. 90/1990, la momentul respectiv UAR avea obligatia legalã sã controleze admiterea în barouri, ceea ce, în cazul reclamantului, a fãcut abia în 1996, ingerinta de care se plânge acesta a fost una gravã, privându-l pe reclamant, dupã 5 ani de la readmiterea sa în Barou, de dreptul de a practica avocatura. UAR ar fi putut lua mãsurile necesare, ca rãspuns la solicitãrile reclamantului din 9 iunie 1997 si 18 februarie 1998, pentru a-l readmite în profesie sau cel putin pentru a-i indica procedura de urmat în scopul readmiterii sale, de vreme ce aparent era singurul organ competent sã ia o decizie în acest sens.
95.Cu privire la instantele nationale, Curtea remarcã faptul cã acestea s-au pronuntat exclusiv asupra legalitãtii Deciziei UAR din 27 iunie 1996 în baza doctrineiultra vires, iar Curtea Supremã de Justitie a arãtat cã anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanta pe temei de nelegalitate nu l-a privat de dreptul de a solicita autoritãtii competente sã solutioneze cererea sa de reînscriere în Barou, fãrã sã remarce cã reclamantul solicitase deja UAR clarificarea si solutionarea situatiei sale fãrã nici un rezultat.
96.Curtea reitereazã cã trebuie sã existe o relatie rezonabilã de proportionalitate între mijloacele folosite si scopurile urmãrite (a se vedea CauzaTre Traktörer AB împotriva Suediei,citatã mai sus, pag. 23, paragraful 59). Nu contestã scopul sau utilitatea doctrineiultra vires,care prevede o garantie importantã împotriva abuzului de putere al autoritãtilor locale sau legale care îsi depãsesc competentele stabilite de legea nationalã. Cu toate acestea, Curtea nu este convinsã de faptul cã aplicarea doctrinei la cazul în spetã respectã principiul proportionalitãtii (a se vedea,mutatis mutandis,HotãrâreaStretch împotriva Marii Britaniidin 24 iunie 2003, Cererea nr. 44.277/98, paragraful 38).
97.În cauza de fatã, Curtea observã în primul rând cã reclamantul a sustinut în fata instantelor nationale cã nu i se poate imputa faptul cã Baroul Constanta nu a înaintat cererea sa la UAR în anul 1991 si nici faptul cã UAR nu a verificat valabilitatea deciziei Baroului si cã el a solicitat în mod expres instantelor examinarea fondului cauzei si a consecintelor acestuia asupra solutionãrii cererii sale. În al doilea rând, Curtea remarcã faptul cã reclamantul solicitase deja UAR, în special în data de 9 iulie 1997, “sã clarifice si sã solutioneze“ situatia sa si sã îl consilieze asupra modului în care poate fi solutionatã cererea sa, însã nu a primit nici un rãspuns. Mai mult, dupã litigiul cu UAR, în data de 30 mai 2001 reclamantul a depus o cerere la Baroul Bucuresti pentru a fi admis sã practice ca avocat înscris simultan într-un barou strãin la vremea respectivã, dar nu a primit nici un rãspuns.
Abia în februarie 2004 UAR si Baroul Bucuresti au hotãrât sã examineze cererea reclamantului si sã îl repunã în drepturi ca avocat.
98.În lumina circumstantelor cauzei, Curtea constatã cã anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanta si concluzia instantelor nationale cã acesta ar fi putut sã formuleze o nouã cerere la UAR pentru a fi readmis în Barou ca avocat român nu reprezintã o mãsurã proportionalã în conformitate cu cerintele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, având în vedere cã respectivul organism a anulat înscrierea sa ca avocat cu o întârziere de 5 ani si de atunci a refuzat în mod constant sã îi rezolve situatia. Prin urmare, a existat o încãlcare a prevederii respective.
III.Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
99.Art. 41 din Conventie prevede:
“În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si dacã dreptul intern al înaltei pãrti contractante nu permite decât o înlãturare
incompletã a consecintelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrtii lezate, dacã este cazul, o reparatie echitabilã.“
A.Prejudiciu
1.Prejudiciul material
a)Sustinerile pãrtilor
100.Reclamantul a sustinut cã, datã fiind imposibilitatea de a se înscrie în Baroul Bucuresti datoritã Deciziei UAR din 27 iunie 1996, a pierdut contracte substantiale si nu a putut
sã îsi dezvolte afacerea existentã si nici sã îsi extindã reteaua de contacte deja stabilite, rezultatul fiind pierderea unor oportunitãti de afaceri. Totodatã, a argumentat cã, nefiind
înscris ca avocat român, a fost privat de un venit care s-ar fi majorat dacã i s-ar fi permis sã practice avocatura. Reclamantul a oferit exemple de solicitãri de asistentã juridicã
pe care a trebuit sã le refuze si de clienti care au decis sã renunte la contractele încheiate cu acesta, din motivul respectiv, în iulie 1995, iunie 1998, octombrie 2000 sau februarie 2002.
Reclamantul a sustinut cã ar fi o abordare mult prea formalã sã se facã o distinctie între el si societatea sa, al cãrei unic asociat si proprietar este, în ceea ce priveste activitatea existentã si a arãtat cã si-a desfãsurat activitatea prin intermediul propriilor societãti datoritã faptului cã nu avea dreptul sã se prezinte ca avocat.
101.În replicã la argumentele Guvernului, reclamantul a declarat cã în anul 1996 a hotãrât sã practice avocatura în Bucuresti, fiindcã numai Legea nr. 51/1995 a recunoscut dreptul membrilor barourilor strãine sã practice legal în România, astfel invalidând în mod expres afirmatia presedintelui UAR, asa cum a fost exprimatã în scrisoarea din data de 5 noiembrie 1990.
102.Reclamantul a arãtat cã deciziile UAR si ale Baroului Bucuresti din februarie 2004, prin care a fost repus în drepturi ca avocat, vor produce efecte numai dupã ce îi vor fi comunicate si a sustinut cã nici UAR, nici Guvernul nu i-au oferit nici o explicatie pentru întârzierea în luarea respectivelor decizii.
Reclamantul a declarat în final cã nu poate sã cuantifice pierderea materialã suferitã si a invitat Curtea sã acorde o sumã pe baze echitabile.
103.Guvernul a arãtat cã reclamantul se referã de fapt la clientela societãtii sale si cã, având în vedere cã nu a profesat efectiv ca avocat anterior Deciziei UAR din 27 iunie 1996, clientela sa, în acea calitate, era una potentialã, pe care ar fi putut sã o extindã. În aceste circumstante, Guvernul a considerat cã existenta si extinderea clientelei reclamantului erau extrem de nesigure si cã pierderea clientilor dupã 1996 nu a fost doveditã. Prezentând un raport de expertizã contabilã, acesta a sustinut cã societatea reclamantului nu a suferit pierderi financiare ca rezultat al faptului cã reclamantul si-a pierdut calitatea de avocat.
Guvernul a concluzionat cã, în orice caz, la evaluarea prejudiciului suferit de reclamant ar trebui luate în considerare deciziile UAR si ale Baroului Bucuresti din februarie 2004, dupã comunicarea cãrora reclamantul va putea practica în calitate de avocat înscris în Baroul Bucuresti.
b)Aprecierea Curtii
104.Cu privire la pretentiile reclamantului referitoare la pierderea materialã, jurisprudenta Curtii stabileste cã trebuie sã existe o legãturã clarã de cauzalitate între despãgubirile pretinse de reclamant si încãlcarea Conventiei si cã acestea pot, dacã este cazul, sã includã despãgubiri pentru pierderea de câstiguri [a se vedea, printre alte autoritãti,Barberà, Messegué si Jabardo împotriva Spaniei(art. 50), Hotãrârea din 13 iunie 1994, Seria A nr. 285-C, pag. 57–58, paragrafele 16–20, siStretch împotriva Marii Britanii,citatã mai sus, paragraful 47)].
105.Un calcul exact al sumelor necesare pentru o reparare integralã(restitutio in integrum)cu privire la pierderile materiale suferite de reclamant poate fi împiedicat de caracterul incert inerent al prejudiciului care decurge din încãlcare [a se vedeaYoung, James si Webster împotriva Marii Britanii(art. 50), Hotãrârea din 18 octombrie 1982, Seria A nr. 55, pag. 7, paragraful 11)]. O anumitã sumã poate fi totusi acordatã, în pofida numãrului mare de aspecte necuantificabile implicate în evaluarea pierderilor viitoare, desi cu cât perioada de timp implicatã este mai mare, cu atât mai incertã devine legãtura dintre încãlcare si prejudiciu. Chestiunea care trebuie solutionatã în astfel de cazuri este nivelul reparatiei echitabile, cu privire la prejudiciul material trecut si viitor, care trebuie acordatã fiecãrui reclamant, chestiune aflatã la aprecierea Curtii, tinând cont si de ceea ce este echitabil [a se vedea HotãrâreaLustig-Prean si Beckett împotriva Marii Britaniidin 25 iulie 2000 (reparatie echitabilã), cererile nr. 31.417/96 si 32.377/96, paragrafele 22–23, siStretch împotriva Marii Britanii,citatã mai sus, paragrafele 47–48)].
106.Curtea a constatat mai sus cã, în circumstantele prezentei cauze, a existat o ingerintã nejustificatã în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, datoratã consecintelor disproportionate ale invalidãrii calitãtii sale de avocat prin Decizia UAR din 27 iunie 1996. Cu privire la deciziile UAR si ale Baroului Bucuresti din februarie 2004, Curtea observã cã, în conformitate cu afirmatiile reclamantului, care nu au fost contestate de Guvern, decizia Baroului Bucuresti nu a fost încã notificatã reclamantului, ca acesta sã se poatã înregistra ca avocat în acel barou.
107.Referindu-se la concluzia sa privind existenta unei ingerinte (a se vedea paragraful 88 de mai sus), Curtea considerã cã reclamantul a suferit un oarecare prejudiciu material datoritã pierderii calitãtii sale de avocat, dar considerã dificilã determinarea impactului precis al acestui aspect asupra reputatiei reclamantului, având în vedere faptul cã a continuat sã furnizeze anumite tipuri de servicii juridice clientelei societãtii sale.
Prin urmare, luând în considerare numãrul de aspecte imposibil de cuantificat implicate în evaluarea pierderii reclamantului, Curtea hotãrãste, pe o bazã echitabilã, sã îi acorde suma de 7.000 euro pentru prejudiciul material.
2.Prejudiciul moral
a)Sustinerile pãrtilor
108.Reclamantul a sustinut cã a avut stãri de supãrare, angoasã si frustrare din cauza imposibilitãtii exercitãrii profesiei de avocat si din cauza a ceea ce a considerat ca fiind victimizarea sa continuã datoratã faptului cã a luat atitudine împotriva autoritãtilor comuniste în 1981. Acesta s-a referit în special la retragerea secretã a statutului de membru al Baroului, la faptul cã UAR nu a rãspuns solicitãrilor sale si la faptul cã instantele nationale nu au solutionat corespunzãtor cererile, declarând cã a trãit un sentiment de neajutorare din cauza negãrii manifeste, prin toate mijloacele, a dreptului sãu de exercitare a profesiei.
109.Guvernul a contestat faptul cã reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza pierderii statutului sãu de avocat român, în principal pe temeiul faptului cã acesta a continuat sã fie membru în Baroul New York.
b)Aprecierea Curtii
110.Curtea constatã cã reclamantul a trãit stãri de supãrare si frustrare în legãturã cu procedurile privind Decizia UAR din 27 iunie 1996 si cu pierderea calitãtii sale de avocat român, care nu sunt suficient compensate prin constatarea încãlcãrii Conventiei. Prin urmare, pe o bazã echitabilã, Curtea si acordã 5.000 euro pentru prejudiciul moral.
B.Costuri si cheltuieli
1.Sustinerile pãrtilor
111.Cu privire la procedura internã, pe care o considerã în legãturã directã cu încãlcãrile drepturilor sale garantate de Conventie, reclamantul a solicitat initial 11.966 dolari S.U.A. pentru onorariile percepute de avocatul sãu, S.L., corespunzãtoare,inter alia,timpului alocat analizãrii problemelor, documentãrii, redactãrii si depunerii actiunii si recursurilor si participãrii la sedintele de judecatã în fata instantelor nationale. În plus, reclamantul a cerut suma de 20.063 euro pentru onorariile pe care el le-ar fi perceput pentru procedurile nationale, corespunzând numãrului de 80,15 ore de lucru la un tarif de 250 euro pe orã, presupunând conferinte si conferinte telefonice cu avocatul sãu, S.L., analizarea problemelor, documentare si redactarea actiunilor si recursurilor.
112.Cu privire la procedura în fata Curtii, reclamantul a solicitat 22.120 lire sterline pentru activitatea de 91,5 ore prestatã de avocatul sãu, partener al unei firme de avocaturã din Londra, prezentând Curtii o facturã si o descriere detaliatã a costurilor. Tarifele pe orã percepute de biroul avocatului sãu au fost de 200 lire sterline pentru un partener, crescând la 220 lire în 2002 si la 250 lire în 2004, si de 80 lire pentru un avocat stagiar, crescând apoi la 90 lire în 2002. În conformitate cu tabelul detaliat, biroul avocatului sãu a alocat aproximativ 42 de ore pentru pregãtirea si redactarea cererii sale cãtre Curte, aproximativ 33 de ore pentru pregãtirea observatiilor si a observatiilor complementare privind admisibilitatea si fondul cauzei si aproximativ 15 ore pentru redactarea observatiilor cu privire la art. 41 din Conventie. În plus, reclamantul a solicitat suma de 27.375 euro pentru onorariile sale, calculate la un tarif orar de 250 euro, pentru 189,5 ore pe care el însusi le-a alocat pregãtirii cererii sale cãtre Curte si observatiilor subsecvente. Pretinzând cã a suportat costuri suplimentare în procesul de pregãtire a rãspunsului sãu la observatiile Guvernului privind fondul cauzei, reclamantul a prezentat totodatã Curtii o copie a unei facturi pentru suma de 800 dolari S.U.A., perceputã de avocatul român S.L. pentru procedura desfãsuratã în fata Curtii.
113.Cu privire la procedurile interne, Guvernul a subliniat cã onorariile pretinse de reclamant pentru munca sa si a avocatului sãu sunt exorbitante, nerezonabile si nejustificate pentru proceduri care nu au fost extrem de complexe. În plus, acesta a considerat cã suma pretinsã de reclamant pentru propria sa muncã ar putea fi luatã în considerare cu titlu de prejudiciu material. Cu privire la procedura desfãsuratã în fata Curtii, Guvernul a fost de acord cu rambursarea costurilor si cheltuielilor suportate în fapt de cãtre reclamant si care au fost necesare, cu conditia ca acestea sã fie însotite de probe si sã aibã un cuantum rezonabil, dar a contestat, fãrã sã ofere vreun detaliu, faptul cã pretentiile reclamantului cu acest titlu au respectat cerintele de mai sus.
2.Aprecierea Curtii
114.Curtea reitereazã cã numai costurile si cheltuielile suportate efectiv si care erau necesare în legãturã cu încãlcarea sau încãlcãrile constatate si care au un cuantum rezonabil pot fi solicitate în baza art. 41 din Conventie (a se vedea, de exemplu, Hotãrârea Marii Camere în CauzaSahin împotriva Germaniei,Cererea nr. 30.943/96, paragraful 105,
CEDO 2003-VIII). Rezultã cã, în conformitate cu jurisprudenta sa, Curtea nu poate acorda o sumã cu acest titlu privind orele pe care însusi reclamantul le-a petrecut lucrând pentru cauza sa, având în vedere cã acest timp nu reprezintã costuri monetare suportate efectiv de acesta (a se vedeaRobins împotriva Marii Britanii,Hotãrârea din 23 septembrie 1997, apoarte 1997-V, pag. 1.812, paragraful 44, siNarinen împotriva Finlandei,Cererea nr. 45.027/98, paragraful 50, Hotãrârea din 1 iunie 2004). Curtea constatã cã circumstantele specifice ale prezentei cauze, respectiv calitatea de avocat a reclamantului, nu schimbã aceastã abordare.
115.Cu privire la procedurile interne, Curtea este de acord cu Guvernul cã pretentiile reclamantului privind onorariile lui S.L. sunt excesive si nejustificate, având în vedere faptul cã factura primitã în legãturã cu respectivul avocat priveste procedura desfãsuratã în fata Curtii si nu a fost prezentatã nici o dovadã a participãrii avocatului sãu la sedintele de judecatã ale instantelor nationale sau a volumului muncii sale, cu exceptia unei copii a concluziilor sale scrise, prezentate în fata Curtii Supreme de Justitie si semnate de acesta.
Considerând totusi cã reclamantul a suportat unele costuri si cheltuieli în legãturã cu apãrarea sa în cadrul procedurilor nationale, dupã cum rezultã din consideratiile mentionate mai sus, si cã acele proceduri au fost relevante pentru plângerile care au determinat-o sã constate existenta unei încãlcãri, Curtea considerã rezonabil sã acorde reclamantului, pe o bazã echitabilã, suma de 300 euro cu acest titlu.
116.Cu privire la costurile procedurii desfãsurate în fata Curtii, aceasta observã cã Guvernul nu a explicat de ce considerã cã aceste costuri nu au fost suportate efectiv de reclamant si nu au fost necesare, având în vedere copia facturii, chitanta si tabelul detaliat al costurilor prezentate de avocatii reclamantului. Cu toate acestea, Curtea, luând în considerare complexitatea prezentei cauze si probele aflate în posesia sa, considerã cã afirmatiile Guvernului nu sunt lipsite de orice merit si cã nu toate costurile si cheltuielile judiciare a cãror rambursare a fost pretinsã de reclamant pot fi considerate necesare sau rezonabile în ceea ce priveste cuantumul. În aceste circumstante si luând o hotãrâre pe o bazã echitabilã, Curtea acordã reclamantului suma de 11.700 euro pentru costurile si cheltuielile judiciare suportate în legãturã cu procedurile Conventiei.
117.Per ansamblu, o sumã totalã de 12.000 euro este acordatã cu titlu de costuri si cheltuieli, la care se adaugã orice taxã care poate fi perceputã pentru suma respectivã.
C.Dobânda de întârziere
118.Curtea considerã cã dobânda de întârziere trebuie calculatã pornind de la rata marginalã de împrumut a Bãncii Centrale Europene, la care trebuie adãugate trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. hotãrãste cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Conventie cu privire la caracterul echitabil al procedurii privind Decizia UAR din 27 iunie 1996;
2. hotãrãste cã a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
3. hotãrãste:
a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie, urmãtoarele sume:
(i) 7.000 euro (sapte mii euro) cu titlu de daune materiale, sumã care va fi convertitã în moneda nationalã a statului pârât la rata de schimb aplicabilã la data plãtii;
(ii) 5.000 euro (cinci mii euro) cu titlu de daune morale, sumã care va fi convertitã în moneda nationalã a statului pârât la rata de schimb aplicabilã la data plãtii;
(iii) 12.000 euro (douãsprezece mii euro) cu titlu de costuri si cheltuieli;
(iv) orice taxã care poate fi perceputã la sumele de mai sus;
b) cã de la expirarea celor 3 luni mentionate mai sus si pânã la data plãtii, pentru perioada de întârziere la sumele de mai sus, va fi plãtibilã o dobândã simplã, la o ratã egalã cu rata marginalã de împrumut practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se adaugã trei puncte procentuale. 4. respinge celelalte pretentii ale reclamantului privind reparatia echitabilã.
Redactatã în limba englezã si comunicatã în scris la data de 24 mai 2005, în baza art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.
J.-P. Costa, presedinte | S. Naismith, grefier adjunct |
| ← Constantin si Stoian contra Romaniei | Ghitescu contra României → |
|---|
