H contra Belgiei - Avocat exclus din Barou Cerere de reinscriere
| Comentarii |
|
H. versus BELGIA
Hotărârea din 30 noiembrie 1987
[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărând în plen, în conformitate cu regula 50 a Regulamentului Curţii, compusă din judecătorii: R. Ryssdal, preşedinte, J. Cremona, T. Vilhjâlmsson, G. Lagergren, F. Gâlciiklu, F. Matscher, J. Pinheiro Farinha, L.-E. Pettiti, B. Walsh, Sir Vincent Evans, R. Macdonald, C. Russo, R. Bernhardt, J. Gersing, A. Spielmann, J. De Meyer, J.A. Carrillo Salcedo, N. Valticos şi M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
[...] Adoptă prezenta hotărâre la [28 octombrie 1987], PROCEDURA
1. Cazul a fost trimis Curţii la data de 28 ianuarie 1986 de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 (1) al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). Se întemeiază pe plângerea (nr. 8950/80) formulată împotriva Belgiei şi trimisă Comisiei pe baza articolului 25 al Covenţiei de H., la data de 20 martie 1980. Reclamantul, care este cetăţean belgian, a cerut Curţii să nu îi dezvăluie identitatea.
în cererea sa, Comisia a invocat articolele 44 şi 48 şi declaraţia prin care Belgia a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii. Scopul cererii a fost obţinerea unei hotărâri care să decidă dacă faptele prezentate au încălcat obligaţiile asumate, conform articolului 6 paragraful 1, de statul chemat în judecată.
2. -8. [Paragrafele 2-8 descriu participarea reclamantului la proceduri, desemnarea avocatului reclamantului, constituirea Camerei, schimbul de memorii între părţi, renunţarea la jurisdicţie în favoarea plenului Curţii, numele persoanelor care au reprezentat părţile în faţa Curţii.
ÎN FAPT
1. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE ALE CAZULUI
9. Reclamantul este cetăţean belgian, s-a născut în 1929, are doctoratul în drept şi locuieşte în Anvers. După ce a fost exclus din Baroul oraşului, a solicitat de două ori, fără succes, să fie readmis.
1. Excluderea din Baroul Anvers
10. în 1957, după terminarea perioadei de stagiatură, H. a fost admis în Baroul Anvers.
11. In mai 1963, consiliul Baroului Anvers a iniţiat proceduri disciplinare împotriva lui H., pentru furnizarea intenţionată de informaţii false clienţilor.
La data de 10 iunie 1963, H. a fost exclus din Barou pentru că a convins un client, în mod eronat, că riscă să fie arestat dacă nu plăteşte imediat suma de 20.000 de franci belgieni. Celelalte învinuiri au fost respinse de consiliu.
H. a declarat apel. Prin sentinţa din 31 decembrie 1963, Curtea de Apel din Bruxelles a confirmat decizia de excludere din profesie; la data de 22 iunie 1964, Curtea de "Casaţie a respins ca nefondat apelul lui H.
12. H. a fost apoi trimis în judecată pentru fraudă şi exercitarea fără drept a profesiei de avocat; a fost arestat preventiv de la 2 iulie până la 2 august 1965 ; multe din dosarele lui au fost confiscate. La data de 19 ianuarie 1968, Curtea Penală din Anvers 1-a achitat; H. a cerut, fără succes, daune materiale.
13. în anul 1970, după ce o perioadă a fost comis-voiajor, reclamantul a înfiinţat o firmă de consultanţă juridică şi fiscală.
14. La data de 25 februarie 1977, tocmai când intenţiona să solicite readmiterea în Barou, poliţia a ridicat alte documente din biroul său. La data de 29 noiembrie 1978, H. a fost trimis în judecată pentru fals şi uz de fals..., dar procesul s-a încheiat prin achitarea lui H., la 18 octombrie 1979.
15. H. nu a fost niciodată condamnat penal.
2. Cereri de readmitere în Baroul Anvers
(a) Prima cerere
16. Printr-o scrisoare datată 3 decembrie 1979, reclamantul a solicitat consiliului Baroului Anvers, în temeiul articolului 471 din Codul judiciar, reînscrierea în Barou.
17. La şedinţa consiliului din 17 decembrie, decanul Baroului Anvers a numit un raportor. După deliberările din 7 şi 28 ianuarie 1980, consiliul a decis să-i asculte pe reclamant şi pe avocatul acestuia.
18. Audierea a avut loc la data de 18 februarie. Avocatul reclamantului a invocat unele „circumstanţe extraordinare" în favoarea readmiterii acestuia în Barou: dificultăţile majore profesionale şi familiale pe care clientul său le-a întâmpinat în ultimii cincisprezece ani, datorate, în special, obligaţiei de a-şi limita activitatea la consultanţă juridică şi fiscală; faptul că, după excluderea din profesie, H. nu a fost urmărit penal; ultimele procese s-au încheiat prin achitări.
19. în aceeaşi zi, consiliul a respins cererea reclamantului [...], considerând că argumentele prezentate nu sunt suficiente pentru a justifica readmiterea în Barou.
(b) A doua cerere
20. La 9 februarie 1981, reclamantul a înaintat a doua cerere de readmitere în Barou, anexând două documente: un memoriu în care era criticată decizia de excludere din 1963 şi opinia fostului procuror general, B. în opinia lui B., consiliul ar fi trebuit, în temeiul articolului 29 al Codului de procedură penală, să fi adus la cunoştinţa procurorului din Anvers motivele pentru care reclamantul a fost acuzat şi ar fi trebuit să suspende procedura disciplinară pe durata urmăririi penale şi a judecării faptei.
21. Ascultarea lui H. a avut loc la 21 aprilie 1981. Avocatul lui a susţinut că decizia de excludere s-a bazat pe mărturia singulară a unuia dintre clienţii lui H. şi că, din 1963 până în 1980, H. şi-a desfăşurat activitatea de consultanţă juridică şi fiscală într-un mod mai mult decât satisfăcător. El a adăugat că în 1963 consiliul nu a raportat procurorului faptele respective ; drept urmare, acţiunea penală nu a fost niciodată pusă în mişcare împotriva lui H., iar acesta nu a avut posibilitatea de a-şi demonstra nevinovăţia. [în continuare], avocatul a subliniat dificultăţile familiale ale lui H. şi a depus un memoriu prin care reclamantul explica de ce fostul procuror general B. era îndreptăţit să-şi exprime opinia.
22. La sfârşitul şedinţei din 11 mai 4981, consiliul a respins cererea, reţinând că H. nu a reuşit să demonstreze existenţa unor circumstanţe extraordinare; efectele excluderii din Barou nu constituiau astfel de circumstanţe. Ca răspuns la memoriul din 9 februarie 1981 (vezi paragraful 20), consiliul a arătat că procurorul general cunoştea faptele anterior luării unei decizii de către consiliu şi ordonase o investigaţie.
Decizia a fost comunicată reclamantului la 16 iunie 1981.
II. LEGISLAŢIA NAŢIONALĂ RELEVANTĂ
23. în Belgia, consiliile Barourilor au competenţa exclusivă de a decide asupra reînscrierii în tabelul avocaţilor.
1. Consiliul avocaţilor
24. -28. [Organele de conducere ale fiecărui Barou surit: adunarea generală, consiliul şi decanul. Consiliul este un organ administrativ; decanul Baroului este membru de drept al consiliului. Consiliul Baroului Anvers este constituit din şaisprezece membri plus decanul. Membrii consiliului sunt aleşi direct de adunarea generală a Baroului, la care sunt convocaţi toţi avocaţii înscrişi în Barou; alegerile au loc înainte de sfârşitul fiecărui an judecătoresc. Consiliul îndeplineşte numeroase funcţii de natură administrativă, consultativă şi disciplinară. Printre acestea se numără şi excluderea din profesie. împotriva deciziei consiliului nu se poate declara apel. Principiul conform căruia decizia consiliului este finală se bazează pe responsabilitatea acestuia în legătură cu membrii Baroului şi este justificat de necesitatea de a primi în profesie doar persoanele cu integritate impecabilă. De asemenea, consiliul are datoria de a „proteja onoarea Baroului" şi „de a asigura respectarea principiilor de demnitate, probitate şi scrupulozitate pe care se bazează profesia de avocat".]
29. Ca instanţă disciplinară consiliul se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizat de decanul Baroului sau de procurorul general (articolul 457).
Avocatul acuzat de o abatere disciplinară este citat într-un interval de două săptămâni de la data scrisorii recomandate şi, la cerere, i se acordă timp pentru pregătirea apărării (articolul 465). în termen de opt zile de la adoptare, decizia consiliului este trimisă procurorului general şi avocatului în cauză (articolul 466).
Principalele sancţiuni pe care le poate impune consiliul sunt: atenţionare, blam, mustrare, suspendare pe o perioadă maximă de un an şi excludere din Barou sau din tabelul avocaţilor stagiari (articolul 460). Avocatul în cauză are dreptul de a obiecta (articolul 467) şi de a declara apel, acest din urmă drept aparţinând şi procurorului general (articolul 468). La data când au avut loc aceste fapte (vezi paragraful 11), instanţa competentă să judece apelul era Curtea de Apel. în prezent, competenţa este a consiliilor disciplinare de apel, formate din preşedintele Curţii de Apel (care este şi preşedinte al consiliului disciplinar) şi patru avocaţi având calitatea de asesori (articolul 473 al Codului judiciar).
împotriva deciziilor pronunţate de curţile de apel pot fi declarate recursuri în interesul legii (articolul 15.1 al Legii din 4 august 1832 privind Justiţia). în prezent, această procedură este valabilă şi pentru deciziile consiliilor disciplinare de apel (articolul 614 paragraful l din Codul judiciar).
2. Readmiterea în Barou după excludere
30. Readmiterea în Barou a unui avocat care a fost exclus este reglementată de articolul 471 al Codului judiciar:
„Un avocat exclus poate fi readmis în Barou sau pe lista avocaţilor stagiari după zece ani de la data rămânerii definitive a deciziei de excludere şi doar dacă există circumstanţe extraordinare. Nici o astfel de readmitere nu este permisă fară consimţământul consiliului Baroului
de care a aparţinut avocatul sau, după caz, fără permisiunea autorităţii de apel disciplinare care a ordonat excluderea. Nu se poate declara apel împotriva refuzului de readmitere în Barou".
Textul reproduce cu variaţii minore articolul 1 al rezoluţiei consiliului Baroului Bruxelles din 13 februarie 1962, care tindea să renunţe la caracterul iremediabil al excluderii din Barou:
„Consiliul Baroului poate readmite din oficiu în Barou un avocat care a fost exclus. Măsura are un caracter excepţional şi se află în întregime la discreţia consiliului Baroului; ea poate fi luată având în vedere interesele majore ale Baroului, dacă persoana respectivă a fost reabilitată şi numai după trecerea a zece ani de la data la care sancţiunea excluderii din Barou a rămas definitivă.
Consiliul decide în conformitate cu procedura prevăzută de articolul 32 al Regulamentului [...]".
31. Procedura şi decizia de readmitere a unui avocat în Barou nu sunt de natură disciplinară. Legea cadru nu conţine nici o dispoziţie specifică, iar Baroul Anvers nu stabilise, la data respectivă, nici o regulă procedurală. De obicei, consiliul urma proceduri similare celor pentru primirea în profesie.
32. Cifrele furnizate de guvern (şi care nu au fost contestate) sunt următoarele: de la intrarea în vigoare a legii, la 10 octombrie 1967, în Belgia au fost excluşi din Barou 47 de avocaţi. Din cinci cereri de readmitere în Barou, trei au fost acceptate (Barourile Oudenaarde, Charleroi şi Courtrai). Baroul Anvers a primit numai cererea lui H., care a fost respinsă. Deciziile nu sunt publice.
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
33. Plângerea lui H. a fost înregistrată (nr. 8950/80) la Comisie la data de 20 martie 1980. H. a afirmat că procedura pe baza căreia se soluţionează cererile de readmitere în Baroul Anvers este în contradicţie cu articolul 6 al Convenţiei. Comisia a exprimat opinia potrivit căreia reclamantul nu a avut posibilitatea de a-şi susţine cauza în faţa unui tribunal independent, ceea ce constituie o încălcare a articolului â^paragraful 1.
34. Plângerea a fost declarată admisibilă la data de 16 mai 1984. [...] ARGUMENTELE FINALE ÎN FAŢA CURŢII
35. La audierea din 24 noiembrie 1986, guvernul a reiterat argumentele finale prezentate în memoriu şi a cerut Curţii „să decidă că, în cazul de faţă, Belgia nu şi-a încălcat obligaţiile asumate prin ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului".
ÎN DREPT
I. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1
36. Potrivit susţinerii reclamantului, consiliul Baroului din Anvers nu i-a examinat cauza în conformitate cu prevederile articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei."
Primul aspect care trebuie examinat este aplicabilitatea articolului 6 paragraful 1.
A. Aplicabilitatea articolului 6 paragraful 1
1. Existenţa unui „litigiu" cu privire la un drept
37. Pentru examinarea existenţei unui „litigiu" asupra unui drept, Curtea se referă la principiile stabilite în propria jurisprudenţă, în special la cazul Benthem din 23 octombrie 1985.
38. Prin cererea de readmitere în Baroul Anvers... reclamantul a ridicat o problemă care se referă la stabilirea unui drept. Readmiterea în Barou este o condiţie a reînceperii practicării profesiei de avocat, care îi fusese interzisă prin excluderea din 1963. Consiliul Baroului a decis, de fiecare dată, împotriva cererii reclamantului.
39. Reclamantul a pretins că ar fi avut dreptul să reînceapă practicarea profesiei de avocat, dacă cerinţele legale ar fi fost îndeplinite; Comisia a fost de acord.
Guvernul a argumentat că deciziile de admitere, respectiv de readmitere în Barou sunt în întregime la discreţia consiliului Baroului, în conformitate cu principiul tradiţional al responsabilităţii Baroului (vezi paragraful 27). Aceste decizii sunt definitive, neputând fi atacate nici în instanţe şi nici la Consiliul de Stat. Pe scurt, legea belgiană nu conţine nici o prevedere expresă referitoare la dreptul de primire în Barou şi, cu atât mai puţin, referitoare la dreptul de a fi readmis în Barou.
40. în cazul de faţă, Curtea nu este chemată să decidă cu privire la chestiunea generală a dreptului de acces la profesiunea de avocat, în Belgia. Problema adusă în faţa Curţii se referă la procedura de readmitere în Barou a unui avocat care a fost exclus.
Articolul 6 paragraful 1 se referă la stabilirea „drepturilor şi obligaţiilor" civile, despre care se poate afirma, cel puţin cu argumente discutabile, că sunt recunoscute de legea naţională ; articolul 6 paragraful 1 nu garantează, în sine, un anumit conţinut al „drepturilor şi obligaţiilor" civile prevăzute de legislaţia statelor membre (vezi, de exemplu, cazul Wversus Marea Britanic din 8 iulie 1987...).
Pentru a decide dacă dreptul invocat de reclamant există sau nu în Belgia, Curtea trebuie să examineze atât natura excluderii, cât şi motivele care pot justifica readmiterea.
41. Excluderea din profesie este cea mai aspră sancţiune disciplinară pe care o poate aplica consiliul Baroului pentru o conduită profesională necorespunzătoare. Guvernul a susţinut că aceasta este o sancţiune permanentă, deoarece consiliul nu are obligaţia de a readmite în Barou persoana exclusă. Curtea reţine însă că articolul 471 din Codul judiciar permite unui avocat care a fost exclus să ceară readmiterea, după zece ani de la data la care decizia de excludere a rămas definitivă, dacă circumstanţe excepţionale o cer (vezi paragraful 30).
42. Prima condiţie nu ridică nici o problemă; în schimb, cea de a doua - existenţa unor „circumstanţe excepţionale" - poate fi, în absenţa unei definiţii statutare precise, interpretată şi aplicată în multe moduri. Deciziile anterioare ale consiliului Baroului nu sunt edificatoare deoarece sunt puţine la număr şi nu sunt accesibile publicului, nici chiar avocaţilor care intenţionează să ceară readmiterea în profesie (vezi paragraful 32). Mai mult, din ceea ce Curtea a putut observa, motivarea deciziilor furnizează foarte puţine informaţii.
43. în temeiul articolului 471, reclamantul ar putea susţine - argumentat - că, în conformitate cu legea belgiană, el avea dreptul să practice din nou meseria de avocat, întrucât îndeplinea condiţiile legale. Afirmaţia rămâne valabilă chiar şi în situaţia în care Baroul are o oarecare competenţă de apreciere în materia [...] „circumstanţelor extraordinare" care justifică readmiterea. în sprijinul cererii sale, H. a furnizat elemente de drept şi de fapt susceptibile de evaluare judiciară.
în consecinţă, consiliul Baroului Anvers a fost chemat să decidă asupra unui „litigiu" referitor la un drept pretins de H.
2. Dacă dreptul în „litigiu" este un drept civil
44. Reclamantul şi Comisia au considerat că dreptul în discuţie este un drept civil. Guvernul a susţinut contrariul, invocând diferenţa fundamentală care separă profesia de avocat de alte profesii, cum ar fi, de exemplu, profesia medicală.
45. în cazul de faţă, la fel ca în cazurile precedente, Curtea nu consideră necesar să formuleze o definiţie a conceptului de „drepturi şi obligaţii civile", ci trebuie să examineze caracteristicile specifice profesiei de avocat în Belgia, întrucât dreptul în cauză este indisolubil legat de această profesie.
46. O astfel de examinare relevă aspecte de drept public.
(a) în primul rând, însuşi statul belgian a stabilit forma de organizare şi condiţiile practicării meseriei de avocat (admitere, drepturi, obligaţii ş.a.m.d.) (vezi cazul Van der Mussele din 23 noiembrie 1983...).
Intervenţia statului prin adoptarea unei legi sau prin delegare legislativă nu a împiedicat, totuşi, Curtea să constate - în special în câteva cazuri referitoare la profesia de medic (Konig; Le Compte, Van Leuven şi De Meyere; şi Albert şi Le Compte) - că dreptul în discuţie avea un caracter civil. în mod similar, în cazul de faţă, intervenţia statului nu este suficientă pentru a stabili că dreptul reclamantului nu are un astfel de caracter.
(b) în al doilea rând, contribuţia avocaţilor la administrarea justiţiei îi include în sfera operaţională a serviciilor publice.
Guvernul a susţinut că avocaţii, tradiţional descrişi ca „ofiţeri ai Curţii" (auxiliari ai justiţiei), sunt, mai degrabă, agenţi ai sistemului judiciar, la fel ca judecătorii. în sprijinul acestei afirmaţii, guvernul a invocat monopolul dreptului la pledoarie; posibilitatea de a fi desemnat oficial de instanţă în cauze penale şi civile ; obligaţia, în anumite cauze, de a-i suplini pe judecători şi procurori; şi obligaţia consiliului Baroului de a organiza birouri de asistenţă judiciară pentru persoanele cu o situaţie materială precară. Curtea reţine că, din punct de vedere funcţional, Baroul belgian face parte, într-un anumit sens, din sistemul judiciar, întrucât prevederile Codului din 1967 referitoare la barou (articolele 428-506) apar în capitolul intitulat „Organizarea judiciară". Argumentul nu este, totuşi, decisiv. Nu exclude caracterul civil al practicării profesiei de avocat. Mai mult, membrii baroului nu sunt, colectiv sau individual, subordonaţi instanţelor. Dimpotrivă, în virtutea tradiţionalei sale independenţe, baroul este, pe de o parte, răspunzător faţă de membrii săi, iar pe de altă parte poartă întreaga responsabilitate pentru disciplina acestora. în conformitate cu prevederile Codului judiciar şi cu jurisprudenţa Curţii de Casaţie, decizia de excludere din barou, luată de consiliul acestuia, nu poate fi atacată la Curtea de Apel (vezi paragraful 27). începând cu anul 1967, competenţa de judecată a apelurilor aparţine consiliilor disciplinare de apel, formate din preşedintele Curţii de Apel şi patru avocaţi; anterior, aceasta aparţinea Curţii de Apel (vezi paragraful 29).
47. Cele două elemente nu sunt, prin urmare, suficiente pentru a stabili că articolul 6 nu este aplicabil; următoarele consideraţii înclină balanţa în favoarea concluziei contrarii.
(a) în primul rând, profesiunea de avocat a fost tradiţional tratată în Belgia ca o profesiune independentă. „Avocaţii îşi desfăşoară activitatea profesională în mod liber şi în interesul justiţiei şi al adevărului" (articolul 444 din Codul judiciar). O dată admis în Barou, avocatul este liber să practice sau nu avocatura. Cu excepţia cazurilor repartizate de instanţe, el îşi alege clienţii voluntar şi direct, fără nici o intervenţie a autorităţii publice; el poate refuza să acţioneze dacă aşa îi dictează conştiinţa ori din alte motive. Raportul care se naşte între client şi avocat este un raport civil, contractul putând fi revocat din voinţa oricăreia dintre părţi. în ceea ce priveşte onorariul, acesta este fixat de avocat „cu responsabilitatea cuvenită practicii [sale]" (articolul 459 din Codul judiciar) şi sub condiţia acceptului dat de client; consiliul Baroului are posibilitatea de a interveni în cazul tarifării excesive (ibid.).
(b) în al doilea rând, cabinetul şi clientela avocatului sunt proprietatea acestuia şi, ca atare, intră în sfera dreptului de proprietate, care este un drept civil în sensul articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei (vezi, mutatis mutandis, cazul Van Marle şi alţii, hotărârea din 26 iunie 1986...).
(c) [In al treilea rând] avocaţii se bucură de dreptul exclusiv de a pune concluzii în faţa instanţei, dar au şi alte atribuţii importante, putând fi consultanţi, mediatori sau chiar arbitri. Aceste atribuţii... sunt trăsături tradiţionale şi normale ale profesiei; de multe ori, nu au nici o legătură cu procedurile judiciare. Prin urmare, nu se poate susţine că activitatea membrilor baroului se limitează la contribuţia lor la funcţionarea instanţelor naţionale.
48. Curtea constată că diferitele aspecte ale profesiunii de avocat în Belgia conferă dreptului în cauză caracter de drept civil. în consecinţă, articolul 6 paragraful 1 este aplicabil.
B. Respectarea articolului 6 paragraful 1
49. Urmează să stabilim dacă reclamantul a beneficiat de dreptul la o examinare echitabilă şi publică a cauzei sale (vezi cazul Golder din 21 februarie 1975...). întrucât decizia consiliului Baroului nu poate fi atacată în instanţă (vezi paragraful 30), trebuie stabilit dacă Baroul Anvers îndeplineşte condiţiile prevăzute de articolul 6 paragraful 1 şi, în special, dacă a fost un „tribunal" „independent" şi „imparţial". Caracterul de instituţie „stabilită prin lege" al consiliului Baroului şi caracterul „rezonabil" al procedurilor nu au fost disputate.
50. Reclamantul şi Comisia au susţinut că regulile de procedură ale consiliului Baroului nu conţin garanţiile inerente noţiunii de „instanţă de judecată", în timp ce guvernul a afirmat că, deşi organismul în cauză nu este o „instanţă de judecată" în accepţia comună a termenului, el funcţionează similar.
în jurisprudenţa Curţii, o „instanţă de judecată" este caracterizată de funcţia sa judiciară, respectiv de modul de soluţionare a cauzelor care ţin de competenţa sa, pe baza reglementărilor legale şi a unor reguli procedurale prestabilite (vezi, între altele, cazul Sramek din 22 octombrie 1984...).
Consiliul Baroului îndeplineşte numeroase funcţii de natură administrativă, consultativă şi disciplinară (vezi paragraful 26). Numărul şi diversitatea funcţiilor consiliului au fost principalele motive pentru care Comisia a tras concluzia că el nu este o „instanţă de judecată".
Curtea nu împărtăşeşte această opinie, care se îndepărtează de jurisprudenţa sa (vezi cazul Le Compte, Van Leuven şi De Meyere din 23 iunie 1981... şi cazul Campbell şi Fell din 28 iunie 1984...). Pluralitatea funcţiilor unui organism nu-1 poate împiedica, prin ea însăşi, să funcţioneze ca o „instanţă de judecată" în realizarea unora dintre aceste funcţii.
Mai mult, la luarea deciziei privind cererea de readmitere în Barou a reclamantului, care fusese exclus în 1963, consiliul Baroului şi-a îndeplinit funcţia judiciară derivată din responsabilităţile sale disciplinare. El a acţionat în momente separate de o perioadă de timp considerabilă (în 1963 şi, apoi, în 1979-1981) şi în contexte diferite (excludere şi cerere de readmitere).
51. Nu se poate pune Ia îndoială independenţa membrilor consiliului Baroului. Ei sunt aleşi de adunarea generală (vezi paragraful 25) şi nu sunt supuşi nici unei autorităţi, răspunzând numai faţă de propria lor conştiinţă.
52. Curtea nu are nici un motiv de îndoială în ceea ce priveşte imparţialitatea lor individuală. în lumina concluziei la care a ajuns fvezi paragraful 55], Curtea nu consideră necesar să se pronunţe asupra imparţialităţii structurale a consiliului Baroului.
53. în ceea ce priveşte corectitudinea procedurilor, H. a beneficiat de asistenţa unui avocat, a fost prezent la şedinţele în care cele două cereri de readmitere au fost analizate şi a putut pleda în favoarea celei de a doua cereri (vezi paragrafele 17-18 şi 20).
Cu toate acestea, regulile procedurale relevante ale consiliului Baroului Anvers sunt criticabile sub două aspecte:
în primul rând, a fost foarte dificil pentru reclamant să prezinte dovezi corespunzătoare privind „circumstanţele excepţionale" care ar fi putut, conform legii, să justifice readmiterea lui în Barou - şi, în general, să-şi susţină eficient cauza - deoarece dispoziţiile legale relevante şi deciziile anterioare ale consiliilor barourilor belgiene nu ofereau nici o indicaţie asupra înţelesului „circumstanţelor excepţionale" (vezi paragraful 30).
în acelaşi timp, lipsa căilor de recurs în instanţă (vezi cazul Le Compte, Van Leuven şi De Meyere...) şi a unor reguli de procedură interne ale Baroului puteau justifica teama reclamantului că există riscul unui tratament arbitrar.
Garanţiile procedurale par să fi fost mult limitate. Caracterul lor inadecvat are o importanţă specială având în vedere seriozitatea consecinţelor pentru viaţa unui avocat care solicită readmiterea în Barou (vezi, mutatis mutandis, cazul De Wiîde, Ooms şi Versyp din 18 iunie 1971...) şi natura imprecisă a conceptului statutar de „circumstanţe excepţionale".
Mai departe, lipsa de precizie a procedurii a făcut cu atât mai necesară argumentarea suficientă a celor două controversate decizii privind cererea reclamantului. Dar, în situaţia de faţă, deciziile consiliului nu au menţionat decât că nu există astfel de circumstanţe, fără a explica de ce circumstanţele invocate de reclamant nu erau considerate excepţionale.
54. în ceea ce priveşte caracterul public al procedurilor, legea prevede că, în anumite împrejurări, deciziile disciplinare ale consiliului Baroului pot fi luate în public (articolul 460.3) şi procedurile de apel în faţa consiliilor disciplinare pot avea loc în public (articolul 476), dar nu fac nici o referire la readmiterea în Barou. [...] Cererea lui H. nu a fost examinată în şedinţă publică, iar deciziile consiliului Baroului nu au fost „pronunţate" în public.
Un asemenea viciu procedural poate lipsi persoana de una din garanţiile procedurale stabilite de articolul 6 paragraful 1 al Convenţiei (vezi, mutafis mutandis, cazul Albert şi Le Compte din 10 februarie 1983...).
Deoarece cererea lui H. avea legătură directă cu practicarea profesiei de avocat, se pune problema dacă ea ar putea intra în sfera excepţiilor [de la principiul publicităţii] prevăzute de articolul 6 paragraful 1.
Din probele administrate nu reiese că circumstanţele particulare ale cazului ar fi putut justifica excepţia de la publicitatea procesului.
Principiul publicităţii procesului, aşa cum este prevăzut de articolul 6 paragraful 1, poate varia în diferite circumstanţe în funcţie de voinţa părţii implicate. Unele drepturi garantate de Convenţie - dar nu toate - sunt, prin natura lor, drepturi al căror exerciţiu nu poate fi îngrădit. Nici litera şi nici spiritul articolului 6 paragraful 1 nu împiedică un avocat să renunţe, expres şi de bunăvoie, la publicitatea şedinţei de judecată; în această situaţie, desfăşurarea procedurilor disciplinare în şedinţă închisă nu contravine Convenţiei.
Din probele administrate nu reiese că H. ar fi intenţionat să renunţe la dreptul său de audiere publică. El nu poate fi acuzat că nu a cerut exercitarea unui drept care nu există în practica barourilor din Belgia [...]. Dorinţa reclamantului de a-şi păstra anonimatul în procedurile din faţa instituţiilor Convenţiei nu este relevantă în acest context, întrucât intenţia, natura şi scopul acestor proceduri sunt relativ diferite.
55. Pe scurt, consiliul Baroului nu a respectat, în cazul de faţă, cerinţele articolului 6 paragraful 1 şi, prin urmare, prevederile acestuia au fost încălcate.
II. APLICAREA ARTICOLULUI 50
56. Reclamantul a cerut justă compensare pentru prejudiciul suferit, pentru costuri şi cheltuieli. Cererea a fost formulată în temeiul articolului 50, care prevede:
[textul articolului 50]
A. Prejudiciul
57. La audierea din 24 noiembrie 1986, avocatul lui H. a subliniat mărimea daunelor suferite ca urmare a excluderii din Barou.
Daunele morale - provenite din dificultăţile pe care le-au întâmpinat reclamantul şi familia sa - au fost evaluate la 50 milioane de franci belgieni. Daunele materiale au fost evaluate la 52 milioane de franci belgieni, corespunzător venitului pe care reclamantul l-ar fi obţinut de-a lungul unei perioade de douăzeci şi şase de ani (din 1973 - la zece ani după excludere - şi până în ziua în care a împlinit şaptezeci de ani), dacă şi-ar fi putut continua practicarea profesiei.
Guvernul a contestat existenţa daunelor materiale, care, în orice caz, ar fi putut apărea doar din momentul respingerii cererii de readmitere în Barou. în opinia guvernului, după ce a fost exclus din Barou, H. a desfăşurat o altă activitate; nu a demonstrat în nici un fel că, în situaţia în care cauza i-ar fi fost examinată de un tribunal, cu respectarea prevederilor articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei, reprimirea în Barou ar fi fost asigurată. în ceea ce priveşte daunele morale, decizia încălcării Convenţiei constituie o compensare [suficientă].
Delegatul Comisiei a recomandat acordarea compensării pentru un prejudiciu considerabil.
58. Curtea arată, în primul rând, că acordarea dreptei compensări se poate baza doar pe faptul că reclamantul nu a beneficiat de unele garanţii procedurale prevăzute de articolul 6 para^aful 1 cu ocazia examinării cererilor de readmitere în Baroul Anvers (vezi, mutatis mutandis, cazul Le Compte, Van Leuven şi De Meyere din 18 octombrie 1982... şi cazul Bonisch din 2 iunie 1968...). Prin urmare, nu există nici un motiv să fie luate în considerare excluderea din Barou şi consecinţele ei.
59. în ceea ce priveşte daunele materiale, probele administrate nu stabilesc nici o legătură cauzală între încălcarea Convenţiei şi deteriorarea situaţiei financiare a reclamantului.
60. Procedând la o evaluare echitabilă, pe baza prevederilor articolului 50, Curtea acordă reclamantului suma de 250.000 de franci belgieni cu titlu de daune morale.
B. Costuri şi cheltuieli
61. Avocatul reclamantului pretinde, în numele clientului său, rambursarea costurilor şi a onorariilor, evaluate la 200.000 de franci belgieni şi, respectiv, 5% din suma pe care Curtea o acordă pentru daune. în pofida cererii Curţii, el nu a prezentat alte detalii sau documente justificative.
Guvernul s-a limitat la a-şi exprima rezerva asupra modului de calcul propus pentru onorarii. Delegatul Comisiei a susţinut că reclamantului ar trebui să i se acopere costurile şi cheltuielile antrenate de procedurile succesive.
62. în cazul de faţă, pot fi luate în considerare numai costurile şi onorariile referitoare la procedurile din faţa Comisiei şi Curţii (vezi, mutatis mutandis, cazul Le Compte, Van Leuven şi De Meyere...).
Luând decizia pe baze echitabile şi aplicând criteriile stabilite de propria jurisprudenţă, Curtea consideră că totalul onorariilor, cheltuielilor de călătorie şi subzistenţă poate fi evaluat la 100.000 de franci belgieni.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Decide că articolul 6 paragraful 1 este aplicabil în cazul de faţă [...];
2. Decide că articolul 6 paragraful 1 a fost încălcat [...];
3. Decide că Regatul Belgiei va plăti reclamantului suma de 250.000 de franci belgieni, cu titlu de daune morale [...];
4. Decide că Regatul Belgiei va plăti reclamantului 100.000 de franci belgieni, cu titlu de cheltuieli de judecată [..:];
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului [...].
Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică, la 30 noiembrie 1987, în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Semnată:
Rolv Ryssdal, preşedinte Marc-Andre Eissen, grefier
[Sunt anexate opiniile separate, convergente şi divergente.]
| ← Bozano contra Franței - Masura de extradare deghizata, sub... | Norris contra Irlandei - Legislatie care incrimina... → |
|---|
