Igna contra Romaniei - Accident rutier Despagubiri Suspendare executare Recurs in anulare
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 14 februarie 2008
în Cauza Igna şi Igna (Valea) împotriva României
(Cererile nr. 1526/02 şi 1528/02)
Strasbourg
Definitivă la 14.05.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În CauzaIgna şi Igna (Valea) împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Boštjan M. Zupančič, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Ineta Ziemele, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 24 ianuarie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererile nr. 1526/02 şi 1528/02, introduse împotriva României de doi cetăţeni ai acestui stat, domnul Emil Igna şi doamna Daniela Igna, care au sesizat Curtea la data de 10 şi respectiv 30 iulie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii, care au beneficiat de asistenţă juridică, au fost reprezentaţi în faţa Curţii de A. I. Doboş, avocată la Arad. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat pe rând de agentul său guvernamental, doamna Beatrice Ramaşcanu şi de coagentul său, doamna Ruxandra Paşoi, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 4 septembrie 2006 Curtea a hotărât să conexeze cererile şi să le comunice Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul din cauza nr. 1526/02 (reclamantul), domnul Emil Igna, s-a născut în 1965. Reclamanta din cauza nr. 1528/02 (reclamanta), doamna Daniela Igna, născută în 1971, era căsătorită cu fratele reclamantului. În urma decesului soţului său, aceasta s-a căsătorit a doua oară cu domnul Valea. Reclamanţii locuiesc la Păuliş, România.
5. În urma unui accident rutier provocat de un cetăţean turc, O.I., ce a avut loc la 23 decembrie 1997, reclamantul a suferit fracturi şi leziuni care au necesitat 30 de zile de îngrijiri medicale. Fiul reclamantului, în vârstă de nouă ani, a fost de asemenea grav rănit. Fiul reclamantei, în vârstă de şase ani a suferit şi el răni. Primul soţ al reclamantei şi fratele reclamantului a decedat în urma acestui accident.
A. Cauza penală iniţială
6. Împotriva lui O.I. a fost deschisă o cauză penală. Reclamanţii s-au constituit părţi civile. Biroul asigurătorilor de autovehicule din România (Biroul) era parte în proces în calitate de reprezentant al companiei de asigurări străine.
7. Printr-o sentinţă din 16 februarie 1999 Judecătoria Lipova a condamnat pe O.I. la patru ani de închisoare sub acuzaţia de omor şi răni nepremeditate. În privinţa laturii civile a cauzei, acesta a fost condamnat la plata către reclamant şi fiul său a sumei de 138.000.000 lei vechi româneşti (ROL) cu titlu de daune-interese. Instanţa l-a condamnat, cu acelaşi titlu, la plata sumei de 244.000.000 ROL către reclamantă. Instanţa a condamnat Biroul la plata integrală a daunelor-interese, în cazul în care O.I. nu le va plăti. O.I. a fost condamnat de asemenea la plata către fiecare din reclamanţi a sumei de 2.000.000 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată.
8. Biroul a înaintat apel la Tribunalul Arad pe motiv că art. 7 din hotărârea Guvernului nr. 1259 din 20 noiembrie 1996 limita răspunderea acestuia la suma de 15.000.000 ROL pentru fiecare victimă a unui accident.
9. Dezbaterile au avut loc la 29 martie 1999. Procurorul a cerut respingerea apelului ca neîntemeiat.
10. Printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în aceeaşi zi tribunalul a respins apelul, reţinând că dispoziţia legislativă invocată de Birou nu putea limita răspunderea sa în calitate de reprezentant al companiei de asigurări străine. Prin aceeaşi hotărâre Biroul a fost condamnat la plata către reclamanţi a sumei de 1.000.000 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în apel.
11. Biroul a înaintat recurs la Curtea de Apel Timişoara, cerând « anularea condamnării sale, în solidar cu O.I., la plata daunelor-interese ».
12. Dezbaterile au avut loc la 21 iunie 1999. Procurorul a cerut respingerea recursului ca neîntemeiat şi confirmarea deciziilor pronunţate în cazul în speţă ca fiind conforme cu legea şi întemeiate.
13. Printr-o decizie definitivă din aceeaşi zi Curtea de Apel a respins recursul în special din motivele următoare:
« Afirmaţiile Biroului sunt neîntemeiate. Într-adevăr, condamnarea sa la plata sumelor stabilite de Judecătorie cu menţiunea că ar fi considerat răspunzător dacă aceste sume nu ar fi achitate de O.I. este corectă şi conformă cu dispoziţiile legale în vigoare. De altfel, dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1259/1996, citate de Birou, nu sunt de natură să restrângă răspunderea companiei de asigurări străine pentru prejudiciile provocate de persoana asigurată, în măsura în care aceste dispoziţii nu sunt aplicabile la cazul în speţă.
Reiese că răspunderea Biroului a fost reţinută pe bună dreptate şi că recursul său este neîntemeiat. »
B. Tentativele reclamanţilor de punere în executare a sentinţei definitive din 16 februarie 1999
14. La 12 august 1999 reclamanţii s-au adresat Biroului pentru recuperarea creanţei lor. L-au informat că O.I. dispăruse şi că, prin urmare, nu-şi puteau recupera creanţele de la acesta.
15. Prin scrisoarea din 10 aprilie 2000 Biroul i-a informat asupra celor ce urmează:
« Vă informăm că în baza legislaţiei privind asigurările, în vigoare la data accidentului, plafonul daunelor-interese pentru leziuni şi deces este de 15.000.000 ROL pentru fiecare persoană_
_ plăţile vor putea fi efectuate_ în limita plafonului menţionat anterior, în vigoare la data accidentului. »
16. La o dată neprecizată reclamanţii au sesizat Judecătoria Bucureşti cu o cerere de poprire asupra conturilor bancare ale Biroului.
17. La 20 iunie 2000 Parchetul a informat Biroul că împotriva celor trei decizii menţionate anterior s-a formulat un recurs în anulare şi că executarea lor era suspendată în privinţa laturii civile până la examinarea recursului în anulare (a se vedea paragraful 18 de mai jos).
C. Redeschiderea procesului penal din punctul de vedere al laturii civile
18. În cursul anului 2000 Procurorul General al României a formulat, la cererea Biroului, un recurs în anulare împotriva celor trei decizii pronunţate în speţă. Acesta se baza pe articolele 409 şi 410 alin. 1 punctul 7¹ din codul de procedură penală şi a invocat o interpretare greşită a art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 1259 din 20 noiembrie 1996 care, în opinia sa, îngrădea răspunderea Biroului. În expunerea de motive procurorul a menţionat următoarele:
« Condamnând Biroul la plata daunelor-interese_ în cazul în care nu sunt plătite de O.I., instanţele au pronunţat decizii contrare legii. »
19. În memoriul lor de răspuns reclamanţii au menţionat că această hotărâre a Guvernului viza reglementarea situaţiei contractelor de asigurare încheiate pe teritoriul României, în timp ce pentru contractele încheiate de o companie de asigurări străină era aplicabil dreptul intern al ţării respective. Ei au invocat de asemenea că erau lipsiţi de orice protecţie juridică în caz de admitere a recursului în anulare, ţinând cont de faptul că O.I. părăsise România şi, prin urmare, nu mai putea fi urmărit pentru recuperarea daunelor-interese.
20. Printr-o decizie din 8 februarie 2001 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare şi a anulat deciziile în latura lor civilă, reţinând că cele trei instanţe nu au interpretat corect art. 7 din hotărârea Guvernului menţionată anterior. Ea a considerat că acest articol îngrădea în fapt răspunderea Biroului şi, în consecinţă, a înlăturat din deciziile atacate menţiunea privind condamnarea Biroului la plata către reclamanţi a tuturor daunelor-interese stabilite de instanţe, dacă O.I. nu le va achita. Prin urmare, a condamnat Biroul la plata sumei de 20.000.000 ROL fiecărui reclamant. Prin aceeaşi decizie, O.I. a fost condamnat la plata sumei de 274.000.000 ROL reclamantei şi 118.000.000 ROL reclamantului. Curtea Supremă a confirmat dispoziţiile deciziilor menţionate anterior referitoare la cheltuielile de judecată.
21. La 25 aprilie 2001 Biroul a informat reclamanţii că le-ar fi plătit sumele dispuse prin decizia din 8 februarie 2001.
22. La 7 august 2001 fiecare din reclamanţi a primit 20.000.000 ROL, adică aproximativ 14% din daunele-interese stabilite prin sentinţa din 16 februarie 1999 pentru reclamant şi aproximativ 8% din daunele-interese stabilite prin aceeaşi sentinţă pentru reclamantă.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
23. Dispoziţiile pertinente ale Hotărârii Guvernului nr. 1259 din 20 noiembrie 1996 prevăd următoarele:
Articolul 7
« Pentru acelaşi accident rutier, indiferent de numărul de persoane răspunzătoare de prejudicii, asigurătorul este responsabil de daunele-interese, inclusiv pentru cheltuielile suportate de asiguraţi în procedurile civile, în limitele următoare:
b) în caz de leziuni neintenţionate sau de deces, inclusiv pentru prejudiciul moral, până la 15.000.000 ROL pentru fiecare persoană accidentată, fără a depăşi totuşi 40.000.000 TOL, indiferent de numărul de persoane accidentate. »
24. Dispoziţiile pertinente ale codului de procedură penală prevăd următoarele:
Articolul 409
« Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărâre definitivă. »
Articolul 410
« Hotărârile definitive de condamnare şi achitare_ pot fi atacate cu recurs în anulare în următoarele cazuri:
(7¹) când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii »
25. Dispoziţiile codului de procedură penală privind recursul în anulare au fost abrogate prin legea nr. 576 din 14 decembrie 2004.
26. Guvernul a prezentat, drept acte alăturate la observaţiile sale, unsprezece hotărâri judecătoreşti pronunţate în procese penale cu constituire de parte civilă demarate în urma accidentelor rutiere. Aceste decizii au fost pronunţate între 2002 şi 2006 de diferite judecătorii şi tribunale, în primă instanţă sau în apel.
27. În aceste hotărâri judecătoreşti instanţele respective au condamnat inculpaţii să plătească părţilor civile, în solidar cu companiile de asigurare, un anumit procent din daunele-interese. Pentru restul din aceste daune-interese numai inculpaţii au fost condamnaţi să le plătească persoanelor respective.
28. Din actele şi informaţiile oferite de Guvern nu reiese că aceste hotărâri judecătoreşti ar fi irevocabile potrivit dreptului român.
II. DREPTUL INTERNAŢIONAL PERTINENT
29. Dispoziţiile pertinente ale Convenţiei de asistenţă juridică în materie civilă şi penală încheiată la 25 noiembrie 1968 între România şi Turcia sunt următoarele:
Articolul 2 alin. 1
« Părţile contractante convin să asigure reciproc asistenţa juridică în materie civilă şi penală. »
Articolul 10
« (1) Fiecare Parte contractantă recunoaşte şi execută, pe teritoriul său, hotărârile judecătoreşti definitive de natură patrimonială, pronunţate în materie civilă pe teritoriul celeilalte Părţi_
(3) Hotărând asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate pe teritoriul celeilalte Părţi contractante_ , instanţa respectivă aplică propriile legi. »
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
30. Reclamanţii invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie care prevede următoarele:
« 1. Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ »
31. Ei se plâng de anularea deciziei definitive din 21 iunie 1999 a Curţii de Apel Timişoara în urma recursului în anulare formulat de procurorul general al României. Ei menţionează de asemenea că admiterea recursului în anulare a diminuat vizibil posibilitatea de a-şi recupera creanţele în condiţiile în care O.I. a dispărut.
32. Curtea va examina separat cele două capete de cerere.
A. Asupra anulării deciziei din 21 iunie 1999 a Curţii de Apel Timişoara
1. Asupra admisibilităţii
33. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
2. Asupra fondului
i. Susţinerile părţilor
34. Guvernul consideră că prezenta cauză se diferenţiază de cauzele Brumărescu împotriva României [GC] (nr. 28342/95, CEDH 1999-VII) şi SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22687/03, 1 decembrie 2005), ţinând cont de faptul că în cazul în speţă, recursul în anulare privea latura civilă a unui proces penal, în care dispoziţiile aplicabile erau cele ale codului de procedură penală. Or, într-un proces penal, spre deosebire de un proces civil, participarea procurorului în calitate de reprezentant al Ministerului Public, constituie o regulă generală.
35. Guvernul adaugă că prin decizia din 8 februarie 2001 Curtea Supremă nu a anulat întreaga procedură anterioară, în măsura în care recursul în anulare a avut drept efect redeschiderea parţială a procesului în latura sa civilă. Asupra acestei laturi, de altfel, Curtea Supremă a menţinut dispoziţiile sentinţei pronunţate în primă instanţă asupra existenţei dreptului de creanţă, mărimea acestui drept şi raportul juridic dintre reclamanţi şi O.I. în domeniul răspunderii civile infracţionale. Potrivit Guvernului, chestiunile de care ar depinde soluţionarea pe fond nu au fost rejudecate, ţinând cont de faptul că instanţa supremă nu a evaluat faptele din nou, nici existenţa prejudiciului, nici vinovăţia inculpatului, nici suma daunelor-interese. Din contră, nu a făcut decât să precizeze limitele obligaţiei asigurătorului, aşa cum prevede hotărârea Guvernului nr. 1295/1996, fără a priva totuşi reclamanţii de creanţele lor.
36. Guvernul consideră că recursul în anulare formulat în cazul în speţă nu era expresia unei jurisprudenţe în contradictoriu, ci era vorba despre o eroare în drept, de o soluţie care a condus la un tratament diferit pentru reclamanţi în raport cu alte victime ale accidentelor de circulaţie legate de aceeaşi lege. Aşadar în opinia Guvernului nu existau motive importante care să justifice introducerea recursului în anulare.
37. Guvernul se referă în acest sens la mai multe hotărâri judecătoreşti care demonstrează că problema dreptului în cauză a fost soluţionată în mod coerent de instanţele naţionale (a se vedea paragrafele 26-28 de mai sus).
38. Pe baza celor de mai sus, Guvernul consideră că recursul în anulare formulat în cazul în speţă era prevăzut de lege, viza corectarea erorilor de drept şi asigurarea unei jurisprudenţe unitare, respectând totuşi proporţionalitatea, din moment ce reclamanţii nu au fost privaţi de creanţele lor.
39. Guvernul relevă de asemenea că dispoziţiile asupra recursului în anulare au fost abrogate de legea nr. 576/2004 privind modificarea codului de procedură penală.
40. Reclamanţii consideră la rândul lor că recursul în anulare constituia o ingerinţă abuzivă a statului în procedurile judiciare, o posibilitate de a interveni în orice raport juridic şi de a o influenţa, fără a ţine cont de faptul că raportul juridic era deja soluţionat printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
41. Potrivit reclamanţilor, abrogarea însăşi a dispoziţiilor asupra recursului în anulare este de natură să demonstreze că acestea aduceau atingere principiului siguranţei juridice. Ei fac trimitere în acest sens la cauza Brumărescu şi consideră, contrar Guvernului, că în cazul în speţă se impune aceeaşi concluzie, ţinând cont de faptul că drepturile şi interesele lor au fost în mod vădit lezate de admiterea recursului în anulare care a făcut astfel dificilă executarea silită, în condiţiile în care O.I., cetăţean străin, era de negăsit şi Biroul asigurătorilor nu era obligat să le plătească decât o sumă infimă din totalul stabilit de instanţe.
42. Reclamanţii subliniază că au suferit un prejudiciu enorm, deoarece nu au putut recupera decât o mică parte din suma iniţială, adică 14% pentru reclamant şi 8% pentru reclamantă şi sunt slabe speranţele de a recupera diferenţa. Ei fac trimitere la cauza Brumărescu citată anterior, în care Curtea a considerat că faptul de a admite un recurs în anulare constituie un prejudiciu, interesatul fiind obligat să obţină aplicarea dreptului său, prin intermediul mijloacelor mult mai oneroase decât cele anterioare admiterii acestei căi de atac extraordinare.
43. În privinţa hotărârilor judecătoreşti prezentate de Guvern, ei constată că au fost pronunţate în primă instanţă sau în apel şi că puteau fi deci modificate în urma unui recurs. Potrivit reclamanţilor, puterea exemplului acestor hotărâri este diminuată de faptul că nu are nicio garanţie că această pratică nu va fi anulată în urma recursului.
ii. Aprecierea Curţii
44. Curtea aminteşte că dreptul la o judecare echitabilă în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina părţii introductive a Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante.
45. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul siguranţei raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu citat anterior, alin. 61), deoarece siguranţa juridică presupune respectarea principiului autorităţii lucrului judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, paragraful 52, CEDH 2003-IX).
46. În privinţa argumentelor Guvernului potrivit cărora speţa prezentă diferă de cauzele Brumărescu şi S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., ţinând cont de faptul că procurorul era acum parte în proces (a se vedea paragraful 34 de mai sus), Curtea consideră că o asemenea circumstanţă nu are o importanţă crucială pentru examinarea cauzei.
47. Curtea constată de asemenea că recursul în anulare viza numai latura civilă a cauzei. Ea consideră prin urmare că principiile stabilite de cele două cauze citate anterior sunt aplicabile mutatis mutandis în cazul în speţă.
48. Ea constată la fel ca Guvernul că în prezenta cauză, spre deosebire de cele două cauze menţionate anterior, nu a existat o anulare totală a laturii civile a procesului în urma recursului în anulare.
49. Curtea relevă în această privinţă că instanţa supremă, prin decizia sa din 8 februarie 2001 a reformulat deciziile pronunţate anulând dispoziţia care dispune ca Biroul să plătească în întregime reclamanţilor daune-interese dacă O.I. nu le-ar achita. Restrângând răspunderea Biroului la o sumă reprezentând 14% şi respectiv 8% din suma totală acordată fiecărui reclamant prin deciziile menţionate anterior (a se vedea paragrafele 7 şi 20 de mai sus), Curtea Supremă i-a pus astfel într-o situaţie mai puţin favorabilă). În condiţiile în care cele trei hotărâri judecătoreşti ale instanţelor inferioare le-a dat posibilitatea să ceară şi Biroului acoperirea creditului lor restant, dacă O.I. nu l-ar fi achitat, au fost totuşi privaţi de această posibilitate în urma admiterii recursului în anulare.
50. Reiese că o dispoziţie favorabilă reclamanţilor, inclusiv într-o hotărâre judecătorească definitivă, a fost eliminată pe calea unui recurs extraordinar.
51. Deşi Guvernul susţine că recursul în anulare viza corectarea unei erori de drept şi asigurarea unei jurisprudenţe coerente (a se vedea paragrafele 37-39 de mai sus), Curtea constată că Parchetul avea la dispoziţia sa căile ordinare de atac pentru a corecta o eventuală eroare în interpretarea şi aplicarea dreptului naţional. De altfel, Curtea a considerat că o situaţie privind rejudecarea unei hotărâri judecătoreşti definitive favorabile reclamantului ar fi putut fi evitată dacă ar fi fost urmate căile ordinare de atac (Serghei Petrov împotriva Rusiei, nr. 1861/05, paragraful 28, 10 mai 2007), în măsura în care o aplicare greşită a dreptului material ar fi putut fi remediată la nivelul căilor ordinare (Zvezdin împotriva Rusiei, nr. 25448/06, paragraful 30, 14 iunie 2007).
52. Or, în prezenta cauză, Parchetul nu a intenţionat să folosească acestei căi. În plus, procurorul a cerut în mod expres respingerea apelului şi recursului introduse de Biroul asigurătorilor de autovehicule din România, considerând că hotărârile judecătoreşti pronunţate erau întemeiate (a se vedea paragrafele 9 şi 12 de mai sus).
53. Trebuie constatat că motivele invocate de procurorul general în recursul său în anulare, bazându-se pe o interpretare greşită a dreptului intern, erau aceleaşi cu cele examinate deja de instanţele ordinare în urma unei proceduri în contradictoriu.
54. În aceste condiţii, Curtea consideră că recursul în anulare nu era decât o modalitate mascată de a provoca redeschiderea unui proces soluţionat definitiv, deşi Parchetul ar fi avut posibilitatea de a-şi expune punctul de vedere în timpul acestui proces. Or, faptul că nu a făcut uz de această posibilitate în timp util nu se poate considera o circumstanţă substanţială şi imperioasă de natură să justifice redeschiderea procesului (Riabykh citat anterior, paragraful 52) sau să aducă avantaje statul.
55. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că anularea deciziei definitive din 21 iunie 1999, chiar şi parţială, a adus atingere dreptului reclamanţilor la un proces echitabil.
56. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
B. Asupra neexecutării deciziei din 21 iunie 1999 a Curţii de Apel Timişoara
57. Guvernul invocă o excepţie de incompatibilitate ratione materiae. El menţionează că decizia din 21 iunie 1999 nu a devenit ineficientă, în măsura în care dispoziţia prin care O.I. a fost condamnat la plata daunelor-interese nu a fost eliminată în urma recursului în anulare. Potrivit Guvernului, admiterea recursului în anulare nu a modificat decât cadrul executării spre a fi în conformitate cu dispoziţiile legale, fără a îngrădi posibilităţile reclamanţilor de a-şi recupera creanţele. Prin urmare, art. 6 alin. 1 din Convenţie nu este aplicabil la cazul în speţă.
58. Guvernul relevă în plus că fiecare reclamant a primit de la asigurător suma de 20.000.000 ROL, potrivit deciziei Curţii Supreme.
59. Citând cauza Dumitraşcu împotriva României şi Turciei (decizie) (nr. 43007/02, 9 iunie 2005), el subliniază că reclamanţii ar fi putut folosi căile prevăzute de Convenţia de asistenţă juridică în materie civilă şi penală încheiată între România şi Turcia. Guvernul remarcă în această privinţă că reclamanţii s-au mulţumit să afirme că procedura prevăzută de convenţia citată anterior nu este eficientă, fără să fi încercat să o folosească şi fără a da o explicaţie convingătoare.
60. Reclamanţii se opun argumentelor Guvernului. Ei relevă că în momentul admiterii recursului în anulare iniţiaseră deja procedura de executare silită adresând o cerere Biroului asigurătorilor. În opinia lor admiterea acestei căi extraordinare de atac a întrerupt echilibrul just dintre mijloacele utilizate şi scopul urmărit. Ei indică de asemenea faptul că nu au folosit procedura prevăzută de Convenţia privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală încheiată între România şi Turcia, ţinând cont de faptul că cheltuielile pentru un asemenea demers erau, potrivit informaţiilor prezentate de un consilier, foarte ridicate comparativ cu resursele lor financiare, pe lângă faptul că procedura în cauză, foarte greoaie, avea şanse minime de succes.
61. Ei consideră că au fost puşi în imposibilitatea de a-şi recupera creanţele, în condiţiile în care Biroul asigurătorilor a fost protejat în cazul în speţă, deşi singura sa funcţie era de a garanta repararea prejudiciului lor.
62. Curtea consideră că excepţia Guvernului este strâns legată de substanţa plângerii reclamanţilor. Ea relevă de asemenea că plângerea reclamanţilor este direct legată de cea întemeiată pe anularea deciziei din 21 iunie 1999. Ţinând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 55 şi 56 de mai sus, ea nu consideră necesară examinarea separat a acestui capăt de cerere.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
63. Reclamanţii se plâng că au fost privaţi de o reparaţie integrală a prejudiciului suferit din cauza admiterii recursului în anulare. Ei invocă în substanţă art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
64. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
65. Guvernul constată că în cauza Brumărescu citată anterior Curtea a considerat că, pentru interesat, anularea unei sentinţe ce îi era favorabilă a avut drept consecinţă imposibilitatea absolută de a beneficia de dreptul său de proprietate, ceea ce constituia o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor sale (Brumărescu citat anterior, paragraful 71). Or, Guvernul constată că, în prezenta cauză, decizia din 21 iunie 1999 nu a fost complet anulată, în măsura în care dispoziţia privind existenţa creanţelor şi măsura lor a fost menţinută de Curtea Supremă. Prin urmare, dreptul de creanţă, aşa cum este stabilit prin decizia citată anterior, a rămas în patrimoniile reclamanţilor şi nu a intervenit nicio privare de proprietate.
66. În măsura în care Curtea ar estima că recursul în anulare a constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor, el menţionează că o asemenea ingerinţă era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi era proporţional, ţinând cont de faptul că admiterea recursului în anulare nu avut drept efect nici pierderea creanţei, nici reducerea sumei daunelor-interese.
67. Reclamanţii nu au prezentat observaţii în acest sens.
68. Curtea relevă că acest capăt de cerere este direct legat de cel întemeiat pe anularea deciziei definitive din 21 iunie 1999. Ţinând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 55 şi 56 de mai sus, ea nu consideră necesar să îl examineze separat.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
69. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
70. În formularele lor de cerere reclamanţii au cerut fiecare 80.000 euro cu titlu de satisfacţie echitabilă, ţinând cont de daunele-interese de care au fost privaţi de autorităţile naţionale, precum şi de prejudiciile materiale şi morale pe care le-au suferit din cauza « necesităţii de a face personal demersuri pe lângă autorităţile României_ şi pe lângă Curte ».
71. Prin scrisorile din 5 martie 2004 şi 31 decembrie 2005 reclamantul a transmis la grefă copiile actelor medicale care atestă că fiul său este recunoscut ca fiind handicapat, în urma accidentului rutier din 23 decembrie 1997.
72. Prin scrisoarea din 10 ianuarie 2007 a grefei, reclamanţii au fost invitaţi să-şi prezinte observaţiile ca răspuns la cele ale Guvernului, precum şi cererile de satisfacţie echitabilă cel mai târziu la 22 februarie 2007.
73. Prin scrisoarea din 21 februarie 2007, ca răspuns la observaţiile Guvernului, reclamanţii au cerut « reparaţia prejudiciilor cauzate de accident, precum şi de întârzierea prelungită a recuperării » creanţelor lor. Ei consideră că aceste prejudicii sunt de natură fizică şi morală.
74. Guvernul nu a prezentat observaţii în acest sens.
75. Curtea relevă că potrivit art. 60 din regulamentul său, ea poate respinge în întregime sau parţial o cerere de satisfacţie echitabilă dacă reclamantul nu a formulat o cerere specifică în acest scop şi dacă nu şi-a prezentat pretenţiile, exprimate în cifre şi împărţite pe rubrici şi însoţite de acte doveditoare, în termenul ce i-a fost acordat pentru prezentarea observaţiilor sale asupra fondului. În cazul în speţă Curtea constată că reclamanţii nu şi-au exprimat cererea în cifre.
76. Ţinând cont de faptul că reclamanţii nu au prezentat elemente care să permită evaluarea unui posibil prejudiciu material, Curtea consideră că nu trebuie să le acorde vreo sumă cu acest titlu. În schimb, ea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, le alocă împreună 2.000 euro cu acest titlu.
B. Costuri şi cheltuieli
77. Reclamanţii nu au cerut rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
78. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea decide să nu aloce reclamanţilor nici o sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
79. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererile admisibile;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza anulării parţiale a deciziei din 21 iunie 1999 a Curţii de Apel Timişoara;
3. hotărăşte că nu trebuie să statueze asupra fondului în urma capătului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza neexecutării deciziei din 21 iunie 1999;
4. hotărăşte că nu trebuie să statueze asupra fondului în urma capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza anulării deciziei din 21 iunie 1999;
5. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 2.000 euro (două mii euro) pentru prejudiciul moral;
b) că suma respectivă va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii şi că trebuie adăugată la aceasta orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;
c) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
6. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 14 februarie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Sandru si altii impotriva Romaniei - Durata excesiva a... | Olteanu contra Romaniei - Persoana impuscata arestata... → |
|---|
