Popescu si Dasoveanu contra Romaniei - Donatie catre stat a unor apartamente Legea 112/1995
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 19 iulie 2007
în CauzaPopescu şi Daşoveanu împotriva României
(Cererea nr. 24681/03)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Popescu şi Daşoveanu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnii E. Myjer,
David Thor Björgvinsson
Doamna I. Ziemele, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 28 iunie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 24681/03, introdusă împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnul Mihai Popescu şi doamna Elena Daşoveanu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 3 mai 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de co-agentul guvernamental, doamna Ruxandra Paşoi, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 12 septembrie 2005 şi 14 septembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în anul 1932 şi respectiv 1931 şi au domiciliul în Düsseldorf (Germania).
5. În 1962, în temeiul unui contract de donaţie, statul a intrat în posesia imobilului reclamanţilot situat la Piteşti la nr. 6 pe strada Justiţiei şi format dintr-o casă cu două apartamente şi terenul aferent de 344 m², din care 244 m² constituie curtea interioară a imobilului.
A. Procedura introdusă de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995 şi vânzarea apartamentelor de către stat
6. La 25 iulie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului (« Legea nr. 112/1995 »), reclamanţii au depus la comisia judeţeană competentă (« comisia judeţeană ») o cerere de restituire în natură a imobilului respectiv, menţionând că statul nu avea un titlu valabil asupra imobilului.
7. La 9 decembrie 1996 Consiliul Judeţean Argeş a informat familiile P. şi S., chiriaşi ai statului în cele două apartamente ale imobilului în cauză, că nu fusese înaintată nici o cerere de către foştii proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât procedura de vânzare a acestor apartamente chiriaşilor era simplificată.
8. La 16 decembrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995 şi în calitate de împuternicit al Primăriei Piteşti, regia R. a încheiat două contracte de vânzare cu familiile P. şi respectiv S., privind cele două apartamente în chestiune precum şi terenul de circa 100 m² situat sub casă. Contractele cuprindeau o clauză care stipula că vânzătorul nu era răspunzător în caz de evicţiune.
9. Printr-o decizie administrativă din 30 iunie 1997 comisia judeţeană a respins cererea reclamanţilor din 25 iulie 1996 ca fiind neîntemeiată.
10. Printr-o sentinţă din 9 aprilie 1999 Judecătoria Piteşti a admis acţiunea reclamanţilor împotriva comisiei judeţene privind constatarea ilegalităţii deciziei din 30 iunie 1997. Instanţa a hotărât că decizia citată anterior încălcase condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi a condamnat statul să restituie reclamanţilor imobilul situat la Piteşti, la nr. 6, în strada Justiţiei, ţinând cont de faptul că donaţia din 1962 fusese obţinută prin violenţă şi fraudarea legii şi că statul nu devenise niciodată proprietarul acestuia.
11. Printr-o decizie din 7 martie 2000 Tribunalul judeţean Piteşti a constatat nulitatea apelului înaintat de comisia judeţeană împotriva sentinţei citată anterior, ca fiind nemotivat.
12. Sentinţa din 9 aprilie 1999 a devenit definitivă prin nerecurare.
B. Acţiunea familiei P. privind constatarea dreptului lor de proprietate
13. La 14 septembrie 2000, pe baza sentinţei definitive din 9 aprilie 1999, reclamanţii au somat familia P. să părăsească imobilul în cauză.
14. La 19 septembrie 2000, familia P. a sesizat Judecătoria Piteşti cu o acţiune privind constatarea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului vândut de către stat la 16 decembrie 1996. Printr-o cerere reconvenţională reclamanţii au cerut instanţei să constate nulitatea contractului de vânzare citat anterior. La o dată neprecizată, în aplicarea dispoziţiilor procedurii civile pertinente în materie, cauza a fost transferată la Tribunalul judeţean Braşov.
15. Printr-o hotărâre definitivă din 15 aprilie 2003 Curtea de Apel Braşov a admis acţiunea familiei P. şi a respins cererea reconvenţională a reclamanţilor, considerând că contractul de vânzare litigios fusese încheiat în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi că familia P. fusese de bună credinţă în momentul încheierii acestuia.
C. Cerere de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001
16. În iunie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001 asupra restituirii bunurilor naţionalizate abuziv (« Legea nr. 10/2001 »), reclamanţii au depus la Primăria din Piteşi două cereri de restituire în natură sau, în subsidiar, de despăgubire în bani privind întregul imobil situat la nr. 6, în strada Justiţiei, în Piteşti.
17. Prin deciziile din 23 decembrie 2003 şi 6 noiembrie 2006, Primăria Piteşti a respins cererile reclamanţilor, ultima decizie propunând despăgubirea conform condiţiilor impuse de Legea nr. 247/2005, de modificare a Legii nr. 10/2001 şi a creat fondul de plasare a valorilor mobiliare Proprietatea.
18. Recursul reclamanţilor împotriva deciziei din 6 noiembrie 2006 este în curs de soluţionare la Tribunalul judeţean Argeş.
D. Alte proceduri pertinente
19. Printr-o hotărâre definitivă din 27 octombrie 2005, Curtea de Apel din Piteşti a admis acţiunea familiilor P. şi S. şi a condamnat Primăria Piteşti să încheie în favoarea lor contracte de vânzare asupra terenului de 244 m² reprezentând curtea interioară a casei formată din cele două apartamente în litigiu. Ea a considerat că în baza contractelor de vânzare din 16 decembrie 1996 şi a Legii nr. 112/1995, familiile P. şi S. erau îndreptăţite să devină proprietari ai terenului în cauză.
20. Printr-o hotărâre definitivă din 11 octombrie 2006 Curtea de Apel din Piteşti a admis acţiunea reclamanţilor şi a constatat nulitatea contractului de donaţie în temeiul căruia statul intrase în posesia imobilului reclamanţilor în 1962.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
21. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în Hotărârile Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, paragrafele 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, paragrafele 21-24, 16 februarie 2006) şi Radu împotriva României (nr. 13309/03, paragrafele 18-20, 20 iulie 2006).
22. Legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001 prevede că despăgubirea la care vor fi îndreptăţite persoanele care nu obţin restituirea imobilului naţionalizat, şi a cărei sume se va stabili în urma unei proceduri administrative de o comisie centrală, este constituită dintr-o participaţie la un organism de plasament al valorilor mobiliare, organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni (Proprietatea). În principiu, beneficiarii unei asemenea despăgubiri primesc titluri de valoare care vor fi transformate în acţiunii atunci când Proprietatea va fi cotată la bursă. De altfel, art. 3 din legea menţionată anterior precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acţiuni.
La la data de 29 decembrie 2005 Proprietatea a fost înscrisă în registrul comerţului Bucureşti. Transformarea titlurilor în acţiuni şi tranzacţionarea lor pe piaţa financiară, trebuie mai întâi să urmeze procedura de agreere din partea Consiliului naţional al valorilor mobiliare. Operaţiunile de mai sus nu s-au efectuat până în prezent.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
23. Reclamanţii se plâng de o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor lor din cauza imposibilităţii de a beneficia de imobilul ai cărui proprietari au fost recunoscuţi prin sentinţa definitivă din 9 aprilie 1999 a Judecătoriei Piteşti, imposibilitate ce decurge în special din vânzarea apartamentelor acestui imobil de către stat chiriaşilor. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
24. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne de către reclamanţi în ceea ce priveşte apartamentul vândut familiei S., considerând că ar fi trebuit să sesizeze instanţele interne printr-o acţiune în revendicare sau în anulare a contractului de vânzare litigios împotriva terţilor cumpărători.
25. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului.
26. Curtea aminteşte că regula epuizării căilor de atac interne vizează crearea ocaziei pentru statele contractante de a preveni sau de a îndrepta încălcările invocate împotriva lor mai înainte ca aceste invocări să-i fie supuse atenţiei. Această regulă se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă o cale de atac efectivă în privinţa încălcării invocate şi disponibilă atât în teorie cât şi practic, adică faptul că era accesibil şi posibil să se ofere reclamantului îndreptarea plângerilor sale şi prezenta perspective rezonabile de succes (a se vedea, între altele, Sejdovic împotriva Italiei [GC], nr. 56581/00, paragrafele 43 şi 46, CEDO 2006-...).
27. Curtea reiterează că citarea unei persoane private nu poate constitui o cale de atac de epuizat de un reclamant atunci când acesta din urmă se plânge de o acţiune pozitivă a autorităţilor, cum ar fi în speţă imposibilitatea de a se folosi de imobilul pe care autorităţile trebuia să-l restituie reclamanţilor datorită vânzării acestuia de către stat terţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Pine Valley Developments Ltd şi alţii împotriva Irlandei din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, pag. 22, paragraful 48, Iatridis împotriva Greciei [GC], nr. 31107/96, paragraful 47 in fine, CEDO 1999-II şi Mihai-Iulian Popescu împotriva României, nr. 2911/02, paragrafele 30-32, 29 septembrie 2005).
28. De altfel, Curtea aminteşte că a hotărât deja că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 soarta unei acţiuni în revendicare nu era sigură şi că, prin urmare, reclamanţii nu erau obligaţi să urmeze această cale (Păduraru citat anterior, paragraful 69).
29. Pe baza celor de mai sus, Curtea consideră că acţiunile invocate de Guvern, îndreptate împotriva persoanelor private care au achiziţionat bunurile în litigiu, nu constituiau căi de atac de epuizat. Prin urmare excepţia Guvernului va fi respinsă.
30. De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod manifest neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi îl declară deci admisibil.
B. Asupra fondului
24. Guvernul subliniază dificultăţile legate de reglementarea problemei imobilelor naţionalizate, care a condus la emiterea mai multor legi după 1989. El menţionează că ultima reformă în materie, şi anume Legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului stabilit prin expertiză. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislaţia română corespunde cerinţelor prevăzute de articolul 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor reclamanţilor nu întrerupe echilibrul just de păstrat între interesele prezentei cauze.
32. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului. Ei invocă abuzurile autorităţilor, care le-au vândut bunul naţionalizat ilegal în ciuda legislaţiei naţionale care interzice vânzarea acestor tipuri de bunuri şi consideră că despăgubirea pe care Guvernul o lasă să se întrevadă nu constituie o reparaţie efectivă, având în vedere îndeosebi caracterul nesigur al valorii acţiunilor respective şi datele la care acestea ar urma să fie acordate.
33. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze legate de chestiuni similare cu cele din cazul în speţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea Porteanu, citat anterior, paragrafele 32-35).
34. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care ar putea conduce la o altă concluzie în acest caz. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare şi a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când e anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.
35. De altfel, în privinţa terenului de 244 m² aferent celor două apartamente în cauză, Curtea relevă că reclamanţii beneficiau de un « bun » în sensul art. 1 citat anterior în baza sentinţei definitive din 9 aprilie 1999 a Judecătoriei Piteşti de condamnare a autorităţilor la restituirea către reclamanţi a imobilului situat în Piteşti la nr. 6 în strada Justiţiei. Ea constată că refuzând să execute această sentinţă în privinţa terenului în chestiune, autorităţile naţionale i-au privat de beneficierea de dreptul lor de proprietate asupra acestui teren fără nicio justificare, ceea ce nu poate fi considerat compatibil cu cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1.
36. Cu acest titlu ea reiterează că fiecare stat contractant trebuie să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce-i revin. Ea consideră că autorităţile erau obligate să facă demersuri pentru a evita apariţia deciziilor concurente pe care trebuia să le execute sau cel puţin să clarifice situaţia astfel creată (a se vedea, mutatis mutandis, Ioachimescu şi Ion împotriva României, nr. 18013/03, paragrafele 31-34, 12 octombrie 2006).
37. Ţinând cont de cele de mai sus şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în speţă nebeneficierea de dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de peste opt ani, i-a făcut să sufere o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
38. Reclamanţii se plâng că autorităţile nu au executat hotărârea definitivă din 9 aprilie 1999 care soluţiona în favoarea lor procedura pe care au introdus-o în temeiul Legii nr. 112/1995 înainte de vânzarea apartamentelor în litigiu şi că instanţele interne care au examinat acţiunea în anulare a contractului de vânzare al familiei P, nu au mai luat în calcul această hotărâre. Ei invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă independentă şi imparţială_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
A. Asupra admisibilităţii
39. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod manifest neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi îl declară deci admisibil.
B. Asupra fondului
40. Curtea consideră, ţinând cont de concluziile sale de la paragrafele 31-37 de mai sus, că nu trebuie să statueze asupra fondului acestui capăt de cerere (a se vedea, între altele, Enciu şi Lega împotriva României, nr. 9292/05, paragraful 36, 8 februarie 2007; Barcanescu împotriva României, nr. 75261/01, paragrafele 36-37, 12 octombrie 2006).
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
41. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
42. Reclamanţii cer cu titlu de prejudiciu material acordarea sumei de 207.386 euro, reprezentând valoarea imobilului format din două apartamente şi din terenul de 344 m², stabilită în urma unei expertize tehnice. Ei cer de asemenea 24.000 euro cu titlu de nebeneficiere de imobil, pe baza valorii chiriilor neîncasate. De altfel, documentul final prezentat de reclamanţi conform art. 41 şi care, în opinia lor, se presupune că prezenta o estimare a prejudiciului material şi moral pretins, nu conţine nicio referire în privinţa existenţei unui prejudiciu moral sau unei cereri a interesaţilor cu acest titlu.
43. În privinţa cererii asupra prejudiciului material, Guvernul consideră că valoarea de piaţă a imobilului în cauză este de 142.293 euro şi prezintă un raport de expertiză în acest sens. De altfel, în privinţa cererii întemeiată pe nefolosinţă, el cere respingerea acesteia făcând referire la jurisprudenţa Curţii care a considerat că nu poate face speculaţii pe marginea estimării valorii chiriilor neîncasate atunci când ordonă restituirea bunului. De altfel, Guvernul consideră că reclamanţii nu au formulat nici o cerere cu titlu de prejudiciu moral, acesta fiind, în orice caz, suficient compensat în cazul unei constatări a încălcării.
44. Curtea aminteşte că a concluzionat că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza nerespectării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor, şi anume imobilul situat în Piteşti, la nr. 6 în strada Justiţiei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii.
45. Curtea consideră în circumstanţele speţei, că restituirea bunului litigios ar pune pe cât posibil reclamanţii într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
46. Dacă statul pârât nu va proceda la această restituire, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanţilor, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.
47. În această privinţă, ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale şi de elementele oferite de părţi, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 175.000 euro.
48. În privinţa sumelor cerute cu titlu de nebeneficiere de bun, calculate în raport de preţul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate acorda vreo sumă cu acest titlu, ţinând cont, pe de o parte, de faptul că a ordonat restituirea bunului ca reparaţie conform art. 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea în speţă un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei chirii fiind în funcţie de mai multe variabile (a se vedea, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54062/00, paragraful 70, 22 decembrie 2004 şi Buzatu împotriva României (satisfacţie echitabilă), nr. 24642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005). În privinţa prejudiciului moral, cererea lor cu acest titlu nu a fost formulată în conformitate cu articolul 60 din Regulament, astfel încât va fi respinsă.
B. Costuri şi cheltuieli
49. Reclamanţii cer de asemenea rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, pe care le distribuie după cum urmează, bazându-se pe acte doveditoare pentru cea mai mare parte din cheltuielile respective: 4.649 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne, 80 euro pentru cele suportate în faţa Curţii, 2.944 euro pentru cheltuielile de transport între Germania şi România, 850 euro pentru diferite cheltuieli (copii xerox, telefon, etc.) precum şi 86 euro pentru expertiza tehnică.
50. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, cu condiţia să fie dovedite, necesare, şi să aibă legătură cu cauza. Cu toate acestea, el relevă că reclamanţii nu au prezentat acte doveditoare pentru toate costurile şi cheltuielile solicitate, că suma totală a onorariilor avocaţilor este de 4.638 euro, că o parte din această sumă poate fi recuperată de interesaţi în urma admiterii de către instanţele interne a acţiunii în anulare a contractului de donaţie şi că sumele cerute sunt excesive.
51. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţă şi ţinând cont de elementele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.500 euro pentru toate cheltuielile suportate şi o acordă reclamanţilor.
C. Majorări de întârziere
52. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte că nu trebuie examinat în fond capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor imobilul situat în Piteşti, la nr. 6 în strada Justiţiei şi format dintr-o casă cu două apartamente şi terenul aferent de 344 m², în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanţilor în acelaşi termen de 3 luni, 175.000 euro (una sută şaptezeci şi cinci mii euro) pentru prejudiciul material şi 1.500 euro (una mie cinci sute euro) pentru costuri şi cheltuieli, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit;
c) că sumele respective vor fi convertite lei noi româneşti (RON) la rata de schimb din ziua plăţii;
d) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 19 iulie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Halmagiu si Bellu contra Romaniei - Restituire in natura bun... | VAN DER MUSSELE contra BELGIEI - Obligaţia unui avocat stagiar... → |
|---|
