Gaga contra Romaniei - Condamare in contumacie Arestare preventiva Omor Legitima aparare
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 25 martie 2008
în Cauza Gaga împotriva României
(Cererea nr. 1562/02)
Strasbourg
Devenită definitivă la data de 29.09.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
ÎnCauza Gaga împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra, judecători,
şi domnul Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 4 martie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 1562/02, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Gheorghe Gaga (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 21 iulie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentat de Diana Alexandra Andraşoni, avocată la Cluj-Napoca. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul invocă îndeosebi faptul că a fost condamnat în contumacie, contrar art. 6 din Convenţie.
4. La 3 martie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1964 şi locuieşte la Fizeş.
6. Printr-o ordonanţă din 4 octombrie 1999 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj-Napoca, reclamantul a fost arestat preventiv pe motiv că era bănuit că a comis un omor. În urma recursului reclamantului, la 3 decembrie 1999, Curtea de Apel Cluj-Napoca a dispus eliberarea sa în cursul procedurii.
7. Printr-o decizie din 6 iunie 2000, pronunţată în lipsa reclamantului, Tribunalul Cluj a achitat reclamantul de acuzaţia de omor. Bazându-se pe declaraţiile reclamantului şi pe mai multe mărturii, precum şi pe concluziile unui raport de expertiză medico-legală a victimei şi pe un proces-verbal întocmit la locul intracţiunii, instanţa a constatat că reclamantul a provocat decesul victimei lovind-o cu un obiect metalic. Cu toate acestea, instanţa a considerat că reclamantul a acţionat în legitimă apărare deoarece victima a pătruns noaptea, prin efracţie, la domiciliul său pentru a-i fura bunuri şi că l-a ameninţat cu un obiect care semăna cu un cuţit. Parchetul a înaintat apel împotriva acestei decizii, susţinând că reclamantul a depăşit limitele unei apărări în raport cu cu gravitatea atacului.
8. Printr-o decizie din 3 octombrie 2000, pronunţată în prezenţa reclamantului, Curtea de Apel Cluj-Napoca a respins apelul, considerând că reclamantul se afla într-o stare emoţională puternică cauzată de atac şi că, prin urmare, nu putea aprecia obiectiv situaţia pentru a pregăti o apărare proporţională. Parchetul a înaintat recurs în faţa Curţii Supreme de Justiţie, invocând eroarea în aprecierea faptelor din partea instanţelor de fond.
9. La 29 ianuarie 2001 reclamantul a fost citat să compară în faţa Curţii Supreme prin afişare la domiciliul fostei sale soţii, deşi, printr-o scrisoare înregistrată la 14 septembrie 2000 în registrul Curţii de Apel Cluj-Napoca, aceasta din urmă ar fi informat în scris instanţele naţionale că reclamantul nu mai locuia acolo din 1995 ca urmare a divorţului lor, cerându-le în mod expres să înceteze să mai trimită la adresa sa citaţii de prezentare pe numele fostului său soţ.
10. Potrivit declaraţiei reclamantului, el a încercat să obţină prin telefon informaţii de la grefa Curţii Supreme, dar i s-a răspuns că numele său nu figura pe lista de audieri.
11. Reclamantul nu s-a prezentat la termenul din 27 februarie 2001 şi Curtea Supremă de Justiţie a numit un avocat din oficiu. Acesta din urmă a pledat pentru respingerea recursului Parchetului.
12. Printr-o decizie din aceeaşi zi, Curtea Supremă a admis recursul şi a condamnat reclamantul la pedeapsa de opt ani şi şase luni de închisoare pentru omor pe motiv că a depăşit limitele legitimei apărări. La 9 mai 2002 reclamantul a fost arestat şi a început să ispăşească pedeapsa.
13. Potrivit declaraţiei reclamantului, la 10 sau 11 mai 2001, a trimis Curţii Supreme de Justiţie o contestare în anulare împotriva deciziei de condamnare, cerând în principal redeschiderea procesului datorită necitării de a compărea în faţa Curţii Supreme. În iulie 2001, printr-o scrisoare trimisă Curţii Supreme prin intermediul surorii sale, se pare că şi-a reiterat contestaţia.
14. Printr-o scrisoare din 12 septembrie 2001 Curtea Supremă de Justiţie a informat reclamantul că cererea sa a fost transmisă la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, în aplicarea art. 399 din codul de procedură penală care reglementează cererile de revizuire a hotărârilor judecătoreşti definitive. Numele reclamantului era scris incorect, şi anume « Goga » în loc de « Gaga ».
15. Guvernul contestă existenţa scrisorii pretins trimisă Curţii Supreme în iulie 2001. El afirmă că reclamantul nu a sesizat această instanţă decât printr-o scrisoare, a cărei copie a prezentat-o, fără a preciza totuşi data trimiterii, intitulată « Recurs – Contestaţie în anulare » şi înregistrată la grefa Curţii Supreme de Justiţie la 7 septembrie 2001.
16. La 1 şi 23 iunie 2001 reclamantul a cerut Perchetului Cluj revizuirea deciziei de condamnare, invocând, pe de o parte, că citaţia de a se prezenta fusese greşită şi, pe de altă parte, o interpretare eronată a actelor aflate la dosar. La 2 august 2001 Parchetul a trimis dosarul Tribunalului Cluj.
17. La termenul din 25 septembrie 2001 reclamantul a renunţat la cererea sa de revizuire, pe motiv că era încă în aşteptarea unei copii a motivaţiei deciziei din 27 februarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie. El a declarat că doreşte să introducă o nouă cerere imediat ce va intra în posesia acestei motivaţii.
18. Potrivit informaţiilor furnizate de Guvern, motivaţia deciziei din 27 februarie 2001 nu a fost pusă la dispoziţia părţilor decât la 22 august 2001. Decizia nefiind notificată reclamantului, acesta a făcut rost de ea prin intermediul familiei sale în 2002.
19. La 15 iulie 2002 reclamantul a formulat o nouă cerere de revizuire, reiterând argumentele enunţate anterior.
20. Printr-o decizie din 18 noiembrie 2002 Tribunalul Cluj a respins cererea, pe motiv că niciunul din motivele prevăzute de codul de procedură penală pentru a justifica revizuirea unei decizii definitive nu era incident în cazul în speţă. Tribunalul a menţionat de asemenea că reclamantul ar fi putut introduce o contestaţie în anulare împotriva deciziei respective.
21. În urma apelului şi recursului reclamantului, prin două decizii din 16 ianuarie şi 11 septembrie 2003, Curtea de Apel Cluj-Napoca şi Curtea Supremă de Justiţie au confirmat decizia din 18 noiembrie 2002.
22. Cererile reclamanţilor adresate Ministrului Justiţiei şi Procurorului General în vederea promovării unui recurs în anulare împotriva deciziei de condamnare au primit răspunsuri negative.
23. La 9 mai 2006 reclamantul a obţinut o punere în libertate condiţionată.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
24. Dispoziţiile pertinente ale codului de procedură penală prevăd următoarele:
Articolul 177 alin. 1
« Invinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă_ »
Articolul 386
« Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în urmatoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită_ »
Articolul 388
« Contestaţie în anulare_ poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării_ »
Articolul 389
« Contestaţia în anulare se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere. »
Articolul 393
« Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii, atât cu privire la latura penală cât şi cu privire la latura civilă. »
Articolul 394
« Revizuirea poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurari ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei_ »
Articolul 398
« Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului. »
Articolul 401
« Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă. »
25. Guvernul prezintă copiile numeroaselor decizii ale instanţelor interne care au admis contestaţiile în anulare din cauza unor erori de notificare a citaţiilor de a compărea.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie
26. Reclamantul se plânge că a fost condamnat în contumacie fără a fi avut ocazia de a se apăra în faţa Curţii Supreme de Justiţie. El invocă art. 6 din Convenţie care, în părţile sale pertinente, prevede următoarele:
« 1. Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa ;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer ;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere. »
A. Asupra admisibilităţii
1. Excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne
a) Argumentele părţilor
27. Guvernul invocă mai întâi neepuizarea căilor de atac interne, pe motiv că reclamantul nu a introdus o contestaţie în anulare, recurs prevăzut de art. 386 şi următoarele din codul de procedură penală.
28. Guvernul relevă că în dreptul intern, atunci când o persoană este condamnată in absentia, cu încălcarea regulilor referitoare la notificarea citaţiilor de a compărea, ea are la dispoziţia sa o cale de atac extraordinară, şi anume contestaţia în anulare care, dacă este declarată admisibilă, implică anularea deciziei definitive de condamnare şi reexaminarea recursului.
29. Guvernul consideră că recursul era eficient şi accesibil, atât teoretic cât şi practic, deoarece este vorba despre un recurs prevăzut special pentru cazul în care un acuzat invocă faptul că nu a avut cunoştinţă de condamnarea sa.
30. În această privinţă, el menţionează că dispoziţiile codului de procedură penală care precizau condiţiile admisibilităţii acestei căi de atac sunt clare şi că au fost confirmate de jurisprudenţa instanţelor interne.
31. Prin urmare, Guvernul invită Curtea să concluzioneze că contestaţia în anulare era o cale de atac eficientă pe care reclamantul a omis să o introducă în termen de zece zile de la începerea executării pedepsei.
32. Reclamantul se opune susţinerii Guvernului. El expune faptul că a introdus o contestaţie în anulare imediat după arestarea sa dar că, din greşeală, Curtea Supremă de Justiţie, în loc să o examineze, a reîncadrat-o drept cerere în revizuire şi a trimis-o la Tribunalul Cluj. El adaugă că nu avut acces la motivaţia deciziei de condamnare decât târziu, la câteva luni de la începerea executării pedepsei.
b) Aprecierea Curţii
33. Curtea aminteşte că regula epuizării căilor de atac interne vizează asigurarea din partea statelor contractante oportunităţii de a preveni sau de a corecta încălcările pretinse mai înainte ca aceste invocări să-i fie prezentate (a se vedea, printre multe altele, Selmouni împotriva Franţei [GC], nr. 25803/94, paragraful 74, CEDH 1999-V).
34. Cu toate acestea, obligaţia ce decurge din articolul 35 se limitează la cea a folosirii normale a căilor de atac după toate aparenţele eficiente, suficiente şi accesibile. În plus, unele circumstanţe deosebite pot scuti reclamantul de obligaţia de a epuiza căile de atac interne care i se oferă (Aksoy împotriva Turciei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Colecţia 1996-VI, pag. 2276, paragraful 52).
35. În cazul în speţă, Curtea constată că Guvernul susţine că reclamantul a omis să introducă o contestaţie în anulare la Curtea Supremă de Justiţie în termen de zece zile de la începerea executării pedepsei. Ea constată de asemenea că reclamantul afirmă că a trimis două scrisori Curţii Supreme, prima imediat după arestarea sa la 9 mai 2001 şi a doua în iulie 2001.
36. În privinţa acestor două scrisori, Curtea constată că Guvernul nu contestă decât existenţa celei din iulie 2001. În privinţa primei scrisori, pretins trimisă Curţii Supreme de Justiţie la o zi sau două de la începerea executării pedepsei, el prezintă o copie a acesteia, fără a preciza data trimiterii sale. Cu toate acestea, el susţine că reclamantul nu a formulat nicio contestaţie în anulare în termenul de zece zile prevăzut de lege. Or, Curtea aminteşte că Guvernului care invocă neepuizarea unei căi de atac interne îi revine sarcina de a aduce dovada acesteia (Akdivar şi alţii, citată anterior, pag. 1211, paragraful 68).
37. În plus, Curtea constată că, deşi reclamantul şi-a intitulat scrisoarea « Recurs – Contestaţie în anulare », Curtea Supremă de Justiţie a estimat, fără a-şi motiva decizia, că era vorba despre o cerere de revizuire şi a trimis-o Tribunalului, în condiţiile în care revizuirea era o cale de atac clar ineficientă în cazul reclamantului.
38. În fine, Curtea constată că în ziua arestării reclamantului, decizia de condamnare nu era pusă la dispoziţia părţilor. Or, ea relevă că decizia conţine un rezumat al actelor de procedură, printre care îndeplinirea procedurii de notificare a citaţiilor de a compărea. În lipsa acestor informaţii, Curtea consideră că era iraţional să se ceară reclamantului, care nu era un profesionist în drept, să formuleze, într-un termen extrem de scurt, o contestaţie în anulare.
39. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că reclamantului nu i se poate reproşa, potrivit afirmaţiilor Guvernului, că nu a încercat să epuizeze recursul prevăzut de art. 386 din codul de procedură penală date fiind circumstanţele deosebite ale prezentei cauze.
40. Reiese că excepţia preliminară a Guvernului trebuie respinsă.
2. Alte motive ale inadmisibilităţii
41. Curtea constată că această parte din plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să o declare admisibilă.
Asupra fondului
a) Argumentele părţilor
42. Guvernul consideră că reclamantul nu a dovedit că nu era la curent cu data examinării recursului. În această privinţă el consideră, pe de o parte, că era incredibil ca fosta sa soţie, care a primit citaţia să se prezintă, să nu-l fi informat. Pe de altă parte, el subliniază că reclamantul recunoaşte că a cerut informaţii telefonice la grefa Curţii Supreme de Justiţie.
43. Guvernul insistă apoi asupra faptului că a fost numit un avocat din oficiu pentru reclamant care a pledat în favoarea respingerii recursului Parchetului.
44. În fine, Guvernul consideră că dreptul intern oferea reclamantului o şansă reală de a obţine redeschiderea procesului dacă ar fi deschis o contestaţie în anulare în termenul prevăzut de lege.
45. Reclamantul susţine că nu era la curent cu data fixată de Curtea Supremă de Justiţie pentru examinarea recursului. El expune faptul că după divorţul lor exista o situaţie conflictuală între el şi fosta sa soţie şi că aceasta din urmă nu l-a informat asupra datei audierii.
46. El susţine de asemenea că nu a putut obţine telefonic informaţiile necesare, datorită unei erori de transcriere a numelui său pe lista de audieri a Curţii Supreme. Potrivit reclamantului, corespondenţa ulterioară cu grefa Curţii Supreme confirma această eroare.
47. Reclamantul invocă apoi faptul că apărarea asigurată de avocatul din oficiu nu ar putea fi considerată eficientă şi adecvată.
48. În fine, el reiterează faptul că a introdus o contestaţie în anulare, dar că Curtea Supremă a refuzat în mod arbitrar să o examineze şi a trimis-o la Tribunal.
b) Aprecierea Curţii
49. Curtea aminteşte că, deşi nu este menţionat în mod expres la paragraful 1 al art. 5, dreptul « acuzatului » de a participa la audiere decurge din obiectul şi scopul în sine al articolului. De altfel, alineatele c), d) şi e) ale paragrafului 3 recunosc « oricărui acuzat » dreptul « să se apere el însuşi », « să întrebe sau să solicite audierea martorilor » « să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere », lucru care nu se permite deloc în prezenţa sa (Colozza împotriva Italiei, Hotărârea din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, pag. 14, paragraful 27 şi Sejdovic împotriva Italiei [GC], nr. 56581/00, paragraful 81, CEDH 2006-...).
50. Dacă un proces care se derulează în lipsa inculpatului nu este în sine incompatibil cu articolul 6 din Convenţie, reiese totuşi că denegarea apare atunci când un individ condamnat in absentia nu poate obţine ulterior ca o instanţă să statueze din nou, după ce l-a audiat, asupra temeiniciei acuzaţiei în fapt ca şi în drept, atunci când nu s-a stabilit că a renunţat la dreptul său de a compărea şi de a se apăra sau că a avut intenţia de a se sustrage justiţiei (Colozza, citată anterior, pag. 15, paragraful 29 ; Somogyi împotriva Italiei, nr. 67972/01, paragraful 66, CEDH 2001-VI ; Sejdovic, citată anterior, paragraful 82).
51. În cazul în speţă Curtea constată că nu se contestă deloc că notificarea citaţiei de a compărea la domiciliul fostei soţii a reclamantului era consecinţa unei erori. Guvernul susţine numai că reclamantul ar fi putut fi informat asupra datei şedinţei prin alte mijloace.
52. Curtea aminteşte că avizarea unei persoane asupra derulării urmăririlor demarate împotriva ei constituie un act juridic de o asemenea importanţă încât trebuie să corespundă condiţiilor de formă şi de fond capabile să asigure exercitarea efectivă a drepturilor acuzatului (a se vedea, mutatis mutandis, T. împotriva Italiei, Hotărârea din 12 octombrie 1992, seria A nr. 245-C, pag. 41, paragraful 28). O cunoaştere vagă şi neoficială, ca cea sugerată în cazul în speţă de Guvern, nu ar putea fi deci suficientă.
53. Reiese că reclamantul nu se afla în situaţia unui inculpat care a primit o notificare personală şi care, în mod neechivoc, a renunţat să compară şi să se apere.
54. În privinţa apărării asigurate de avocatul numit din oficiu, Curtea relevă că acesta a fost desemnat pe loc, că nu cunoştea nici dosarul nici clientul şi că nu a beneficiat de timpul necesar pentru a se pregăti deoarece Curtea Supremă a soluţionat recursul cu ocazia primei şi ultimei şedinţe (a se vedea, mutatis mutandis, Goddi împotriva Italiei, Hotărârea din 9 aprilie 1984, seria A nr. 76, pag. 12, paragraful 27).
55. Reiese că apărarea asigurată de avocatul numit din oficiu nu poate fi considerată drept eficientă şi adecvată.
56. Câtă vreme Guvernul se sprijină pe posibilitatea reclamantului de a introduce o contestaţie în anulare, Curtea nu poate decât reitera observaţiile pe care le-a formulat deja în cadrul excepţiei preliminare examinată mai sus.
57. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul, care a fost judecat în contumacie de Curtea Supremă de Justiţie şi despre care nu s-a demonstrat că ar fi încercat să se sustragă justiţiei sau că a renunţat în mod neechivoc la dreptul de a compărea, nu a avut posibilitatea de a obţine ca o instanţă să statueze din nou, după ce l-a audiat cu respectarea drepturilor la apărare, asupra temeiniciei acuzaţiilor aduse împotriva sa.
58. Prin urmare, în cauză s-a încălcat art. 6 alin 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 din Convenţie
59. Invocând art. 5 din Convenţie, reclamantul se plânge, pe de o parte, de ilegalitatea arestării sale preventive la 4 octombrie 1999 şi, pe de altă parte, de închiderea sa pentru ispăşirea pedepsei la 9 mai 2001.
60. În privinţa pretinsei ilegalităţi a arestării sale preventive, Curtea constată că reclamantul a fost închis printr-o ordonanţă din 4 octombrie 1999 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj-Napoca şi că a fost pus în libertate la 3 decembrie 1999.
61. Curtea constată că ordonanţa de arestare preventivă datează din 4 octombrie 1999, adică peste şaizeci de zile înainte de introducerea cererii, la 21 iulie 2001. Reiese că acest capăt de cerere este tardiv (mutatis mutandis, Mujea împotriva României, nr. 44696/98, decizia din 10 septembrie 2002).
62. În privinţa pretinsei ilegalităţi a încarcerării în vederea ispăşirii pedepsei, Curtea constată că aceasta a avut loc în temeiul deciziei definitive a Curţii Supreme de Justiţie din 27 februarie 2001. Prin urmare, ea constată că reclamantul a fost în stare de detenţie după condamnarea de o instanţă condamnată, privare de libertate care este prevăzută de art. 5 alin. 1) a) din Convenţie.
63. De altfel, în măsura în care reclamantul ar susţine că starea sa de detenţie nu era « legală » datorită absenţei sale cu prilejul examinării recursului, Curtea aminteşte că substanţa acestei plângeri a fost deja examinată din punct de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenţie.
64. Acest capăt de cerere trebuie deci respins în conformitate cu art. 35 alin. 1, 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
65. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
66. Reclamantul cere 15.738,91 euro cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit, constând în pierderea salariilor între 1999 şi 2006. El cere de asemenea plata sumei de 300.000 euro cu titlu de prejudiciu moral. El susţine că din cauza detenţiei starea sa de sănătate s-a degradat şi că nu mai poate ocupa un post cu răspundere înaltă la serviciu.
67. Guvernul roagă Curtea să respingă aceste pretenţii, considerând că nu sunt justificate şi nu au nicio legătură de cauzalitate cu pretinsele încălcări ale Convenţiei.
68. Curtea consideră mai întâi că atunci când o persoană particulară a fost condamnată la sfârşitul unui proces afectat de încălcări ale cerinţelor art.6 al Convenţiei, ca în speţă, un nou proces sau o redeschidere a procesului la cererea interesatului reprezintă în principiu un mijloc adecvat de corectare a încălcării constatate (a se vedea Sejdovic, citată anterior, paragraful 126).
69. Curtea relevă apoi că singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în cazul în speţă în faptul că reclamantul nu a putut beneficia de garanţiile art. 6. Desigur, ea nu ar putea face speculaţii asupra rezultatului procesului în caz contrar, dar nu consideră iraţional să creadă că interesatul a suferit o pierdere de şanse (a se vedea, mutatis mutandis, Colozza, pag. 17, paragraful 38). La asta se adaugă un prejudiciu moral pe care constatarea Convenţiei care figurează în prezenta Hotărâre nu este suficientă pentru a-l remedia. Statuând în echitate, aça cum o cere art. 41, ea alocă reclamantului 5.000 euro, toate capetele de acuzare reunite.
B. Costuri şi cheltuieli
70. Reclamantul cere 315,05 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi 2.880,53 euro pentru cele suportate în faţa Curţii.
71. În privinţa procesului în faţa instanţelor interne, el prezintă chitanţe atestând plata sumei de 830 lei româneşti (RON) drept onorarii ale avocaţilor şi 7,40 RON cheltuieli de judecată, adică în total în jur de 237 euro. În ceea ce priveşte procesul în faţa Curţii, reclamantul prezintă copia unui contract de asistenţă juridică în sumă de 2.300 euro şi chitanţe atestând plata sumei de 32,80 RON (adică în jur de 10 euro) cheltuieli poştale.
72. Guvernul contestă în parte sumele cerute, susţinând că reclamantul nu a prezentat acte doveditoare.
73. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor.
74. În cauză Curtea consideră că reclamantul nu a depus acte doveditoare care să ateste plata tuturor sumelor cerute. În plus, ea relevă că reclamantul a beneficiat de 850 euro drept asistenţă judiciară din partea Consiliului Europei.
75. Ţinând cont de datele pe care le deţine şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră rezonabil să aloce reclamantului 1.500 euro pentru toate cheltuielile reunite, scăzând cei 850 euro încasaţi drept asistenţă judiciară.
C. Majorări de întârziere
76. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. respinge excepţia preliminară a Guvernului ;
2. declară cererea admisibilă în privinţa plângerii întemeiată pe art. 6 din Convenţie şi inadmisibilă pentru rest ;
3. hotărăşte că s-a încălcat art. 6 din Convenţie ;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare, care vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii:
i. 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul material şi moral ;
ii. 1.500 euro (una mie cinci sute euro) pentru costuri şi cheltuieli, scăzând cei 850 euro (opt sute cinci zeci euro) încasaţi de la Consiliul Europei drept asistenţă judiciară;
iii) orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit sau taxă asupra sumelor respective ;
b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 25 martie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Rosengren contra Romaniei - Plangere penala pentru frauda... | Tăşchină contra României - Accident de munca. Daune... → |
|---|
