Neves E Silva contra Portugaliei - Termenul rezonabil Litigiu comercial care a durat peste sase ani
| Comentarii |
|
NEVES E SILVA versus PORTUGALIA
Hotărârea Curţii din 27 aprilie 1989
[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în conformitate cu prevederile articolului 43 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) şi cu normele Regulamentul Curţii, în Camera formată din judecătorii R. Ryssdal, preşedinte, J. Pinheiro Farinha, L.-E. Pettiti, B. Walsh, Sir Vincent Evans, A. Spielmann, N. Valticos şi M.-A. Eissen, grefier, H. Petzold, grefier adjunct,
[...] Adoptă prezenta hotărâre la data de [29 martie 1989]:
PROCEDURA
1. Cazul a fost trimis Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) şi de guvernul Republicii Portugalia (guvernul), la 14 martie şi, respectiv, 11 aprilie 1988, în perioada de trei luni stabilită de articolul 32 paragraful 1 al Convenţiei. Cauza are la bază plângerea (nr. 11213/1984) formulată împotriva Portugaliei şi înaintată Comisiei la 17 octombrie 1984 de Jose Neves e Silva, cetăţean portughez.
Cererea Comisiei s-a referit la articolele 44 şi 48 ale Convenţiei şi la declaraţia prin care Portugalia a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii; cererea guvernului s-a întemeiat pe articolul 48. Scopul cererii a fost obţinerea unei decizii prin csţre Curtea să stabilească dacă statul chemat în judecată şi-a încălcat obligaţiile asumate pe baza articolului 6 paragraful 1; prin plângere, s-a solicitat Curţii să constate încălcarea textului susmenţionat.
2. -7. [Paragrafele 2-7 descriu participarea reclamantului la dezbateri, desemnarea apă-rătorului său, constituirea Camerei, schimbul de memorii între părţi, pretenţiile formulate de reclamant sub aspectul articolului 50, numele persoanelor care au reprezentat părţile în faţa Curţii, ordinea în care s-au adresat Curţii şi au răspuns întrebărilor acesteia.]
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE ALE CAUZEI
8. Jose Neves e Silva, contabil pensionat, are cetăţenie portugheză şi locuieşte în Lisabona.
9. -13. [Dl Neves e Silva a fost unul dintre proprietarii companiei private Molda Plasticos Nesil, îndeplinind şi funcţia de director general. Pentru fabricarea unui anumit produs, era necesară aprobarea Departamentului General al Industriei. Directorul acesteia a refuzat trei cereri consecutive (prima în aprilie 1962) prin care se solicita autorizarea producţiei, dar o a patra cerere a fost aprobată de subsecretarul de stat pentru Industrie, cu două condiţii: depunerea unei sume de bani cu titlu de depozit şi dovada necesităţii acelui produs pentru activitatea companiei.
Intre ultima respingere şi aprobare, compania şi-a schimbat statutul de asociere, formându-se o nouă companie (Povoa Mar. Lda.), în care dl Neves e Silva deţinea acţiuni în valoare de 30% din capital. Dl Neves e Silva nu s-a conformat condiţiilor ataşate aprobării şi a pierdut dreptul conferit prin aceasta. Alte patru companii au obţinut autorizarea fabricării acelui produs. Una dintre ele deţinea 50% din acţiunile companiei unde dl Neves e Silva deţinea 30%.
între 1968 şi 1971, reclamantul, care considera că din punct de vedere legal nu era necesară o aprobare pentru fabricarea acelui produs, s-a adresat de nenumărate ori primului- -ministru şi secretarului de stat pentru Industrie.]
14. La 11 mai 1972, reclamantul a sesizat Curtea Administrativă Lisabona, chemând în judecată statul, inginerul-şef din cadrul Departamentului General pentru Industrie şi alte două persoane care deţineau acţiuni în compania Povoa Mar. Lda. El a susţinut că inginerul-şef a acţionat fraudulos în exercitarea atribuţiilor de serviciu, iar cu privire la cei doi deţinători de acţiuni a invocat obţinerea unor beneficii în urma operaţiunilor frauduloase.
[La chemarea în judecată a statului, reclamantul a invocat legea privind răspunderea necontractuală a statului pentru actele din domeniul administraţiei publice. Această lege prevede că statul şi alte autorităţi publice răspund în faţa terţilor, potrivit legii civile, pentru actele ilegale şi culpabile ale instituţiilor şi funcţionarilor publici, comise în exerciţiul atribuţiilor de serviciu ori ca rezultat al acestora. Atunci când se acordă despăgubiri şi se dovedeşte că funcţionarii publici implicaţi nu au acţionat cu diligenţă, statul are dreptul de a recupera de la aceştia despăgubirile plătite. Dacă funcţionarii publici au acţionat ilegal, cu rea-credinţă ori cu intenţie, aceştia răspund în faţa terţilor potrivit legii civile, fiind angajată, în solidar, şi răspunderea instituţiilor unde aceştia lucrează.]
15. După primirea plângerii, instanţa i-a citat pe inculpaţi şi le-a solicitat să-şi formuleze apărările.
Inginerul-şef şi cei doi deţinători de acţiuni şi-au prezentat punctele de vedere Ia 2 şi 19 octombrie 1972. Statul, reprezentat printr-un consilier, a transtnis observaţiile sale la 21 decembrie, după ce în prealabil instanţa a prelungit termenul. Reclamantul a transmis punctul său de vedere, în replică, la 12 ianuarie 1973, iar inculpaţii au răspuns zece zile mai târziu.
16. La 24 februarie 1973, instanţa a decis convocarea pentru o audiere cu privire la obiecţiile ridicate de inculpaţi, şi anume: petiţionarul nu avea locus standi, acţiunea era prescrisă, iar instanţa nu avea competenţă de judecată.
17. Consilierul statului a notificat instanţa că declară apel la Curtea Administrativă Supremă împotriva acestei decizii. Apelul a fost depus la Curtea Administrativă Lisabona care, la 28 martie 1973, a hotărât că apelul are efect suspensiv şi a dispus trimiterea acestuia, împreună cu dosarul, Curţii Supreme Administrative; transmiterea s-a realizat efectiv la 2 mai.
La 14 iunie, Curtea Administrativă Supremă a desfiinţat decizia prin care se atribuise apelului un efect suspensiv şi a dispus reluarea procesului în Curtea inferioară. La 7 noiembrie 1973, dosarul a fost returnat registraturii Curţii Administrative, care 1-a înaintat instanţei după două zile.
La 17 mai 1976, în conformitate cu hotărârea Curţii Administrative Supreme, Curtea Administrativă Lisabona a decis ca apelul provizoriu să fie judecat împreună cu un eventual apel legat de fondul cauzei.
18. Audierile preliminarii au avut loc în cele din urmă la 1 iulie 1976.
19. La 15 iulie 1976, la cererea reclamantului, instanţa a trimis dosarul Comisiei Naţionale de Investigaţii, un organism împuternicit să cerceteze plâtigerile îndreptate împotriva activităţilor ilegale ale funcţionarilor publici, în situaţia în care acestea au avut loc înainte de 25 aprilie 1974, sub regimul politic precedent. Dosarul nu a Fost restituit decât la 29 mai 1978, după ce Comisia Naţională a constatat că autoritatea administrativă reclamată a comis un abuz de putere.
20. La 12 iunie 1978, Curtea Administrativă Lisabona a hotărât că nu este competentă să judece cauza, oprind astfel procedurile judecătoreşti.
21. Dl Neves e Silva nu a fost înştiinţat de această decizie decât la 25 ianuarie 1979, iar la 6 februarie 1979 a notificat instanţa despre introducerea, la Curtea Administrativă Supremă, a unui apel provizoriu împotriva acestei hotărâri.
Prin decizia din 7 februarie 1979, pe care registratura a comunicat-o reclamantului la 11 iunie 1979, Curtea Administrativă Lisabona a declarat apelul admisibil. Părţile au depus observaţii şi, la 3 octombrie, după ce a calculat costurile şi cheltuielile de judecată, instanţa a dispus trimiterea dosarului la Curtea Administrativă Supremă, unde a fost înregistrat la 13 martie 1980.
22. La 16 mai 1980, Curtea Administrativă Supremă a fost informată despre decesul lui Francisco Quintas şi a întrerupt procesul. La 1 octombrie, reclamantul a solicitat continuarea procesului împotriva moştenitorilor dlui Quintas. El a întocmit o nouă cerere la 18 mai 1981, întrucât cea dintâi a fost declarată inadmisibilă ca urmare a unui viciu de procedură.
La 30 mai 1981, Curtea Administrativă Supremă a acordat inculpaţilor opt zile pentru a-şi formula apărarea. La 26 noiembrie 1981, această instanţă a admis cererea petiţionarului şi a dispus judecarea cauzei.
23. Prin hotărârea din 11 noiembrie 1982, care a fost comunicată părţilor la 15 noiembrie, Curtea Administrativă Supremă a decis în sensul competenţei de judecare a cauzei, sub aspectul cererii de despăgubiri civile, a Curţii Administrative Lisabona, dar numai în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamantul se îndrepta împotriva statului, nu şi cel prin care erau chemaţi în judecată ceilalţi inculpaţi. După calcularea cheltuielilor de judecată, Curtea Administrativă Supremă a restituit dosarul registraturii Curţii Administrative Lisabona, la 30 iunie 1983. Dosarul a fost înregistrat la 3 octombrie şi a ajuns în instanţă la 25 octombrie 1983.
24. Prin decizia din 13 martie 1984, Curtea Administrativă Lisabona [a admis că petiţionarul are locus standi, dar a constatat prescripţia exercitării dreptului invocat, datorită faptului că acţiunea nu a fost introdusă în termen de trei ani de la data respingerii cererii pe care acesta a adresat-o secretarului de stat pentru Industrie. ]
25. La 25 martie 1984, dl Neves e Silva a comunicat instanţei că atacă această decizie. Două zile mai târziu, instanţa de fond a constatat admisibilitatea apelului şi, la 10 mai 1984, a dispus trimiterea acestuia instanţei superioare. La 6 iunie 1984, judecătorul raportor a stabilit termenul de 26 iunie până la care părţile urmau să-şi depună concluziile scrise. Prin hotărârea din 30 mai 1985, comunicată părţilor la 9 iunie. Curtea Administrativă Supremă a menţinut decizia Curţii Administrative Lisabona.
26. La 7 iulie 1985, petiţionarul s-a adresat cu recurs plenului Curţii Administrative Supreme.
Judecătorul raportor a consemnat că un recurs împotriva unei hotărâri a Curţii Administrative Supreme întrunită în capacitatea sa de instanţă de recurs este admisibil numai în situaţia existenţei unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. Ca urmare, judecătorul raportor a constatat că recursul este inadmisibil şi a dispus plata, de către petiţionar, a cheltuielilor de judecată.
Dl Neves e Silva s-a adresat cu o cerere de recurs unui comitet juridic format din judecătorul raportor şi alţi doi membri ai instanţei, numit Conferencia. Reclamantul a invocat neconstituţionalitatea existenţei a numai două niveluri de jurisdicţie şi, de asemenea, inechitatea dispoziţiei prin care a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată. La 4 martie 1986, acest comitet a menţinut decizia judecătorului raportor.
II. SITUAŢIA INSTANŢELOR ADMINISTRATIVE ÎN PORTUGALIA
27. Guvernul a admis că de la reinstaurarea democraţiei, în aprilie 1974, s-a format un anume blocaj în instanţele administrative portugheze. [în perioada 1974-1984, numărul cauzelor din Curtea Administrativă Lisabona s-a triplat; numărul cauzelor înregistrate la Curtea Administrativă Supremă a crescut de şapte ori.]
28. [Printr-o nouă legislaţie adoptată in 1984] s-au introdus schimbări majore în organizarea şi funcţionarea instanţelor administrative, cu scopul reducerii încărcăturii Curţii Administrative Supreme. Instanţele administrative de primă instanţă [...] au dobândit competenţa de a judeca disputele referitoare, la actele administraţiei (instituţii de drept public, directori generali şi alte autorităţi publice). De asemenea, ele pot fi alcătuite din mai multe camere. Acestea funcţionează în Lisabona, Oporto şi Coimbra.
29. Suplimentar reformei administrative, guvernul a luat măsuri pentru reducerea, pe termen scurt, a volumului de cauze din instanţele administrative. [S-au alocat instanţelor resurse sporite, crescând îndeosebi numărul judecătorilor şi al grefierilor.]
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
30. [Dl Neves e Silva s-a plâns Comisiei, invocând că instanţele administrative nu i-au judecat cauza într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 parăgraful 1 al Convenţiei. Prin raportul din 17 decembrie 1987, Comisia a exprimat în unanimitate opinia încălcării articolului 6 paragraful 7.]
ARGUMENTELE FINALE ALE GUVERNULUI ÎN FAŢA CURŢII
31. în memoriul său, guvernul a cerut Curţii să decidă că „nu este competentă să decidă pe fondul cauzei, întrucât reclamantul nu este o «victimă» în sensul articolului 25 al Convenţiei; alternativ, s-a cerut să se constate că articolul 6 paragraful 1... din Convenţie... este inaplicabil în cauză, iar Curtea nu este competentă a decide pe fond întrucât plângerea este incompatibilă cu prevederile Convenţiei; şi, în măsura în care Curtea va ajunge la o concluzie diferită sub acest aspect, să constate că în cauză nu s-au încălcat dispoziţiile articolului 6 paragraful 1 din Convenţie".
ÎN DREPT
32. Dl Neves e Silva a afirmat că durata judecării acţiunii prin care a solicitat statului despăgubiri, pe care a introdus-o la Curtea Administrativă Lisabona, a depăşit perioada de timp rezonabilă prevăzută în articolul 6 paragraful 1, potrivit căruia:
„Orice persoană are dreptul la judecarea... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă... care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...".
33. Poziţia principală adoptată de guvern în faţa Curţii a fost similară celei din faţa Comisiei, constând în invocarea inadmisibilităţii plângerii, apreciată ca incompatibilă ratione personae şi ratione materiae cu textul Convenţiei. în subsidiar, guvernul a argumentat inexistenţa unei încălcări a articolului 6 paragraful 1.
I. OBIECŢIILE PRELIMINARE RIDICATE DE GUVERN
34. Se impune, mai întâi, să examinăm aplicabilitatea articolului 6. Sub acest aspect, susţinerile guvernului merg mult mai departe decât contestarea calităţii de „victimă" a reclamantului în raport cu prevederile articolului 25 paragraful l. Susţinerile guvernului nu au ca obiect exclusiv admisibilitatea plângerii, ci ţintesc însăşi jurisdicţia Curţii.
A. Aplicabilitatea articolului 6 paragraful 1
35. în opinia guvernului, Curtea Administrativă Lisabona, prin hotărârea din 13 martie 1984, nu a „judecat" o „contestaţie" (dispută). Instanţa administrativă a constatat că dreptul invocat de reclamant era prescris şi de aceea nu s-a pronunţat asupra fondului acţiunii. în plus, reclamantul nu putea invoca preexistenţa unui „drept" în favoarea sa, întrucât decizia de acordare a autorizaţiei de a produce fibre de plastic aparţinea exclusiv autorităţilor administrative. Acestea au respins toate cererile formulate de Molda Plasticos Nesil, cu excepţia celei de a patra, prin care autorizaţia a fost acordată condiţionat de îndeplinirea a două cerinţe, care ulterior nu au fost îndeplinite (vezi paragrafele 10 şi 12). Orice drept de compensaţie generat de deciziile funcţionarilor din cadrul Departamentului General pentru Industrie a vizat numai compania Povoa Mar. Lda., singura implicată într-o relaţie directă cu autorităţile administrative. în fine, intervenţia statului nu a împiedicat definirea dreptului în discuţie ca un „drept civil". Autorităţile publice au avut libertatea de a stabili rapiditatea acordării autorizaţiei în discuţie, astfel încât decizia lor în acest domeniu trebuie privită ca o „măsură de drept public".
36. Comisia, pe de altă parte, a exprimat opinia existenţei unei „contestaţii", îndeosebi pentru că procedurile au inclus parcurgerea unor faze procedurale şi submiterea mai multor note scrise. Referindu-se la hotărârea din 8 iulie 1987 pronunţată în cazul Baraona, Comisia a decis, de asemenea, că prezenta cauză priveşte un „drept civil". în opinia sa, cele două cauze au ridicat probleme de drept similare.
37. Articolul 6 paragraful 1 se referă şi la „contestaţiile" (disputele) privind [drepturile] „civile" despre care se poate spune, chiar cu o motivaţie argumentabilă, că sunt recunoscute de dreptul intern, independent dacă sunt sau nu protejate de Convenţie (vezi, între altele, hotărârea din 21 februarie 1975 din cazul Golder... şi hotărârea din 30 noiembrie 1987 din cazul H. versus Belgia...).
Aceste condiţii sunt satisfăcute în cauza de faţă. Prin introducerea unei acţiuni la Curtea Administrativă Lisabona, dl Neves e Silva a susţinut, în esenţă, că comportamentul fraudulos şi nelegal al unui funcţionar public, care a acţionat pe baza unor motive ce pot fi puse sub semnul întrebării, a atras responsabilitatea statului. Statul a ridicat obiecţii variate, atât preliminarii, cât şi de fond. în acest mod, a apărut o „contestaţie" între părţi. Aceasta nu se mai referă la „dreptul" de a produce fibre de plastic, ci la dreptul de a primi compensaţii pentru comportament culpabil al autorităţilor administrative, în temeiul articolelor 2 şi 3 din Decretul de legiferare nr. 48051 (vezi paragraful 14 şi hotărârea din cazul Baraona..., citată anterior). Curtea trebuie să stabilească dacă argumentele reclamantului au fost suficiente pentru a fi apărate într-un litigiu şi nu dacă au fost fondate în termenii legislaţiei portugheze. Comisia Naţională de Investigaţii a exprimat opinia potrivit căreia Departamentului General pentru Industrie şi-a folosit abuziv puterile (vezi paragraful 19). Curtea Administrativă a recunoscut reclamantului locus standi (vezi paragraful 24); aceasta a constatat că dreptul era prescris, dar procedând astfel s-a pronunţat asupra „contestaţiei". Dreptul invocat de petiţionar a avut ca obiect repararea financiară a unor daune materiale. De aceea, acesta a fost un „drept civil", luând în considerare originea disputei şi competenţa instanţelor administrative (vezi hotărârea din cazul Baraona...).
în consecinţă, articolul 6 paragraful 1 este aplicabil în cauză.
B. Lipsa calităţii de „victimă" invocată de guvern
38. în opinia guvernului, reclamantul nu a avut statutul de „victimă" în sensul cerut de articolul 25 paragraful 1. întrucât deţinea numai 30% din capitalul social, reclamantul nu putea invoca existenţa unei pagube directe. Guvernul s-a referit, în acest sens, la o decizie anterioară a Comisiei (decizia din 28 ianuarie 1983 cu privire la admisibilitatea cererii nr. 9266/81, cazul Yarrow versus Marea Britanie).
La acest argument, Comisia a răspuns că decizia în discuţie se referea exclusiv la articolul 1 din Protocolul nr. 1.
39. Curtea a subliniat că sarcina sa nu constă în a stabili dacă dl Neves e Silva s-a lovit de un refuz nelegal de a i se acorda autorizaţia, ci de a stabili dacă reclamaţia sa a fost judecată într-un „timp rezonabil", conform cerinţelor articolului 6 paragraful 1. Sub acest aspect, el este îndreptăţit la statutul de „victimă" din perspectiva articolului 25. în acest context, împrejurarea că deţinea o parte minoritară din capitalul social nu prezintă importanţă. Instanţele naţionale i-au recunoscut deja dreptul la o decizie de fond (hotărârea obligatorie a Curţii Supreme de Justiţie, din 1 februarie 1963).
II. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1 A. Perioada care se ia în considerare
40. în acest caz, perioada care se ia în considerare nu începe la data la care acţiunea a fost pentru prima dată introdusă la instanţa competentă (11 mai 1972; vezi paragraful 14), ci la data la care Convenţia a intrat în vigoare pentru Portugalia, respectiv la 9 noiembrie 1978. Pentru a stabili dacă timpul scurs ulterior acestei date a fost rezonabil, este necesar să se ţină seama de stadiul procedural al cauzei în acel moment.
Perioada supusă examinării s-a încheiat la 9 iunie 1985, data comunicării către petiţionar a hotărârii Curţii Administrative Supreme (vezi paragraful 25); apelurile care au survenit ulterior nu au fost decisive pentru rezultatul disputei (vezi paragraful 26).
Rezultă astfel că perioada de timp care urmează a fi examinată de Curte a durat şase ani şi şapte luni.
41. Rezonabilitatea lungimii procesului trebuie evaluată din perspectiva circumstanţelor particulare ale cauzei şi ţinând seama, între altele, de complexitatea cauzei şi de comportamentul părţilor şi al autorităţilor competente (vezi, în special, hotărârea din 13 iulie 1983 din cazul Zimmermann şi Steiner).
42. Lipsa de complexitate a cauzei nu este contestată de nici una dintre părţile implicate în dezbaterile în faţa Curţii; opiniile lor diferă însă în ceea ce priveşte conduita reclamantului şi a autorităţilor judiciare.
Potrivit afirmaţiilor guvernului, dl Neves e Silva a cauzat prelungirea dezbaterilor prin încercarea de a deferi cauza Comisiei Naţionale de Investigaţii (vezi paragraful 19) chiar în momentul în care Curtea Administrativă era pregătită să decidă în cauză.
43. Acest argument nu pare a fi fondat. Prelungirea dezbaterilor, cauzată de calea aleasă de reclamant, nu poate să-i fie imputată acestuia. Cu toate că articolul 264 paragraful 1 din Codul portughez de procedură civilă prevede dreptul părţilor de a decide cu privire la evoluţia juridică a propriilor cauze, articolul 266 al aceluiaşi Cod prevede obligaţia instanţelor de judecată de a manifesta diligenţă (vezi hotărârea din 10 iulie 1984 din cazul Guincho şi hotărârea din 26 octombrie 1988 din cazul Martins Moreira). Dezbaterile pot fi suspendate numai pe baza deciziei instanţei de judecată (articolele 276-279 din Codul de procedură civilă), iar în cauza de faţă suspendarea dezbaterilor ar fi putut fi evitată dacă Curtea Administrativă ar fi trimis Comisiei Naţionale de Investigaţii un exemplar fotocopiat al dosarului.
44. Urmează a fi examinată conduita instanţelor de judecată portugheze competente în cauză.
în opinia reclamantului şi a Comisiei, lungimea excesivă a dezbaterilor s-a datorat modului
în care judecătorii şi grefierii Curţii Administrative Lisabona şi ai Curţii Administrative
Supreme şi-au îndeplinit atribuţiile. La aceasta s-a adăugat încărcătura de dosare, devenită cronică, a acestor instanţe.
Guvernul a admis că au existat câteva perioade de inactivitate în cursul procesului, datorate în principal „încărcăturii temporare" din instanţele administrative, dar a susţinut că autorităţile au depus toate eforturile posibile pentru a corecta această situaţie, luând, în mod repetat, măsurile necesare (vezi paragrafele 27-29).
45. Curtea recunoaşte îmbunătăţirile aduse de statul portughez, îndeosebi cu privire la organizarea judecătoriilor şi tribunalelor administrative. Curtea trebuie însă să examineze un caz particular. Dl Neves e Silva a trebuit să aştepte, după ratificarea Convenţiei de către Portugalia (vezi paragraful 40), peste şase ani pentru o decizie care, de fapt, a constatat numai că dreptul pe care se întemeia acţiunea era prescris. întârzierile acestor dezbateri, care au început în 1972, nu pot fi privite ca o consecinţă a unei crize temporare şi nici nu pot fi astfel justificate.
46. După ce a examinat toate circumstanţele cauzei, Curtea constată că „perioada de timp rezonabilă" a fost depăşită, rezultând încălcarea articolului 6 paragraful 1.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 50
47. Din perspectiva articolului 50 al Convenţiei,
[textul articolului 50 al Convenţiei]
A. Daune morale
48. Reclamantul a solicitat mai întâi 8.000.000 de escudos cu titlu de despăgubiri morale. El a argumentat că timp de mai mulţi ani a trăit într-o stare de incertitudine cu privire la rezultatul demersului său juridic, aceasta cauzându-i probleme fizice şi psihice serioase, care au dus în final la deteriorarea stării sale de sănătate.
Guvernul a apreciat această cerere ca nerezonabilă, arătând că nu s-a stabilit existenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea articolului 6 paragraful 1 şi despăgubirile solicitate.
Reprezentantul Comisiei a recomandat acordarea despăgubirilor morale, dar nu a făcut nici o sugestie cu privire la cuantumul acestora.
Curtea consideră că reclamantul s-a aflat în stare de stres în timpul perioadei care a depăşit „durata rezonabilă", fiind indiscutabil faptul că a suferit daune morale. Examinând cererea pe baze echitabile, conform cerinţelor articolului 50, Curtea acordă petiţionarului 500.000 de escudos cu titlu de despăgubiri morale.
B. Costuri şi cheltuieli
49. Dl Neves e Silva a solicitat, de asemenea, plata sumei de 400.000 de escudos reprezentând onorariile avocaţilor şi alte cheltuieli legate de dezbaterile care au avut loc în instanţele naţionale.
Agentul guvernului nu a formulat obiecţii cu privire la această cerere.
Reclamantul, căruia i s-a acordat ajutor financiar pentru reprezentare în faţa organelor Convenţiei, este îndreptăţit la recuperarea cheltuielilor de judecată din Portugalia în măsura în care acestea au fost sporite de lungimea procesului, datorată autorităţilor judiciare. Deşi petiţionarul nu a cuantificat aceste cheltuieli, Curtea nu are motive să creadă că ele nu au existat. De altfel, suma solicitată nu este excesivă.
DIN ACESTE CONSIDERENTE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA
1. Respinge obiecţia referitoare la inaplicabilitatea, în cauză, a articolului 6 paragraful 1 al
Convenţiei;
2. Respinge obiecţia referitoare la lipsa calităţii de victimă a reclamantului în sensul conferit de articolul 25;
3. Hotărăşte că articolul 6 paragraful 1 a fost încălcat;
4. Hotărăşte că statul chemat în judecată trebuie să plătească reclamantului suma de 500.000 (cinci sute mii) de escudos cu titlu de daune morale şi 400.000 (patru sute mii) de escudos cu titlu de cheltuieli de judecată;
5. Respinge restul cererii cu privire la justa compensare.
Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată public la 27 aprilie 1989 în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Semnată:
Rolv Ryssdal, preşedinte Marc-Andre Eissen, grefier
| ← Lamy contra Belgiei - Lipsa dezbaterilor contradictorii si... | Micu contra Romaniei - Rele conditii de detentie indurate in... → |
|---|
