Lamy contra Belgiei - Lipsa dezbaterilor contradictorii si obiective Mandat de arestare
| Comentarii |
|
LAMY versus BELGIA
Hotărârea din 30 martie 1989
[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea), întrunită în conformitate cu articolul 43 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Convenţia) şi cu normele pertinente din Regulamentul său A 2, în Camera compusă din judecătorii: R. Ryssdal, preşedinte, J. Cremona, T. Vilhjâlmsson, L.-E. Pettiti, C. Russo, J. De Meyer, J.A. Carillo Salcedo şi grefier M.-A. Eissen şi grefier adjunct H. Petzold,
[...] Adoptă prezenta hotărâre la [30 martie 1989].
PROCEDURA
1. Cazul a fost trimis Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 18 decembrie 1987, în termenul de 3 luni prevăzut de articolele 32 paragraful 1 şi 47 din Convenţie. Cazul s-a întemeiat pe o plângere (nr. 10444/83) formulată împotriva Regatului Belgiei de cetăţeanul belgian Jos6 Lamy şi adresată Comisiei la 20 iunie 1983, în conformitate cu articolul 25.
2. -7. [Paragrafele 2-7 descriu procedura în faţa Curţii şi, în particular, schimbul de memorii şi alte documente între părţi, compoziţia Camerei Curţii şi numele persoanelor care au reprezentat părţile în proces.]
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAZULUI
8. Dl Lamy, cetăţean belgian născut în 1932 şi domiciliat în Verviers, este administratorul unor societăţi comerciale.
La 29 noiembrie 1982, o societate cu răspundere limitată (S.P.R.L. Lamy), al cărei administrator era dl Lamy şi care avea ca obiect de activitate realizarea de construcţii industriale, a depus la grefa tribunalului din Verviers o declaraţie de faliment pe care tribunalul a admis-o prin hotărâre, în aceeaşi zi.
1. Detenţia preventivă a reclamantului
Mandatul de arestare
9. La 18 februarie 1983, un judecător de instrucţie de pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă din Verviers 1-a interogat pe dl Lamy şi a emis un mandat de arestare pe numele lui.
Mandatul se fonda pe mai multe motive: gravitatea faptelor şi a tulburării aduse ordinii şi securităţii publice, amploarea pasivului patrimonial (mai mult de 500 de milioane de franci belgieni), necesitatea instrumentării cazului, încercarea gravă şi deliberată de diminuare a garanţiilor în detrimentul creditorilor gajişti, cheltuielile făcute de dl Lamy, riscul de fugă în străinătate.
Pe verso-ul mandatului figurau capetele de acuzare împotriva reclamantului:
[Declararea frauduloasă a falimentului prin deturnarea sau ascunderea unei părţi a activului în valoare de peste 10.000.000 de franci belgieni, sustragerea registrelor şi a altor documente contabile ori alterarea, ştergerea conţinutului acestora; falsificarea unor înscrisuri oficiale şi private, a unor documente bancare şi comerciale prin contrafacerea semnăturilor ori prin alterarea unor documente şi semnături, cum ar fi prezentarea unor balanţe contabile false, menţionarea unor conturi bancare false ale afacerilor sale cu Algeria şi Libia între altele, folosirea unor documente despre care ştia că sunt false, deturnarea fondurilor, bunurilor mobile, obligaţiilor, biletelor de bancă aparţinând altora prin folosirea unei identităţi false; desfăşurarea unei activităţi profesionale fără autorizare].
După primirea unui exemplar al mandatului, dl Lamy a fost închis, ca arestat preventiv, la închisoarea din Verviers.
2. Procedura în faţa Camerei de Consiliu
a Tribunalului de Primă Instanţă din Verviers
10. La 22 februarie 1983, reclamantul, asistat de avocatul său, a compărut în faţa Camerei de Consiliu a Tribunalului de Primă Instanţă din Verviers. Avocatul a depus concluzii scrise prin care contesta în principal existenţa „circumstanţelor excepţionale", în sensul articolului 2 din Legea din 10 aprilie 1874 (paragraful 23). El a depus, de asemenea, un dosar privitor la procedura de declarare a falimentului clientului său (paragraful 17).
11. După ascultarea judecătorului de instrucţie, a înlocuitorului procurorului Regal şi a apărării, Camera de Consiliu a confirmat mandatul de arestare. Reţinând motivele invocate în mandat, Camera de Consiliu a considerat că menţinerea în detenţie a reclamantului este în interesul siguranţei publice.
3. Procedura în faţa Camerei de Acuzare a Curţii de Apel din Liege
12. La 23 februarie 1983, dl Lamy a atacat decizia Camerei de Consiliu în faţa Camerei de Acuzare a Curţii de Apel din Liege. în opinia acuzatului, acea decizie nu era motivată, circumstanţele reţinute de Camera de Consiliu nu erau de natură să justifice detenţia, iar mandatul din 18 februarie era ilegal întrucât nu era semnat şi indica o dată greşită (18 martie 1983).
Parchetul şi-a depus, în scris, punctul de vedere la 28 februarie 1983.
13. La 10 martie 1983, Camera de Acuzare a anulat decizia atacată pe motivul că nu conţinea un răspuns... cu susţinerile reclamantului. Totuşi, s-a decis menţinerea mandatului de arestare.
Cu privire la existenţa unor indicii suficiente de vinovăţie şi a unor circumstanţe grave şi excepţionale referitoare la siguranţa publică, hotărârea invoca următoarele motive:
„Reţinem, inclusiv din prezentarea oferită de inculpat în concluziile sale scrise cu privire la situaţia întreprinderii sale, că bilanţul din 29 noiembrie a fost inexact, în ciuda negării oricărei intenţii frauduloase, şi că pasivul societăţii s-ar ridica, după verificarea creanţelor, la 220 de milioane de franci, căruia acuzatul îi opune în principal rezultatul scontat al unei ipotetice acţiuni în justiţie împotriva unui terţ, a cărei valoare el o evaluează la «aproximativ» 300 de milioane de franci;
Trebuie luată în considerare recunoaşterea acuzatului privind tranzacţiile făcute cu neres- pectarea regulilor în materie, menţionate în procesul-verbal 317 al poliţiei judiciare din Verviers şi în interogatoriul luat de judecătorul de instrucţie la 18 februarie 1983, toate acestea fiind coroborate cu mărturisirile făcute de coacuzatul Jungbluth şi consemnate în procesul-verbal 292 al aceleiaşi poliţii judiciare, în ciuda faptului că acum acuzatul le neagă întinderea.
Aceste elemente oferă probe suficiente de vinovăţie pentru a justifica mandatul de arestare, date fiind cuantumul extrem de ridicat al sumelor în discuţie, necesitatea investigării cauzei, aspect pe care acuzatul îl neagă în mod neîntemeiat, şi riscul sustragerii acuzatului de la înfăptuirea justiţiei, în ciuda numeroaselor sale declaraţii referitoare la buna sa credinţă şi la bunele sale intenţii; toate aceste împrejurări, menţionate îmmandatul de arestare contestat, sunt grave şi excepţionale şi cer arestarea acuzatului în interesul siguranţei publice".
Cu privire la pretinsa ilegalitate a mandatului, Camera de Acuzare a constatat,- în primul rând, că exemplarul înaintat reclamantului menţiona existenţa, pe original, a semnăturii şi identităţii judecătorului de instrucţie. Camera de Acuzare a subliniat în continuare că „nu putea fi pus la îndoială în mod serios_ faptul că menţionarea pe exemplarul remis reclamantului a datei de 18 martie 1983 în loc de 18 februarie 1983 este o eroare pur materială şi fără consecinţe juridice". Instanţa a concluzionat că aceste circumstanţe nu au conferit măsurii arestării un caracter arbitrar şi nu au prejudiciat în nici un fel drepturile apărării.
4. Procedura în faţa Curţii de Casaţie
14. Dl Lamy a recurat această decizie în faţa Curţii de Casaţie la 11 martie 1983, invocând trei argumente. A pretins, în primul rând, că cerinţele de formă obligatorii nu au fost respectate, în sensul că mandatul de arestare nu a fost semnat, iar ordinul ataşat mandatului prin care s-a consemnat încarcerarea purta data de 18 martie. în al doilea rând, acuzatul considera motivarea hotărârii Camerei de Acuzare ca fiind obscură şi contradictorie. în ultimul rând, acuzatul a afirmat că instanţa şi-a întemeiat argumentaţia pe procesele-verbale 292 şi 317 ale poliţiei judiciare din Verviers, acte care nu fuseseră comunicâte acuzatului; în acest sens, el a invocat articolul 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţie.
15. Curtea de Casaţie a respins recursul la 4 mai 1983.
Cu privire la primul argument, Curtea de Casaţie a arătirt că formalităţile prevăzute în Codul de procedură penală referitoare la înmânarea mandatului de arestare nu erau obligatorii şi, de aceea, neaplicarea lor nu duce la nulitate. Reluând consideraţiile Camerei de Acuzare cu privire la lipsa semnăturii şi la eroarea asupra datei, Curtea de Casaţie a conchis că nu s-a adus atingere drepturilor apărării şi nici principiului libertăţii individuale.
în ceea ce priveşte al doilea argument, Curtea de Casaţie a apreciat că motivarea hotărârii nu a fost nici obscură şi nici contradictorie, întrucât s-a întemeiat nu numai pe recunoaşterile acuzatului privind tranzacţiile făcute cu nerespectarea regulilor, evidenţiate în procesele- -verbale 292 şi 317, ci şi pe cuantumul extrem de ridicat al sumelor în discuţie, pe necesitatea investigării cazului şi pe riscul sustragerii acuzatului de la procedurile judiciare. Curtea de Casaţie a concluzionat că în cauză existau circumstanţe grave şi excepţionale care afectau siguranţa publică.
Referitor la cel de-al treilea argument, Curtea de Casaţie a considerat că articolul 6 din Convenţie vizează exercitarea drepturilor apărării în faţa instariţei de judecată şi nu procedura urmată în materie de detenţie preventivă. Mai mult, Legea din 1874 exclude comunicarea actelor dosarului către acuzat sau avocatul său, în acest stadiu al procedurilor; acest aspect rezultă din articolul 4 coroborat cu alineatul ultim al articolului 5. De aceea, Camera de Acuzare nu putea „să deducă din necomunicarea dosarului existenţa unei încălcări a drepturilor apărării".
5. Punerea provizorie în libertate
16. Camera de Consiliu a extins lunar detenţia preventivă prin dispoziţii motivate (articolul 5, alineatul 2, din Legea din 1874 - paragraful 23). Dl Lamy a fost pus în libertate la 18 august 1983, când camera însărcinată cu rezolvarea afacerilor urgente, în timpul vacanţei judecătoreşti, a decis, exercitând atribuţiile Camerei de Acuzare, că necesităţile legate de investigarea cauzei nu se mai opuneau punerii în libertate a acuzatului.
B. Procedurile îndreptate împotriva reclamantului
1. Procedurile civile
17. La 24 decembrie 1982, ca urmare a cererii curatorului din procedura de faliment a societăţii S.P.R.L. Lamy, tribunalul comercial din Verviers a declarat starea de faliment personal a reclamantului.
Cererea dlui Lamy de anulare a acestei măsuri a fost respinsă de tribunal la 24 martie 1983, dar, prin hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel din Liâge, la 24 aprilie 1985, s-au desfiinţat hotărârea din 24 martie 1983 şi efectele hotărârii din 24 decembrie 1982.
2. Procedurile penale
a) Trimiterea in judecată
18. La 28 martie 1986, Camera de Consiliu a Tribunalului de Primă Instanţă din Verviers a dispus trimiterea în judecată a dlui Lamy şi a altor 5 coinculpaţi, în faţa tribunalului penal.
19. Cererea formulată de dl Lamy împotriva acestei decizii a fost declarată inadmisibilă prin hotărârea din 10 decembrie 1986 a Camerei de Acuzare.
20. Recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost respins de Curtea de Casaţie la 4 februarie 1987.
21. în timpul procedurilor legate de trimiterea în judecată, reclamantul a invocat diferite motive de nulitate. El a susţinut în principal că avocatul său nu a avut acces la dosar cu ocazia primei confirmări a mandatului de arestare în Camera de Consiliu şi a avut la dispoziţie numai 48 de ore înaintea fiecărei prelungiri din cele care au urmat, timp insuficient pentru pregătirea apărării.
b) Hotărârea tribunalului penal din Verviers
22. La 12 noiembrie 1987, tribunalul penal din Verviers 1-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de trei ani închisoare suspendată pentru o perioadă pe 5 ani pentru restul de pedeapsă ce depăşeşte perioada de arest preventiv şi la plata a două amenzi de câte 60.000 de franci belgieni.
Spre deosebire de ceilalţi coinculpaţi, dl Lamy a declarat apel împotriva acestei sentinţe.
3. Dreptul intern aplicabil
23. -24. [Aceste două paragrafe descriu legislaţia belgiană relevantă în cauză cu privire la arestarea şi detenţia preventivă. Astfel, detenţia preventivă poate fi dispusă numai „în împrejurări serioase şi excepţionale... în interesul siguranţei publice". Mandatul prin care se dispune arestarea trebuie să arate aceste împrejurări, să precizeze caracteristicile cauzei şi personalitatea acuzatului. în termen de cinci zile de la data arestării, are loc o audiere în faţa instanţei - Camera de Consiliu. Dacă în termen de o lună aceasta nu ia o decizie, acuzatul va fi pus în libertate.]
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
25. în cererea din 20 iunie 1983 adresată Comisiei (nr. 10444/83), dl Lamy s-a plâns de faptul că nici el şi nici avocatul său nu au avut acces la dosarul de urmărire penală cu ocazia primei confirmări a mandatului de arestare în Camera de Consiliu a Tribunalului de Primă Instanţă din Verviers şi cu ocazia procedurii de recurs în faţa Camerei de Acuzare a Curţii de Apel din Liege. Reclamantul a invocat încălcarea articolului 5 paragrafele 2, 3 şi 4 din Convenţie şi a articolului 6 paragraful 3(b).
26. în raportul din 8 octombrie 1987 (articolul 31) Comisia a formulat opinia [încălcării articolului 5 paragraful 4 şi a decis că nu este cazul să se pronunţe cu privire la încălcarea articolului 5 paragrafele 2 şi 3, precum şi în sensul inexistenţei unei încălcări a articolului 6 paragraful 3(b)].
ÎN DREPT
I. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 5 PARAGRAFUL 4
27. Reclamantul a pretins a fi victima încălcării articolului 5 paragraful 4 din Convenţie, care prevede că:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa, dacă deţinerea este ilegală".
Potrivit susţinerilor reclamantului, examinarea legalităţii detenţiei sale ar fi trebuit să aibă loc în cadrul unor dezbateri contradictorii şi obiective. Or, în speţă, acest tip de proceduri a lipsit, întrucât judecătorul de instrucţie şi procuroriil Regal au avut ocazia să-şi argumenteze susţinerile în deplină cunoştinţă a conţinutului dosarului - care era substanţial - în timp ce apărarea şi-a construit pledoaria numai pe baza învinuirilor vagi menţionate în mandatul de arestare.
Reclamantul a susţinut în continuare că procedurile care au avut loc nu au asigurat egalitatea armelor. După un scurt interviu cu judecătorul de instrucţie care i-a citit acuzaţiile, dl Lamy a primit un exemplar al mandatului de arestare preventivă care nu conţinea nici o semnătură şi indica o dată greşită. în primele 30 de zile ale detenţiei, nu i-a fost permis să consulte dosarul de urmărire penală; ulterior, avocatul său - şi nu el însuşi - a avut acces la dosar, dar numai cu 48 de ore înainte de fiecare audiere în faţa Camerei de Consiliu.
De asemenea, în opinia reclamantului, Camera de Consiliu nu a luat în considerare argumentele sale. Acelaşi reproş 1-a adus şi Camerei de Acuzare, despre care a afirmat că s-a ascuns în spatele unor formulări stereotipe. Aceasta a confirinat mandatul de arestare pe baza mărturisirilor reclamantului şi a proceselor-verbale 292 şi 317 ale poliţiei judiciare. Or, recunoaşterile erau inexistente, iar rapoartele poliţiei nu probau în nici un fel vinovăţia sa, cu atât mai mult cu cât dl Lamy nu le putea cunoaşte conţinutul plecând de la simpla menţionare a numerelor. în timp ce a recunoscut că a redactat două seturi de concluzii a câte 7 şi 22 de pagini, reclamantul s-a plâns că nu a putut să-şi pregătească apărarea într-o manieră adecvată şi nici să consulte procesele-verbale în discuţie.
28. în opinia guvernului, motivul pentru care dosarul rămâne inaccesibil apărării pe durata primelor 30 de zile ale detenţiei constă în faptul că abia a fost deschis de judecătorul de instrucţie şi este completat în fiecare zi cu noi materiale (documente confiscate, procese-verbale de consemnare a audierii martorilor, de percheziţie, expertize etc.); nu ar fi posibil ca judecătorul de instrucţie să renunţe la el, doar pentru a-1 depune la grefă şi a-1 pune astfel la dispoziţia acuzatului ori a avocatului său.
Cu excepţia acestui aspect, dl Lamy a beneficiat de o procedură contradictorie conformă criteriilor definite de Curtea Europeană, în special în hotărârile Sanchez-Reisse din 21 octombrie 1986_ şi Weeks din 2 martie 1987_ .
Este de remarcat în primul rând că reclamantului i-au fost comunicate învinuirile. După discuţia din 18 februarie 1983 cu judecătorul de instrucţie, acuzatul a primit în aceeaşi zi un exemplar al mandatului de arestare preventivă, motivat pe larg. Cu ocazia primei audieri în faţa Camerei de Consiliu, acuzatul a avut ocazia să afle raportul judecătorului de instrucţie şi susţinerile procurorului. El a fost informat pe deplin despre conţinutul proceselor-verbale 292 şi 317 ale poliţiei, la elaborarea cărora de altfel a şi contribuit.
In al doilea rând, reclamantul a beneficiat de o participare adecvată la procedura judiciară. El ori avocatul său au prezentat argumente, atât oral, cât şi în scris, în sprijinul cererii de eliberare. Reclamantul a depus concluzii scrise de 7 şi, respectiv, 22 de pagini, asupra cărora instanţele belgiene s-au pronunţat, cum de altfel erau obligate să procedeze sub sancţiunea modificării ori casării în apel. Reclamantul a fost prezent la fiecare prelungire a mandatului de arestare. în momentul în care, la sfârşitul primei luni de detenţie, avocatul său a avut acces la întregul dosar, nu a formulat nici un argument nou.
Pe un plan mai general, guvernul a afirmat că cerinţa contradictorialităţii procedurilor nu merge până la acordarea accesului la întregul dosar încă din timpul constituirii acestuia, iar cerinţele articolului 6 nu sunt idpntice cu cele, mai limitate, ale articolului 5 paragraful 4. în cazul în care Curtea ar considera că principiul egalităţii armelor se aplică şi în cazul cererilor de eliberare provizorie, s-ar condamna sistemul construit pe baza legislaţiei Jbelgiene şi a legislaţiei altor state contractante (parte la Convenţie), întrucât este în discuţie caracterul inchizitorial şi secret al urmăririi penale. Belgia s-ar găsi în faţa următoarei alternative: fie să menţină termenele actuale de audiere în faţa Camerei de Consiliu, ceea ce ar obliga-o să fotocopieze toate piesele din dosar, lucru irealizabil în practică; fie să mărească aceste termene pentru a permite depunerea dosarului la grefă.
29. Ca şi Comisia, Curtea constată că în primele 30 de zile ale detenţiei preventive avocatul reclamantului nu a putut, prin interpretarea jurisprudenţială a legii, să ia cunoştinţă de nici un element din dosar şi în mod special de procesele-verbale întocmite de judecătorul de instrucţie şi de poliţia judiciară din Verviers. Aşa s-a întâmplat cu ocazia primei audieri în faţa Camerei de Consiliu chemate să se pronunţe cu privire la confirmarea mandatului de arestare (paragrafele 10-11). Avocatul nu a avut posibilitatea să combată în mod efectiv declaraţiile ori opiniile acuzării, care se întemeiau pe actele dosarului.
Pentru reclamant, accesul la aceste documente era esenţial, dat fiind stadiul crucial al procedurii, în care instanţele erau chemate să decidă prelungirea detenţiei sau punerea în libertate. Accesul la documentele dosarului ar fi permis avocatului dlui Lamy să argumenteze în faţa instanţei şi cu privire la afirmaţiile sau atitudinile coinculpaţilor (paragraful 18). în opinia Curţii, examinarea documentelor dosarului era esenţială pentru contestarea eficientă a legalităţii mandatului de arestare preventivă.
Există o legătură prea strânsă între aprecierea necesităţii detenţiei preventive şi cea - ulterioară - a vinovăţiei, pentru a putea refuza comunicarea pieselor dosarului în primul caz, atâta timp cât legea o cere în cel de-al doilea.
în timp ce procurorul Regal a avut cunoştinţă de toate actele dosarului, procedura aplicată nu a oferit reclamantului posibilitatea de a combate în mod adecvat argumentele invocate pentru justificarea menţinerii detenţiei preventive. întrucât nu a asigurat egalitatea armelor, procedura nu a fost cu adevărat contradictorie (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Sanchez-Reisse citată mai sus).
II. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 5 PARAGRAFUL 2
30. Reclamantul a susţinut şi încălcarea articolul 5 paragraful 2, care prevede:
„Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa."
Dl Lamy a susţinut că investigaţia judiciară îşi are originea într-un raport tendenţios redactat de administratorii societăţii S.P.R.L. Lamy, despre care el nu a avut cunoştinţă. Ca atare, nu a putut să-şi pregătească apărarea în mod eficient şi util, astfel încât să fie pregătit pentru audierile în faţa Camerei de Consiliu.
31. în opinia guvernului, articolul 5 paragraful 2 se referă numai la informaţiile ce trebuie furnizate acuzatului cu privire la acuzaţiile ce i se aduc.
Influenţa unei asemenea informări asupra modului în care se construieşte apărarea e un aspect ce ţine de articolul 5 paragraful 4 şi de aceea trebuie examinat prin prisma acestei dispoziţii.
Cât priveşte modalitatea în care are loc o astfel de informare, jurisprudenţa organelor Convenţiei arată clar că informarea se poate face verbal sau în scris. în consecinţă, nu există obligaţia punerii la dispoziţie a dosarului. Mai mult, procesul-verbal al audierii din 18 februarie 1983 arată faptul că dl Lamy a recunoscut o parte din învinuiri. Semnând acest document şi primind un exemplar al mandatului de arestare, reclamantul nu poate pretinde că nu cunoştea motivele arestării sale. întrevederea cu judecătorul de instrucţie a satisfăcut în totalitate exigenţele articolului 5 paragraful 2.
32. Curtea consideră neîntemeiate argumentele reclamantului. Independent de interogatoriul luat de judecătorul de instrucţie, Curtea constată că dl Lamy a intrat în posesia unui exemplar al mandatului chiar în ziua arestării. Or, acest document menţiona atât motivele privării de libertate, cât şi, în amănunt, învinuirile de care era acuzat (paragraful 9). în consecinţă, articolul 5 paragraful 2 nu a fost încălcat.
III. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 5 PARAGRAFUL 3
33. Reclamantul a invocat şi încălcarea articolului 5 paragraful 3, conform căruia:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sşu eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere".
în opinia reclamantului, dispoziţiile articolului 5 paragraful 3 implică existenţa unor dezbateri care să nu fie lipsite de sens. Or, nici Camera de Consiliu şi nici Camera de Acuzare nu au luat în considerare concluziile prezentate de reclamant în faţa lor.
34. Guvernul a combătut această susţinere. Convenţia şi în mod special articolul 5 paragraful 3 nu stabilesc obligaţia instanţei de a se pronunţa cu privire la susţinerile inculpatului ori, în general, de a motiva hotărârile. Pe de altă parte, guvernul reaminteşte că prin decizia Camerei de Acuzare s-a anulat hotărârea Camerei de Consiliu tocmai pentru că aceasta nu răspundea susţinerilor inculpatului. Reclamantul a beneficiat astfel de remediul pe care legea belgiană şi instanţele i l-au oferit şi de aceea nu există nici un motiv pentru invocarea articolului 5 paragraful 3.
35. Curtea constată că judecătorul de instrucţie din Verviers a dispus, printr-un mandat motivat, arestarea dlui Lamy în aceeaşi zi în care 1-a şi interogat, iar Camera de Consiliu a confirmat această măsură motivându-şi deciziile succesive (paragrafele 9, 16 şi 32).
De asemenea, se constată că detenţia preventivă a luat sfârşit cu mult înainte de trimiterea în judecată şi de condamnarea reclamantului.
în concluzie, procedura folosită a respectat cerinţele articolului 5 paragraful 3.
IV. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 3(b)
36. Finalmente, dl Lamy a denunţat încălcarea articolului 6 paragraful 3(b), care recunoaşte că „orice acuzat are, în special, dreptul" „să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale".
37. în sprijinul acestei plângeri, reclamantul a avansat aceleaşi fapte şi argumente cu cele invocate la articolul 5 paragraful 4. Ca atare, nu se impune examinarea cazului din perspectiva articolului 6 paragraful 3(b) şi nici discutarea problemei, dezbătută îndelung de părţi, a aplicării acestui text în faza de urmărire penală.
V. APLICAREA ARTICOLULUI 50
38. Reclamantul a cerut aplicarea articolului 50 din Convenţie, care are următoarea formulare:
[textul articolului 50]
Reclamantul a solicitat o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul suferit şi pentru costurile şi cheltuielile efectuate.
A. Prejudiciul
39. întrucât dl Lamy a considerat prematură chestiunea compensării, a cerut amânarea discutării acesteia. El a plecat de la ipoteza că prin hotărârea din: Strasbourg se va constata o încălcare a Convenţiei, iar aceasta îl va determina pe ministrul Justiţiei să ceară procurorului general de pe lângă Curtea de Casaţie să atace în faţa acesteia din urmă hotărârea din 12 noiembrie 1987 a tribunalului penal din Verviers (paragraful 22).
40. La rândul său, guvernul a considerat prematură pretenţia formulată de reclamant în memoriul adresat Comisiei şi care se ridica la 10 milioane de franci belgieni.
41. Delegatul Comisiei a observat absenţa oricăror elemente care să-1 facă să creadă că detenţia preventivă ar fi luat sfârşit mai devreme dacă dl Lamy ar fi avut posibilitatea examinării dosarului şi în mod special a proceselor-verbale 292 şi 317, anterior audierii în faţa Camerei de Consiliu din Verviers, la 22 februarie 1983. A conchis că încălcarea articolului 5 paragraful 4 nu a adus nici un prejudiciu material reclamantului, că este posibil ca acesta să fi suferit un prejudiciu moral, care trebuie evaluat ex aequo et bono.
42. Curtea consideră că această chestiune poate fi decisă.
în ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea este de acord cu delegatul Comisiei, arătând că nu există nici o legătură între prezenta cauză şi condamnarea dlui Lamy de tribunalul penal din Verviers. De asemenea, nu constată nici o legătură de cauzalitate între nerespec- tarea articolului 5 paragraful 4 şi o eventuală deteriorare a situaţiei financiare a dlui Lamy.
Dacă reclamantul a suferit un prejudiciu moral, prezenta hotărâre constituie o satisfacţie echitabilă suficientă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Luberti din 25 februarie 1984).
B. Costuri şi cheltuieli
43. în timpul audierii, reclamantul a cerut 300.000 de franci belgieni „cu titlu provizoriu, pentru cheltuielile de judecată în faţa instanţelor belgiene şi în faţa organelor Convenţiei". în ciuda invitaţiei preşedintelui Curţii (paragraful 7), reclamantul nu a oferit detaliile costurilor pe care le-a suportat.
Ca atare, Curtea nu îi poate acorda mai mult de 100.000 de franci belgieni.
PENTRU ACESTE MOTIVE CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Decide că s-a încălcat articolul 5 paragraful 4 din Convenţie;
2. Decide că nu a fost încălcat articolul 5 paragrafele 2 şi 3;
3. Decide că nu se impune examinarea cauzei şi prin prisma articolului 6 paragraful 3(b);
4. Decide că Belgia trebuie să plătească reclamantului 100.000 (una sută mii) de franci belgieni cu titlu de costuri şi cheltuieli;
5. Respinge restul cererii de despăgubiri.
Redactată în limbile franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 30 martie 1989. Semnată:
Rolv Ryssdal, preşedinte Marc-Andr6 Eissen, grefier
| ← Norris contra Irlandei - Legislatie care incrimina... | Neves E Silva contra Portugaliei - Termenul rezonabil Litigiu... → |
|---|
