Rosengren contra Romaniei - Plangere penala pentru frauda Arestare preventiva Tranzactii de afaceri
| Comentarii |
|
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
CAUZA ROSENGREN contra ROMÂNIEI
(cererea nr. 70786/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
24 Aprilie 2008
DEFINITIVĂ
24/07/2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
In cauzaRosengren contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Ann Power, judecători,
şi Santiago Quesada, grefierul secţiei,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 27 Martie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURĂ
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 70786/01) introdusă împotriva României, prin care un cetăţean cu naţionalitate dublă, română şi suedeză, dl. Julian Rosengren („reclamantul”) sesizat Curtea la data de 5 august 2002 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), la 17 August 2000.
2. Reclamantul a fost reprezentat de dl. Mr J. Dufvenmark, avocat în Visby, Suedia. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, M. Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Guvernul suedez, căruia i-a fost trimisă o copie după cererea formulată, în baza regulii 44 § 1 (a) din regulamentul Curţii nu şi-a exercitat dreptul de a interveni în procedură.
3. La 4 Mai 2006 Curtea a declarat plângerea admisibilă în ceea ce priveşte termenul procedurii penale instituită împotriva reclamantului şi presupusa încălcare a dreptului la liberă mişcare prin interdicţia de a părăsi Bucureştiul. Restul a fost declarat inadmisibil.
4. La 6 Iulie 2006 reclamantul a solicitat o audienţă verbală în cauză. Totuşi, pe baza dovezilor avute la dispoziţie, Curtea consideră că nu este necesară o audiere verbală în cauză. În consecinţă, a respins cererea reclamantului.
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în 1954 şi locuieşte in Visby, Suedia. La data evenimentelor, locuia în România.
6. La 4 februarie, 20 şi 29 martie 1993 poliţia română a luat o declaraţie a reclamantului în legătură cu plângerea penală făcută împotriva sa de către partenerii săi de afaceri privind o presupusă fraudă.
7. La 13 aprilie 1993 au fost demarate proceduri penale împotriva reclamantului, şi acesta a fost pus în arestul poliţiei sub acuzaţia de fraudă prin tranzacţii de afaceri.
În ziua următoare, procurorul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a decis trimiterea reclamantului înapoi în închisoare.
8. La 1 noiembrie 1993 procurorul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a investit Judecătoria Bucureşti cu dosarul cauzei referitoare la reclamant .
1. Procedurile penale împotriva reclamantului
9. La 6 decembrie 1993 Judecătoria Bucureşti a avut loc prima şedinţă de judecată în cauză. Avocatul reclamantului a cerut o amânare pentru a pregăti apărarea. Au fost programate mai multe audieri pentru luarea în evidenţă. De mai multe ori Judecătoria a amânat cazul din cauza deficienţelor procedurii de citare.
La 15 noiembrie 1994 a fost consemnată depoziţia unui martor în prezenţa reclamantului şi a avocatului său.
10. Prin sentinţa din 29 noiembrie 1994, Judecătoria a condamnat reclamantul pentru fraudă, l-a condamnat la patru ani de închisoare şi a dispus acordarea de daune civile victimelor. S-a decis de asemenea expulzarea reclamantului, după executarea pedepsei, dată fiind naţionalitatea sa suedeză.
11. La 11 mai 1995 Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamantului şi a trimis dosarul cauzei înapoi la Judecătorie pentru rejudecare. S-a descoperit că instanţa de fond nu clarificase toate faptele şi că nu examinase toate acuzaţiile aduse împotriva reclamantului, conform celor formulate de procuror la 1 noiembrie 1993.
12. Între 27 iunie 1995 şi 21 ianuarie 2000 au fost programate în jur de 40 de termene de judecată în faţa Judecătoriei Bucureşti, cazul fiind amânat de mai multe ori din cauza deficienţelor în citarea părţilor, din cauza absenţei părţilor sau din cauza lipsei dosarului de urmărire penală. La 30 aprilie 1997 cazul a fost amânat pentru a permite reclamantului să angajeze un nou avocat.
Reclamantul a formulat contestaţii împotriva judecătorilor de la Judecătorie la 20 noiembrie 1996, 18 iunie şi 13 august 1997. Toate acestea au fost respinse.
13. La 21 ianuarie 2000 Judecătoria Bucureşti, după ce a reexaminat dovezile aduse în cauză, a condamnat din nou reclamantul la patru ani de închisoare, cu obligare la plata de daune civile.
14. La 16 octombrie 2000, la apelul reclamantului, Curtea de Apel Bucureşti a încetat procesul, întrucât acuzaţiile împotriva reclamantului se prescriseseră. După reevaluarea dovezilor şi pe baza celor descoperite, Curtea de Apel a recalculat valoarea daunelor civile acordate victimelor.
15. Într-o decizie definitivă din 12 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, după reexaminarea dovezilor, a respins apelul pe două temeiuri din lege invocate de reclamant împotriva deciziei din 16 octombrie 2000.
16. La 25 octombrie 2002 Procurorul General a promovat recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie împotriva hotărârii definitive din 12 martie 2002, cu referire la casarea ordinului de expulzare (recurs în anulare).
Printr-o hotărâre definitivă din 7 aprilie 2003, Curtea Supremă a admis recursul în anulare, a casat partea din hotărârea definitivă din 12 martie 2002 privind ordinul de expulzare şi a renunţat la ordinul respectiv întrucât reclamantul nu renunţase niciodată la cetăţenia sa română, ceea ce ar fi făcut din expulzarea sa una neconstituţională.
2. Obligaţia de a nu părăsi Bucureştiul
17. La 19 decembrie 1995 Judecătoria Bucureşti, la cererea reclamantului, a revocat măsura arestării preventive, dar i-a impus obligaţia de a nu părăsi oraşul, ca măsură de siguranţă prevăzută de Codul de procedură penală român (“CPP”).
18. La 27 Februarie 1996 reclamantul a înaintat la Judecătoria Bucureşti o cerere pentru revocarea acestei interdicţii. Acesta a susţinut că dacă i se permitea să călătorească peste graniţă în scopuri profesionale, putea recupera mult mai repede fondurile pentru plata daunelor. Într-o decizie dată în aceeaşi zi, Judecătoria a respins cererea, susţinând că nu era necesară deplasarea peste graniţă în vederea administrării afacerilor sale, întrucât reclamantul putea să-şi numească un reprezentant în acest sens.
19. La 29 martie 1996 Curtea de Apel Bucureşti a respins un apel al reclamantului împotriva acestei decizii. Curtea a susţinut, în baza CPP, că reclamantul putea să conteste interdicţia numai făcând apel împotriva deciziei pe fond a cazului.
20. La 5 şi 26 iunie, 11 septembrie şi 16 octombrie 1996 Judecătoria a respins şi alte cereri ale reclamantului prin care acesta solicita ridicarea măsurii luate, fără a specifica motivele. La 18 decembrie 1996 Judecătoria a respins o cerere similară pe motiv că circumstanţele care au dus la luarea deciziei nu s-au modificat.
21. La 22 octombrie 2001 reclamantul a părăsit România fără acordul autorităţilor şi s-a stabilit în Suedia.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
22. Reclamantul susţine că lungimea procedurilor penale instituite împotriva sa fusese incompatibilă cu cerinţa de “timp rezonabil” din articolul 6 § 1 din Convenţie:
“In determinarea unei . .. acuzaţii penale împotriva acestuia, oricine are dreptul la o. .. audiere într-un interval de timp rezonabil de către [un]. .. tribunal...”
23. Guvernul a considerat cazul ca fiind destul de complex şi că reclamantul a contribuit semnificativ la tergiversarea acestuia, în special lipsind de la mai multe audieri. Mare parte din întârzieri au avut loc din cauză că martorii nu s-au prezentat în faţa instanţelor. Pe de altă parte, nu au fost perioade lungi de inactivitate atribuite autorităţilor.
24. Perioada ce trebuie luată în considerare a început la 20 iunie 1994, când a intrat în vigoare recunoaşterea de către România a dreptului la petiţie individuală. Totuşi, în evaluarea timpului trecut de la acea dată, trebuie luat în considerare starea procedurilor din acea perioadă. În consecinţă, la acea dată, la şaisprezece luni de la data primei notificări pentru investigaţie penală împotriva reclamantului, cazul era în aşteptare încă la instanţa de fond.
Perioada în discuţie a luat sfârşit la 12 martie 2002. Procedura de recurs în anulare iniţiate ulterior de Procurorul-General şi care aveau ca obiect decizia definitivă din 12 Martie 2002 casată de Curtea Supremă de Justiţie nu ar trebui luate în considerare în determinarea perioadei relevante pentru durata procedurilor, întrucât acestea nu privesc “acuzaţiile penale” împotriva reclamantului, în ceea ce priveşte apelul, acesta a vizat numai ordinul de expulzare şi nu fondul acuzaţiilor împotriva reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Raimondo v. Italia, decizia din 22 Februarie 1994, Seria A nr. 281 A, p. 20, § 43).
Procedurile au durat astfel nouă ani, pe trei nivele de jurisdicţie, din care opt ani au fost de competenţa Curţii ratione temporis. În această perioadă cinci instanţe au audiat cazul.
25. Curtea reiterează faptul că justeţea lungimii procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cazului şi, cu referire la criteriile următoare: complexitatea cazului şi comportamentul reclamantului şi a autorităţilor relevante (vezi, printre multe alte autorităţi, Pélissier şi Sassi v. Franţa [GC], nr. 25444/94, § 67, ECHR 1999-II).
26. Curtea a găsit adesea încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenţie în cazurile care ridică probleme similare cu cea din cazul de faţă (vezi Pélissier şi Sassi, citat mai sus).
Mai mult decât atât, Curtea a descoperit că, deşi nu este în poziţia să analizeze calitatea juridică a jurisprudenţei instanţelor locale, întrucât remiterea cazurilor spre reexaminare este de obicei dispusă ca urmare a erorilor comise de instanţele inferioare, repetarea unor astfel de ordine într-un set de proceduri arată deficienţe grave în cadrul sistemului judiciar. Mai mult decât atât, aceste deficienţe sunt imputabile autorităţilor şi nu reclamantului (vezi Wierciszewska v. Polonia, nr. 41431/98, § 46, 25 Noiembrie 2003, şi Matica v. România, nr. 19567/02, § 24, 2 Noiembrie 2006).
27. După ce a examinat toate materialele transmise, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument capabil să o convingă în luarea unei decizii diferite în cazul de faţă. Ţinând cont de jurisprudenţa asupra subiectului, Curtea consideră că în acest caz lungimea procedurilor a fost excesivă şi nu a îndeplinit cerinţa de “durată rezonabilă”.
În consecinţă, a fost încălcat Articolul 6 § 1.
II. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 2 DIN PROTOCOLUL Nr. 4 DIN CONVENŢIE
28. Reclamantul susţine că interdicţia de a părăsi Bucureştiul impusă de Judecătoria Bucureşti la 19 decembrie 1995 i-a încălcat dreptul la liberă mişcare garantat de articolul 2 din Protocol nr. 4 la Convenţie:
„1. Oricine se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa.
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât
acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone
determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.”
A. Prezentările părţilor
29. Guvernul a declarat că măsura de siguranţă a fost instituită la cererea sa, după eliberarea din închisoare şi că această măsură a fost ridicată odată cu decizia Judecătoriei Bucureşti din 21 ianuarie 2000, în baza articolului 357 din CPP.
30. Fără a contesta faptul că măsura aceasta a însemnat o împiedicare a libertăţii de mişcare a reclamantului, Guvernul susţine că măsura a fost luată în baza legii, a urmat cursul legitim pentru asigurarea unei bune administraţii judiciare şi a fost proporţională cu scopul vizat, în condiţiile în care a servit exclusiv ca măsură preventivă temporară pentru a asigura prezenţa reclamantului în faţa autorităţilor legale în timpul judecării cazului în primă instanţă.
Mai mult decât atât, faptul că reclamantul a lipsit de la mai multe audieri după eliberarea din custodie, a întărit concluzia că interdicţia de a părăsi Bucureştiul fusese justificată în circumstanţele cazului.
31. Din punctul de vedere al reclamantului, interdicţia de a părăsi Bucureştiul l-a pus într-o situaţie mai dură decât cea în care fusese cât stătuse în detenţie în timpul procedurilor judiciare.
B. Evaluarea Curţii
32. Curtea notează din expunere că nu există vreo dispută între părţi cu privire la faptul că interdicţia de a părăsi Bucureştiul a constituit o interferenţă cu dreptul la liberă mişcare a reclamantului.
33. Această interferenţă încalcă Articolul 2 din Protocol Nr. 4 cu excepţia cazurilor în care “este în conformitate cu legea”, este aplicată în vederea atingerii unui scop legitim expus în articolul 2 §§ 3 şi 4 din Protocol Nr. 4 şi, în plus, este necesar în cadrul unei societăţi democratice pentru a atinge un scop în cauză (vezi Fedorov şi Fedorova v. Rusia, nr. 31008/02, § 36, 13 Octombrie 2005; şi Ivanov v. Ucraina, nr. 15007/02, § 86, 7 Decembrie 2006). Curtea reiterează că nu poate fi contestat faptul că un Stat poate aplica diferită măsuri preventive, restricţionând libertatea unui acuzat pentru a asigura derularea eficientă a unei urmăriri penale, în măsura în care o astfel de măsură şi în special durata acesteia sunt proporţionale cu scopul intenţionat (vezi, mutatis mutandis, Nagy v. Ungaria (dec.), nr. 6437/02, 6 iulie 2004; Fedorov şi Fedorova, citat mai sus, § 41; şi Petre v. România, nr. 71649/01, § 47, 27 Iunie 2006).
34. In acest caz, interferenţa a fost în acord cu legea (articolul 136 din CPP; pentru un rezumat al acestei legi, consultaţi Rosengren v. România (dec.), nr. 70786/01, 4 mai 2006) şi a urmat scopul legitim expus în articolul 2 § 3 din Protocol Nr. 4, in particular, prevenirea unei infracţiuni şi protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
35. Urmează să fie evaluat dacă interferenţa a fost proporţională cu scopul urmărit.
36. Curtea dispune compatibilitatea cu Articolul 2 din Protocol Nr. 4 privind obligaţiile legate de restricţionarea libertăţii de mişcare a reclamantului într-o serie de cazuri în care erau la mijloc proceduri penale. În special, în cazul Antonenkov şi Alţii (vezi Antonenkov şi Alţii v. Ucraina, nr. 14183/02, §§ 59-67, 22 Noiembrie 2005), unde durata unei astfel de restricţii în cursul unei proceduri penale a fost de patru ani şi zece luni, Curtea nu a considerat că Articolul 2 din Protocol Nr. 4 a fost încălcat. În cazul Fedorov şi Fedorova citat de mai sus (§§ 32-47), unde această obligaţie i-a fost impusă reclamantului timp de patru ani şi trei luni şi, respectiv patru ani şi şase luni, Curtea a considerat că circumstanţele în cazul de restricţionare a libertăţii de mişcare a reclamantului nu a fost disproporţionată.
Totuşi, în cazul Ivanov (de asemenea citat mai sus, § 96), Curtea a considerat că interdicţia de aproape unsprezece ani, dintre care nouă ani au fost sub jurisdicţia Curţii ratione temporis, a constituit o încălcare a libertăţii de mişcare prin durata acestei interdicţii.
37. După părerea Curţii, prezenta aplicare este mai apropiată de cazul Ivanov decât de cazul Antonenkov şi Alţii şi Fedorov şi Fedorova citat mai sus, atât în termeni de durată cât şi de circumstanţe factuale.
38. In cazul de faţă, interdicţia de a părăsi Bucureştiul a fost impusă reclamantului la 19 decembrie 1995 şi a durat până la sfârşitul procedurilor, la 13 martie 2002, deşi acuzaţiile aduse reclamantului se prescriseseră la 16 octombrie 2000.
Mai mult decât atât, deşi reiese din dosar că reclamantul nu a întâmpinat dificultăţi în a părăsi Bucureştiul la 22 octombrie 2001 (vezi paragraf 21 de mai sus), nu a fost informat de autorităţi asupra revocării interdicţiei (vezi şi Ivanov, citat mai sus, § 85). Mai mult decât atât, Curtea reiterează că în cazul Raimondo v. Italia a considerat că Articolul 2 din Protocol Nr. 4 a fost încălcat cu privire la întârzierea de cinci luni în elaborarea motivelor deciziei pe baza cărora curtea a revocat măsura care a afectat drepturile reclamantului în baza acestui articol, precum şi întârzierea de citat mai sus, p. 19, § 39).
Măsura în cazul de faţă, a durat astfel şase ani şi trei luni, o durată care poate constitui în sine o încălcare a Articolului 2 din Protocol Nr. 4.
39. Apoi, Curtea notează că instanţele locale nu au dat motive relevante pentru luarea sau prelungirea măsurii, deşi reclamantul a solicitat-o în mod repetat(vezi, mutatis mutandis, Labita v. Italia [GC], nr. 26772/95, §§ 152 153, ECHR 2000 IV). Curtea consideră că absenţa motivelor pentru luarea deciziei afectează în continuare drepturile reclamantului, întrucât necesitatea de a impune restricţia se va diminua inevitabil cu trecerea timpului (vezi Luordo v. Italia, nr. 32190/96, § 96, ECHR 2003 IX, şi, mutatis mutandis, Labita, citat mai sus, § 159).
40. Pentru toate aceste motive, Curtea concluzionează că echilibrul dintre cererile interesului general şi drepturile reclamantului nu a fost rupt.
În consecinţă, consideră că Articolul 2 din Protocol nr. 4 la Convenţie a fost încălcat.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
În baza termenilor articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a fost încălcată Convenţia sau protocolul şi dacă dreptul intern al Părţii contractante nu permite ştergerea, decât în mod parţial, această încălcare, Curtea acordă părţii lezate o despăgubire echitabilă, dacă este cazul. »
A. Despăgubiri
41. Reclamantul a solicitat sumele următoare ca despăgubiri pecuniare şi ne-pecuniare:
– 850.000 dolari americani (USD) reprezentând împrumuturile făcute pentru a-şi putea acoperi cheltuielile zilnice din timpul procedurilor;
– 3.000.000 USD reprezentând prejudiciul cauzat afacerii sale prin interdicţia de a părăsi Bucureştiul ;
– 800.000 USD cu titlu de despăgubire pentru suferinţele fizice şi mentale (inclusiv pentru bolile contractate), în timpul cât a fost în detenţie în timpul procedurilor;
– 4.000.000 USD cu titlu de despăgubire ne-pecuniară pentru arestarea sa ilegală şi distrugerea reputaţiei de om de afaceri în România;
– 100.000 USD cu titlu de despăgubire ne-pecuniară pentru imposibilitatea de a-şi vedea familia din Suedia în timpul interdicţiei de deplasare; şi
– 637.500 USD despăgubire, în calitate de cetăţean, pentru restricţionarea libertăţii de mişcare .
42. Guvernul a contestat aceste solicitări. Guvernul a considerat că nu există legătură de cauzalitate între reparaţia dorită şi măsurile luate de Stat împotriva reclamantului. In orice caz, consideră că reclamantul nu şi-a fundamentat solicitările şi a cerut sume exorbitante ca despăgubiri ne-pecuniare.
43. Curtea reiterează că a considerat că Articolul 6 din Convenţie a fost încălcat în ceea ce priveşte durata procedurilor penale şi că Articolul 2 din Protocol Nr. 4 a fost încălcat în ceea ce priveşte interdicţia de a părăsi oraşul nejustificat, ceea ce a încălcat dreptul reclamantului la liberă mişcare. Curtea nu discernă vreo legătură cauzală între încălcările descoperite şi despăgubirile pecuniare solicitate; în consecinţă, respinge această solicitare. Pe de altă parte, acordă reclamantului 3,000 EUR cu titlu de despăgubire ne-pecuniară.
B. Costuri şi cheltuieli
44. Reclamantul nu a solicitat despăgubiri pentru costurile şi cheltuielile suportate pe lângă instanţele locale sau în faţa Curţii. Curtea aminteşte că avocatul a primit EUR 701 pentru consiliere juridică.
45. Dată fiind situaţia de mai sus, Curtea nu a acordat nicio despăgubire pentru costuri şi cheltuieli.
C. Majorări de întârziere
46. Curtea consideră că ar trebui să fie aplicate majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. declară că a fost încălcat Articolul 6 § 1 din Convenţie ;
2. declară că a fost încălcat Articolul 2 din Protocol nr. 4 la Convenţie;
3. declară
(a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei decizii conform articolului 44 § 2 din Convenţie, EUR 3,000 (trei mii de euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de despăgubire ne-pecuniară şi că sumele respective vor fi convertite în moneda naţională a statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
(b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. respinge restul cererii reclamantului de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la data de 24 Aprilie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier preşedinte
| ← Stoicutia contra Romaniei - Imobil nationalizat pe motivul... | Gaga contra Romaniei - Condamare in contumacie Arestare... → |
|---|
