Neamţiu împotriva României - Executare silita nefinalizata. Evacuare si demolare constructie
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
înCauza Neamţiu împotriva României
(Cererea nr. 67007/01)
Strasbourg
14 februarie 2008
Devenită definitivă la 14.05.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Neamţiu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Boštjan M. Zupančič, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele
Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiei,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 24 ianuarie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 67007/01, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Doina Steluţa Neamţiu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 6 iulie aprilie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul Răzvan-Horaţiu Radu, agent guvernamental al Ministerului de Afaceri Externe.
3. La 22 ianuarie 2006 Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1934 şi locuieşte la Arad.
A. Procedura cu privire la imobilul situat la Pâncota (dosarul de executare nr. 326/1996)
5. Printr-o decizie cin 21 decembrie 1995, tribunalul de primă instanţă din Arad a ordonat expulzarea celor doi locatari dintr-o casa care aparţinea, în comun, reclamantei şi altor trei persoane. Tribunalul a obligat de asemenea locatarii la plata de despăgubiri în valoare de 3 120 000 lei. Aceasta a ordonat reclamantei şi celorlalţi reclamanţi să despăgubească locatarii pentru amenajările pe care aceştia le realizaseră în casă. Această hotărâre a fost confirmată în ultimă instanţă de Curtea de Apel Timişoara la data de 3 septembrie 1996.
6. La 25 noiembrie 1996, reclamanta a solicitat pe lângă tribunalul de primă instanţă din Ineu expulzarea forţată a locatarilor din casa situată în Pâncota, in virtutea sentinţei din 21 septembrie 1995. Aceasta s-a achitat de timbrul pentru executarea forţată.
7. La 28 noiembrie 1996, executorul a chemat în justiţie locatarii pentru a părăsi casa înainte de 6 decembrie 1996.
8. La 9 aprilie 1998, în absenţa demersurilor din partea executorului, reclamanta a solicitat continuarea executării silite.
9. La 23 aprilie 1998, executorul a chemat din nou în justiţie locatarii pentru a părăsi casa cel mai târziu la 4 mai 1998.
10. La 1 iunie 1998, tribunalul de primă instanţă din Ineu a somat executorul să iniţieze expulzarea locatarilor cu ajutorul poliţiei.
11. În aceeaşi zi, executorul a solicitat ajutorul poliţiei în executarea deciziei în chestiune şi a notificat reclamanta că expulzarea va avea loc în data de 10 iunie 1998, la orele 9.
12. La 8 iunie 1998, locatarii au format o opoziţie contra executării silite solicitând anularea actelor de executare silită realizate de executor. Aceştia au solicitat de asemenea suspendarea procedurii de executare.
13. La 10 iunie 1998, executorul, însoţit de reclamantă şi de poliţişti, s-au prezentat la domiciliul locatarilor. Nu a fost găsit nimeni. S-a observat cu toate acestea că locatarii deschiseseră un salon de coafură şi că o societate comercială îşi avea sediul social în locaţia respectivă. Executorul a întocmit un proces-verbal şi a anunţat locatarii să părăsească locaţia până la 15 iunie 1998, nerealizarea acestui lucru ducând la expulzarea forţată.
14. La 23 iunie 1998, executorul s-a prezentat la domiciliul locatarilor şi a constatat că nu exista nici o decizie judecătorească pentru expulzarea societăţii comerciale care ocupa locaţia. Acesta a comunicat reclamantei că trebuia să obţină o astfel de decizie judecătorească.
15. La 15 iulie 1998, tribunalul de primă instanţă din Ineu a somat executorul să iniţieze expulzarea locatarilor cu ajutorul poliţiei cel mai târziu la 21 iulie 1998.
16. La 21 iulie 1998, executorul, însoţit de reclamantă şi de un poliţist, a încercat din nou să expulzeze locatarii din casa reclamantei. Executorul a făcut inventarul bunurilor care se găseau acolo. A constat refuzul locatarilor de a ridica bunurile, pe cel al reclamantei de a le prelua şi lipsa unui spaţiu de depozitare adecvat. Locatarii au solicitat amânarea executării judecătoreşti din 21 septembrie 1995, dat fiind că opunerea lor la executare trebuia să fie soluţionată la 28 iulie 1998. Executorul a dat curs şi a amânat expulzarea până la 29 iulie 1998.
17. La 29 iulie 1998, executorul s-a deplasat la domiciliul locatarilor, dar nu a iniţiat expulzarea acestora întrucât reclamanta nu era prezentă.
18. La 8 septembrie 1998, executorul a somat încă o dată locatarii să părăsească locuinţa reclamantei.
19. La o dată neprecizată reclamanta a depus o plângere pe lângă ministerul de Justiţie, denunţând neexecutarea sentinţei din 21 septembrie 1995. Plângerea a fost transmisă către tribunalul judeţean din Arad.
20. La 13 noiembrie 1998, ca răspuns la această cerere, tribunalul de primă instanţă din Ineu şi executorul au comunicat tribunalului judeţean că se va proceda la executare dacă reclamanta se angaja să ridice bunurile aparţinând locatarilor. In plus, aceasta trebuia să întocmească o nouă procedură pentru a solicita expulzarea copiilor locatarilor care locuiau în casă.
21. La 13 ianuarie 1999, reclamanta a denunţat, printr-o scrisoare trimisă tribunalului de primă instanţă din Ineu, întârzierea în executarea sentinţei din 21 septembrie 1995.
22. La 17 februarie 1999, tribunalul de primă instanţă a solicitat oficiului de poliţie să participe la executarea silită şi primăriei să furnizeze o locaţie pentru depozitarea bunurilor aparţinând locatarilor şi un spaţiu locativ pentru aceştia. El a notificat locatarii cu privire la executarea care va avea loc la 11 martie 1999. Reclamanta a fost informată cu privire la acest lucru printr-o scrisoare datată în aceeaşi zi. .
23. La 4 martie 1999, primăria din Pâncota a informat tribunalul de primă instanţă de faptul că dispunea de un loc pentru depozitarea bunurilor, dar nu şi de un spaţiu locativ pentru ocupanţi..
24. Din elementele aflate în posesia curţii nu reiese dacă executorul s-a prezentat la domiciliul debitorilor la 11 martie 1999.
25. La 5 mai 1999, tribunalul de primă instanţă din Ineu a respins recursul la executare al locatarilor introdus la 8 iunie 1998, după ce a constatat că aceştia contestau în realitate sentinţa din 21 septembrie 1995 şi nu modalităţile de executare.. Acesta a respins de asemenea cererea de amânare a executării.
26. La 15 iunie 1999, preşedintele tribunalului de primă instanţă a hotărât ca executarea să aibă loc la 24 iunie 1999. Acesta informat biroul de poliţie local, primăria şi locatarii. I-a comunicat de asemenea reclamantei că va trebui să preia bunurile locatarilor dacă aceştia din urmă nu le vor lua.
27. La 22 iunie 1999, primăria a confirmat disponibilitatea unui loc pentru depozitarea bunurilor locatarilor.
28. La 24 iunie 1999, executorul, reclamanta şi avocatul acesteia s-au prezentat la domiciliul locatarilor. Executarea nu a avut loc, biroul de poliţie nedetaşând nici un agent întrucât funcţionarii poliţiei locale se aflau în acea zi în formaţie. Executarea a fost amânată la 22 iulie 1999.
29. Cu toate acestea, la 16 iulie 1999, tribunalul de primă instanţă a informat-o pe reclamantă că executarea va fi amânată din nou căci, la 26 iulie 1999, locatarii trebuiau să participe la şedinţa de judecată a apelului în cadrul procedurii privind opoziţia la executare.
30. La 27 septembrie 1999, tribunalul judeţean din Arad a confirmat decizia din 5 mai 1999 a tribunalului de primă instanţă din Ineu.
31. Printr-o scrisoare din 25 octombrie 1999, consilierul reclamantei a solicitat reluarea procedurii de executare silită. Nu a primit răspuns la scrisoarea sa.
32. La 24 martie 2000, reclamanta a solicitat din nou preşedintelui tribunalului de primă instanţă din Ineu reluarea executării deciziei din 21 septembrie 1995. La 21 aprilie 2000, aceasta a reiterat aceeaşi cerere în faţa preşedintelui tribunalului judeţean din Arad.
33. La 14 iunie 2000, curtea de apel din Timişoara a confirmat în ultim recurs al deciziei tribunalului de primă instanţă din Ineu din 5 mai 1999 privind opoziţia la executarea debitorilor.
34. Printr-o scrisoare din 12 septembrie 2000 adresată executorului, reclamanta a solicitat reluarea procedurii de executare silită .
35. Printr-o notă internă din 5 februarie 2001, preşedintele tribunalului de primă instanţă din Ineu a indicat executorului să notifice reclamanta cu privire la decizia definitivă din 14 iunie 2000, prin care opoziţia la executare a debitorilor fusese respinsă, şi să o invite să depună o nouă cerere de executare silită în cazul în care intenţiona să reia această procedură. Nu reiese din elementele de la dosar dacă o astfel de notificare a fost într-adevăr trimisă reclamantei.
36. Din elementele de la dosar reiese faptul că decizia din 21 septembrie 1995 rămâne, până în această dată, neexecutată.
37. Printr-o scrisoare din 22 august 2004, reclamanta a informat Curtea că a devenit proprietara exclusivă a casei în litigiu şi a prezentat un extras din cartea funciară drept dovadă.
B. Procedura privind imobilul situat în Agrişul Mare (dosarul de executare nr. 29/1997)
38. În 1995, reclamanta a obţinut o decizie definitivă care ordona expulzarea D.M. din casa situată în Agrişul Mare care îi aparţinea. Curtea nu a fost informată cu privire la o eventuală procedură de executare silită întocmită pentru executarea deciziei.
39. Prin urmare, printr-un decret din 16 mai 1996, tribunalul judeţean din Arad a somat pe D.M. să demoleze construcţiile pe care le construise în prelungirea casei reclamantei şi să plătească cheltuielile judiciare angajate de reclamantă. Această hotărâre a devenit definitivă la 31 octombrie 1996, după anularea de către curtea de apel din Timişoara a recursului introdus de către reclamantă..
40. La 16 decembrie 1996, reclamanta a solicitat tribunalului de primă instanţă din Ineu executarea silită a acestei decizii definitive (dosarul de execuţie nr. 29/1997).
41. la 22 ianuarie 1997, un executor a notificat debitoarea să-şi achite cheltuielile de judecată până la 7 februarie 1997 şi să demoleze construcţiile vizate de decizia menţionată mai sus.
42. La 15 aprilie 1997, un executor s-a prezentat la faţa locului, dar a constatat că, în lipsa unei autorizaţii de demolare emisă de autorităţile locale executarea deciziei susmenţionate nu putea avea loc. Acesta a observat în procesul verbal întocmit cu această ocazie că obţinerea autorizaţiei de demolare îi revenea reclamantei.
43. La 12 mai 1997, reclamanta a sesizat parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanţă din Ineu cu privire la o plângere penală împotriva executorului pentru neexecutarea deciziei definitive din 16 mai 1996.
44. Printr-o scrisoare din 14 mai 1997, tribunalul de primă instanţă a indicat reclamantei că obligaţia de a obţine autorizaţia de demolare a construcţiilor îi revenea şi că executorul nu putea proceda la executarea silită în absenţa acestei autorizaţii.
45. La 21 mai 1997, demolarea ilegală neavând loc, reclamanta a depus o nouă plângere penală împotriva agenţilor însărcinaţi cu executarea silită a deciziei definitive pe lângă parchetul de pe lângă tribunalul judeţean din Arad. Plângerea a fost transmisă la tribunalul de primă instanţă din Ineu.
46. La 2 iulie 1997, tribunalul de primă instanţă din Ineu şi-a reiterat răspunsul din 14 mai 1997.
47. A La o dată neprecizată, preşedintele tribunalului de primă instanţă a ordonat executorului să efectueze demersurile necesare pe lângă primăria Târnova pentru a obţine autorizaţia de demolare. Acesta a indicat că toate cheltuielile pentru obţinerea autorizaţiei îi vor fi imputate debitoarei.
48. La 28 aprilie 1998, executorul a solicitat primăriei Târnova să elibereze autorizaţia de demolare. Reclamanta a fost informată cu privire la acest lucru..
49. La 15 mai 1998, reclamanta a depus un memoriu pe lângă ministerul de Justiţie, solicitând continuarea procedurii de executare silită. Memoriul a fost transmis tribunalului de primă instanţă din Ineu.
50. La o dată neprecizată, tribunalul de primă instanţă din Ineu i-a răspuns că procedura va fi continuată după obţinerea autorizaţiei de demolare care fusese solicitată primăriei.
51. La 15 octombrie 1998, executorul a constatat că D.M. locuia încă în casă împreună cu cei patru copii ai săi, dintre care un bolnav de tuberculoză, şi unchiul său de 78 de ani. Acesta a întocmit un proces-verbal.
52. La datele de 15 decembrie 1998 şi 17 februarie 1999, ca urmare a noilor cererii ale reclamantei, tribunalul de primă instanţă din Ineu a informat-o că solicitase autorităţilor locale să elibereze autorizaţia de demolare, dar că încă nu fusese primit nici u răspuns..
53. Printr-o scrisoare din 8 martie 2000, adresată tribunalului de primă instanţă, reclamanta a denunţat lentoarea procedurii de executare. Tribunalul nu a răspuns.
54. La 11 aprilie 2000, tribunalul de primă instanţă şi-a reînnoit cererea vizând eliberarea autorizaţiei de demolare pe lângă primăria Târnova.
55. La 25 mai 2000, primăria a răspuns că autorizaţia de demolare nu putea fi eliberată decât pe baza unui proiect tehnic stabilit de un inginer autorizat şi după plata taxelor pentru certificatul de urbanism şi pentru demolare. La 3 iulie 2000, executorul a informat-o pe reclamantă, comunicându-i de asemenea că ii revenea întocmirea proiectului tehnic şi plata taxelor indicate de primărie.
56. La 11 septembrie 2000, reclamanta a depus o nouă plângere penală împotriva primarului comunei şi împotriva debitorului. Curtea nu a fost informată de emiterea acestei plângeri penale.
57. Din elementele aflate la dosar până în prezent reiese că decizia din 16 mai 1996 a rămas până acum neexecutată.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
58. Esenţialul reglementării interne pertinente, şi anume extrasele din codul de procedură civilă în redactările sale anterioare şi ulterioare modificării sale din 2 mai 2001 şi din legea 188/2000 privind executorii (în vigoare începând cu 10 noiembrie 2000) este descrisă în dosarele Roman si Hogea împotriva României ((dec.), nr. 62959/00, 31 august 2004) şi Topciov împotriva României ((dec.), nr. 17369/02, 15 iunie 2006).
59. Înainte de modificările legislative aduse de Legea nr. 188/2000, activitatea executorilor era guvernată de Legea nr. 92/1992 privind organizarea judiciară. În virtutea articolului 110 din legea nr. 92/1992 menţionată mai sus, executorii îşi exercitau activitatea pe lângă tribunalele judeţene şi erau subordonaţi preşedintelui tribunalului, re avea dreptul de consiliere si control asupra activităţii lor. Aceştia erau desemnaţi de ministerul de Justiţie iar atribuţiile lor erau stabilite de reglementarea privind activitatea aprozilor aprobată de acest minister.
60. La 10 noiembrie 2000, legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti (« legea nr. 188/2000 ») a intrat în vigoare. Executorii sunt în prezent membrii ai Uniunii naţionale a aprozilor şi îşi exercită activitatea în birouri speciale. Sunt investiţi cu un serviciu de interes public Executorilor şi-au început activitatea în birourile lor la şase luni după intrarea în vigoare a legii nr. 188/2000, şi anume la 10 mai 2001. La aceeaşi dată, birourile executorilor care existau pe lângă tribunale şi-au încetat activitatea.
61. În virtutea articolului 68 din legea nr. 188/2000, dosarele de executare în curs pe lângă tribunale trebuiau să fie distribuite între birourile constituite dintr-un judecător delegat de fiecare jurisdicţie. O copie a dosarului era păstrată sau trimisă, dacă era cazul, de către judecătorul delegat tribunalului competent pentru executare. Conform art. 112 din regulamentul de aplicare a legii nr. 188/2000, transmiterea dosarelor era consemnată într-un proces-verbal semnat de către executor şi de judecătorul delegat.
62. În materie de construcţii, legea nr. 50 din 29 iulie 1991 cu privire la autorizaţia de executare a construcţiilor şi la alte măsuri pentru realizarea locuinţelor, aşa cum a fost republicată în Monitorul Oficial din 13 ianuarie 1997, prevedea, în articolul său 9, că demolarea construcţiilor se făcea în baza unei autorizaţii de demolare emisă în prealabil de primăria competentă.
ÎN DREPT
I. CHESTIUNE PRELIMINARĂ PRIVIND OBIECTUL LITIGIULUI
63. Curtea constată că, în observaţiile din 15 august 2006, reclamanta se plânge de faptul că procedura de executare silită nr. 29/1997 privind casa din Agrişul Mare nu a fost finalizată, astfel încât nu a putut obţine evacuarea D.M. din casă şi demolarea construcţiilor ridicate de aceasta din urmă în prelungirea casei.
64. Curtea constată că procedura nr. 29/1997 implică doar demolarea construcţiilor realizate în prelungirea casei situate în Agrişul Mare, procedură întemeiată ca urmare a deciziei definitive din 16 mai 1996 a tribunalului judeţean din Arad. Desigur, din dosar reiese faptul că reclamanta obţinuse de asemenea în 1995 o decizie definitivă care ordona evacuaea D.M. din casă. Cu toate acestea, ea nu a informat Curtea cu privire la eventualele demersuri efectuate pentru executarea acestei decizii şi nici dacă o procedură de executare silită fusese întreprinsă în acest caz. În consecinţă, în ceea ce priveşte această parte a cererii, Curtea va limita examinarea sa la daunele purtând spre neexecutarea deciziei care ordona demolarea şi plata cheltuielilor de judecată.
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
65. Reclamanta reclamă imposibilitatea obţinerii executării deciziilor din 21 septembrie 1995 şi din 16 mai 1996 eliberate de tribunalul de primă instanţa din Arad şi de tribunalul judeţean din Arad. Aceasta pretinde o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie care stipulează următoarele în partea sa pertinentă :
« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă independentă şi imparţială_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ »
A. Asupra admisibilităţii
66. Curtea constată că daunele nu sunt în mod manifest neîntemeiate în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Sunt declarate prin urmare admisibile.
B. Asupra fondului
1. Tezele părţilor
67. Guvernul consideră, în primul rând că procedura de executare silită a unei decizii judecătoreşti este guvernată de principiul de disponibilitate, Statul neavând o obligaţie pozitivă de a întemeia o astfel de procedură ex officio. îi revine reclamantei în schimb să realizeze actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele prescrise de lege. În acest context, îi revine reclamantei să se folosească de mijloacele puse la dispoziţia sa prin legislaţia naţională şi să urmărească demersurile pe lângă poliţie şi municipalitate pentru executarea deciziilor definitive.
68. Citând dosarul Ciprova împotriva Republicii Cehe ((dec.), nr. 33273/03, 22 martie 2005), guvernul argumentează că autorităţile naţionale au asistat reclamanta prin toate mijloacele legale în executarea acestor două decizii. Pe această temă, se subliniază numeroasele demersuri ale aprozilor şi asistenţa asigurată de poliţie.
69. Fiind vorba în mod special de executarea deciziei din 21 septembrie 1995, Guvernul invită Curtea să ţină cont de refuzul reclamantei de a prelua bunurile locatarilor şi de faptul că şi-a dat acordul pentru amânările decise de executor. In ceea ce priveşte decizia din 16 mai 1996, Guvernul invită Curtea să ţină cont de refuzul reclamantei invite de a plăti taxele necesare pentru executarea deciziei.
70. Guvernul consideră că « precum insolvabilitatea unui debitor, alte motive pot priva o sentinţă de efectul său util, fără ca autorităţile să poată fi considerate responsabile » (cf. opinia dizidenta a d-nei Wilhemina Thomassen în dosarul Ruianu împotriva României ( nr. 34647/97, 17 iunie 2003)).
71. În cele din urmă, Guvernul subliniază că după intrarea în vigoare a legii nr. /2000 cu privire la executori, reclamanta nu a solicitat urmărirea procedurii de executare silită a deciziilor susmenţionate.
72. Reclamanta consideră, în ceea ce o priveşte că ea a efectuat toate demersurile necesare pentru executare. Aceasta consideră că neexecutarea celor două decizii se datorează lipsei de diligenţă a executorului.
2. Aprecierea Curţii
73. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa în baza căreia articolul 6 al Convenţiei garantează fiecăruia dreptul de acces la justiţie, care are drept corolar dreptul la executarea deciziilor judecătoreşti definitive (Hornsby împotriva Greciei, decizia din 19 martie 1997, Volum de decrete şi decizii 1997‑II, § 40). Acest drept nu poate cu toate acestea să oblige un Stat să producă executarea fiecărei sentinţe cu caracter civil oricare ar fi aceasta şi oricare ar fi circumstanţele ; îi revine în schimb să se doteze cu un arsenal juridic adecvat pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin. Curtea are doar drept sarcină examinarea dacă măsurile adoptate de autorităţile naţionale au fost adecvate şi suficiente (Ruianu, menţionat mai sus, § 66), întrucât, atunci când acestea sunt obligate să acţioneze pentru executarea deciziei judecătoreşti şi omit să facă acest lucru, această inerţie angajează responsabilitatea statului cu privire la teren din articolul 6 § 1 al Convenţiei (Scollo împotriva Italia, decret din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315‑C, § 44).
74. Curtea constată că prezentul dosar implică executarea celor două decizii definitive care implică obligaţii distincte. Începând de atunci, este convenabil ca acestea să fie analizate separat.
a) Cu privire la executarea sentinţei din 21 septembrie 1995 a tribunalului de primă instanţă din Arad
75. Curtea a constatat ca prin sentinţa din 21 septembrie 1995, confirmată în ultimă instanţă la 3 septembrie 1996, tribunalul de primă instanţă din Arad ordonase expulzarea a doi locatari din casa situată în Pâncota care aparţinea în acel moment reclamantei împreună cu alte trei persoane. Tribunalul a condamnat în mod egal locatarii la plata unor despăgubiri in valoare de 3 120 000 lei româneşti şi a decis ca reclamanta şi ceilalţi solicitanţi sa despăgubească locatarii pentru amenajările efectuate în interiorul casei.
76. Ca urmare a acestei sentinţe, la 25 noiembrie 1996, reclamanta a solicitat executarea acesteia la tribunalul de primă instanţă în circumscripţia de care aparţineau aprozii competenţi pentru a o asista in procedura de executare doar în ceea ce priveşte expulzarea locatarilor si nu plata sumei menţionate în sentinţa sus menţionată. Analiza efectuata de Curte nu se va referi deci la acest aspect al sentinţei.
77. Curtea notează că, începând cu 28 noiembrie 1996, executorul a somat locatarii să se supună sentinţei definitive din data de 21 septembrie 1995. Deşi debitorii nu s-au supus acestei somaţii la termenul stabilit, adică la data de 6 decembrie 1996, executorul a aşteptat mai mult de un an şi patru luni, mai precis 23 aprilie 1998, pentru a le solicita din nou locatarilor sa execute sentinţa. O primă tentativă de executare la faţa locului a avut loc la data de 10 iunie 1998, adică la aproape două luni de la a doua somaţie dată debitorilor. Alte tentative au avut loc la data de 23 iunie, 21 si 29 iulie 1998, dar nu au fost reuşite din diverse motive : absenţa debitorilor, imposibilitatea de a expulza o societate comercială care avea sediul în locul respectiv în absenţa unei decizii a justiţiei în acest sens, refuzul debitorilor de a ridica bunurile ce le aparţineau şi refuzul reclamantei de a le lua în grija, absenţa reclamantei. Ca urmare a numeroaselor plângeri si memorii trimise de reclamantă la autorităţile naţionale, o nouă tentativă de executare a avut loc la data de 24 iunie 1999, adică un an mai târziu. Curtea estimează că aceste amânări au fost de prea lungă durată ţinând cont în special de obligaţia de diligenţă care îi revine organului de executare (a se consulta în acest sens Schrepler împotriva României, nr. 22626/02, § 32, 15 martie 2007).
78. De altfel, nu i s-ar putea reproşa reclamantei că nu a acţionat în general cu diligenţă. În această privinţă, Curtea constată că reclamanta a depus mai multe plângeri la tribunalul de primă instanţă, la parchet si la Ministerul de Justiţie pentru a denunţa lentoarea procedurii de executare. Însă aceste plângeri fie au rămas fără răspuns fie au fost trimise tribunalului de primă instanţă care s-a limitat la a informa reclamanta cu privire la datoria sa de a asigura mijloacele necesare pentru executarea deciziei: respectiv, să asigure personal si spaţiu pentru a depozita bunurile care aparţin locatarilor.
79. Curtea notează că, începând cu 10 mai 2001, ca urmare a modificărilor legislative aduse prin ordonanţa guvernamentala nr. 138/2000 si legea nr. 188/2000, executorii îşi exercită activitatea în cadrul unor birouri independente. Însă, nici articolul 68 al legii nr. 188/2000 nici regulamentul său de aplicare nu impun creditorului obligaţia expresă de a solicita transferul dosarului său la un executor. Guvernul pretextează ca reclamanta nu a solicitat urmărirea executării forţate după intrarea în vigoare a noilor dispoziţii. Curtea observă totuşi că, printr-o notă internă din data de 5 februarie 2001, preşedintele tribunalului de primă instanţă din Ineu i-a indicat executorului să invite reclamanta să depună o nouă cerere în vederea executării forţate a sentinţei din 21 septembrie 1995. Totuşi, nu reiese din elementele dosarului că o asemenea notificare a fost efectiv adresată reclamantei.
80. Este adevărat că după 12 septembrie 2000, data ultimei cereri a reclamantei, aceasta nu a folosit nici un instrument legal pus la dispoziţie de către Stat pentru a obţine executarea sentinţei. Curtea nu poate totuşi să nu observe că în momentul în care modificările legislative au intrat în vigoare, adică în mai 2001, la procedura de executare era suspendată de aproximativ patru ani şi cinci luni şi că un număr foarte mic de acte de executare au fost îndeplinite de executorul care îşi exercita activitatea sub controlul tribunalului (a se consulta, în acest sens, Schrepler împotriva României, nr. 22626/02, § 37, 15 martie 2007).
81. În plus, Curtea nu poate reţine argumentul Guvernului conform căruia executarea a fost imposibil de efectuat datorită refuzului solicitantei de a avea grijă de bunurile locatarilor. Din contră, Curtea estimează că era responsabilitatea autorităţilor naţionale să creeze cadrul adecvat care să permită executarea sentinţei definitive din 21 septembrie 1995.
82. Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a concluziona că în speţă autorităţile naţionale nu au sprijinit reclamanta în demersurile sale pentru a obţine executarea sentinţei din 21 septembrie 1995 în ceea ce priveşte expulzarea locatarilor din casa situată în Pâncota.
83. Din acel moment, s-a produs o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în acest sens.
b) În ceea ce priveşte executarea deciziei din 16 mai 1996 a Tribunalului Judeţean Arad
84. Curtea notează că prin decizia din 16 mai 1996, Tribunalul judeţean Arad a ordonat D.M. să demoleze construcţiile ridicate în prelungirea casei reclamantei şi să plătească cheltuielile legale suportate de reclamantă. La 16 decembrie 1996, reclamanta a solicitat tribunalului de primă instanţă din Ineu executarea forţată a acestei decizii definitive, în cele două aspecte implicate.
85. Curtea notează că procedura de executare este suspendată din decembrie 1996. Prima tentativă de executare a avut loc începând cu 22 ianuarie 1997 când un executor a somat D.M. să se supună deciziei. La 15 aprilie 1997, un executor s-a deplasat la faţa locului pentru a efectua executarea dar fără succes, întrucât era necesară o autorizaţie de demolare care trebuia obţinută de către reclamantă.
86. Curtea constată totodată că doar un an mai târziu, la 28 aprilie 1998, şi ca urmare a mai multor plângeri ale reclamantei şi a unei instrucţiuni a preşedintelui tribunalului de primă instanţă executorul a solicitat autorizarea demolării la primăria Târnova. Primăria a răspuns la mai mult de doi ani după aceea, adică la 25 mai 2000, atunci când a informat tribunalul că autorizaţia de demolare nu putea fi livrată decât pe baza proiectului tehnic stabilit de către un inginer autorizat şi după plata taxelor pentru certificatul de urbanism şi pentru demolare. La 3 iulie 2000, executorul a comunicat încă o dată reclamantei că trebuia să suporte cheltuielile inerente autorizaţiei de demolare şi acestea în ciuda instrucţiunii foarte clare a preşedintelui tribunalului de primă instanţă care susţinea că aceste cheltuieli vor fi recuperate de la debitoare (vezi paragraful 47 de mai sus). După această dată, nici o altă tentativă de execuţie nu a mai fost realizată, în ciuda demersurilor reclamantei. Ţinând cont în special de obligaţia de diligenţă care incumbă organului de executare, Curtea consideră că aceste termene erau prea mari în speţă.
87. Curtea este de părere că nu a reproşat reclamantei o lipsă de diligenţă. In special, aceasta nu poate subscrie argumentul Guvernului conform căruia reclamanta ar fi trebuit să faciliteze executorului mijloacele necesare pentru a proceda la executarea efectivă, procurând o autorizaţie de demolare. In această privinţă, ea relevă faptul că tribunalul judeţean, în decizia sa din 16 mai 1995, nu a autorizat reclamantei să procedă ea însăşi la demolare. În afara plăţii taxelor judiciare, Curtea nu demonstrează în dreptul intern de obligaţie pentru reclamantă, în calitate de creditoare a executării, ea a pus la dispoziţia agenţilor si forţei publică un mijloc oarecare. (vezi, în acelaşi sens, Ruianu, menţionat mai sus, § 68).
88. Curtea relevă de asemenea faptul că autorităţile române nu au acordat nici o sancţiune debitoarei pentru refuzul acesteia de a se supune unei decizii judecătoreşti definitive.
89. Dacă este adevărat că reclamanta nu a utilizat noul mecanism juridic pus la dispoziţia sa de către Stat prin modificarea codului de procedură civilă şi al legii 188/2000 privind aprozii judecătoreşti, pentru a obţine executarea deciziei, Curtea nu se poate reţine să nu observe aici că la momentul în care modificările legislative au intrat în vigoare, şi anume în mai 2001, procedura de executare pendinte de patru ani aproximativ şi patru luni, şi că un număr foarte mic de acte de executare fusese realizat de executorul care îşi exercita activitatea sub controlul tribunalului (vezi, în acelaşi sens, Schrepler împotriva România, nr. 22626/02, § 37, 15 martie 2007).
90. În lipsa luării măsurilor necesare pentru executarea unei decizii judecătoreşti definitive şi executorii, autorităţile române, în cazul de faţă, au privat dispoziţiile articolului 6 § 1 din Convenţie de orice efect util.
91. Aşadar, a exista încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie asupra acestui punct de asemenea.
III. DESPRE PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
92. Reclamanta presupune o încălcare a dreptului său privind respectarea bunurilor pe motivul neexecutării deciziilor menţionate mai sus şi invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1.
93. Ţinând cont de aceste concluzii care figurează la paragrafele 73‑91 de mai sus, Curtea conchide că această daună trebuie să fie declarată admisibilă, dar că nu poate fi hotărâtă pe fond. (vezi, mutatis mutandis printre altele, Lai nr. împotriva Italia [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I, Biserica Catolică din Cannee împotriva Greciei, din 16 decembrie 1997, Volum 1997-VIII, § 50, Ruianu, menţionat mai sus, § 75).
IV Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
94. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.
A. Daune
95. Cu titlul de prejudiciu material, solicitanta declară că este pregătită să cedeze proprietatea celor doua case care fac obiectul prezentei proceduri Statului şi reclamă în schimb 138 200 euro (EUR) pentru cea situată în Pâncota şi 115 000 euro (EUR) pentru cea situată în Agrişul Mare. In plus, reclamanta pretinde despăgubiri pentru a nu fi câştigat pentru cele două case şi pentru terenurile aferente, despăgubirile pe care le repartizează astfel: 10 000 euro (EUR) pentru casa din Pâncota şi 5 000 euro (EUR) pentru cea din Agrişul Mare. Ea nu prezintă expertiză şi nici nu îşi distribuie pretenţiile.
96. Prin urmare, reclamanta solicită Curţii să-i aloce 200 000 euro (EUR) pentru suferinţa şi chinul moral rezultând din încălcarea drepturilor sale garantate prin Convenţie.
97. Guvernul consideră că valoarea estimată a caselor înaintată de către reclamantă nu este confirmată prin nici o expertiză tehnică imobiliară. Fiind vorba de pierderea unei şanse, Guvernul consideră că Curtea nu putea reţine o astfel de cerere şi trimite la mai multe dosare în care aceasta a refuzat să acorde o sumă cu acest titlu (Anghelescu împotriva României, nr. 29411/95, §§ 75‑77, 9 aprilie 2002, Surpaceanu împotriva României, nr. 32260/96, § 54-56, 21 mai 2002, si Oprescu împotriva României, nr. 36039/97, § 56-57, 14 ianuarie 2003).
98. Fiind vorba de o daună morală, Guvernul susţine că o eventuală decizie de condamnare ar constitui în speţă o reparare suficientă. Cu titlu subsidiar, acesta consideră că legătura de cauzalitate între pretinsa încălcare şi prejudiciul moral nu a fost dovedit iar suma înaintată de reclamantă este excesivă.
99. Curtea reaminteşte că o decizie constatând o încălcare antrenează pentru statul apărător obligaţia juridică de a stabili un termen pentru încălcare şi de a şterge consecinţele astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia. (Metaxas, citat mai sus, § 35 şi Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000‑XI).
100. În speţă, Curtea a constatat o încălcare a articolului 6 al Convenţiei prin faptul neexecutării celor două decizii judecătoreşti prin care tribunalele deciseseră respectiv expulzarea locatarilor unei case aparţinând reclamantei şi demolarea unei construcţii anexată de o altă casă a reclamantei şi plata cheltuielilor de judecată.
101. Începând de atunci, Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu material pentru capătul de neexecutare a justiţiei în cauză şi un prejudiciu moral constând într-un profund sentiment de nedreptate datorat faptului că, timp de mai mulţi ani, în ciuda deciziilor judecătoreşti definitive şi executorii, aceasta nu a beneficiat de nici o protecţie efectivă a drepturilor sale.
102. Ţinând cont de aceste considerente, Curtea acordă reclamantei, în echitate 10 000 EUR, pentru toate capetele de prejudiciu.
B. Costuri şi cheltuieli
103. Reclamanta nu solicită rambursarea costurilor şi cheltuielilor .
104. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale decât în măsura în care a solicitat acest lucru. Începând de atunci, în speţă, Curtea nu acordă reclamantei nici o sumă cu acest titlu.
Dobânzi moratorii
105. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris în data de 14 februarie 2008 în aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că nu a fost estimat surplusul pe fondul daunei extrase din art. 1 din Protocolul nr. 1
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 10 000 EUR (zece mii de euro), toate capetele de prejudiciu incluse, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, de convertit în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data achitării
b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 14 februarie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Mosteanu si altii contra României | Todorescu contra României → |
|---|
