Bozano contra Franței - Masura de extradare deghizata, sub aparenta unei proceduri de expulzare
| Comentarii |
|
BOZANO versus FRANŢA
Hotărârea din 18 decembrie 1986
[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în conformitate cu articolul 43 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului (Convenţia) şi cu normele Regulamentului Curţii, în Camera formată din judecătorii: R. Ryssdal, preşedinte, J. Cremona, J. Pinheiro Farinha, L.-E. Pettiti, Sir Vincent Evans, C. Russo, J. Gersing şi din M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
[...] Adoptă această ^hotărâre la data de [24 februarie 1989],
PROCEDURA
1. Cazul a fost trimis Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 14 martie 1985, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 şi 47 ale Convenţiei. Cazul s-a întemeiat pe o plângere (nr. 9990/82) formulată împotriva Franţei de Lorenzo Bozano, cetăţean italian, şi înregistrată la Comisie la 30 martie 1982.
2. [...] Scopul cererii a fost de a obţine o decizie prin care să se stabilească dacă faptele prezentate constituie o încălcare a obligaţiilor asumate, conform articolului 5 paragraful 1, de statul chemat în judecată.
3. -10. [Paragrafele 3-10 descriu procedurile în faţa Curţii şi, în particular, schimbul de memorii şi alte documente între părţi, compoziţia Camerei şi numele persoanelor care au reprezentat părţile.]
ÎN FAPT
11. Reclamantul, cetăţean italian născut în 1945, este deţinut în închisoarea Porto Azzurro din insula Elba (Italia).
I. PROCEDURILE PENALE ÎN ITALIA
12. [în 1971, reclamantul a fost arestat de poliţia italiană şi învinuit de a fi răpit şi ucis o fetiţă elveţiană în vârstă de 13 ani, Milena Sutter, în Genova. A fost învinuit şi de indecenţă şi atac cu violenţă asupra a patru femei.]
13. La 15 iunie 1973, [...] Curtea cu Juri din Genova 1-a condamnat la doi ani şi 15 zile închisoare pentru infracţiuni referitoare la una din cele patru femei (timpul petrecut în detenţie a fost dedus din pedeapsă). Din lipsă de probe, reclamantul a fost achitat pentru celelalte infracţiuni de care a fost învinuit, inclusiv pentru răpirea Milenei Sutter şi urmările acesteia; în consecinţă, a fost eliberat.
14. Acuzarea a declarat apel împotriva acestei hotărâri, sesizând Curtea de Apel cu Juri Genova... [Reclamantul nu a fost prezent în faţa Curţii de Apel, care a dezbătut cauza în
timpul mai multor înfăţişări.] La 22 mai 1975, Curtea de Apel cu Juri, pronunţând hotărârea în lipsa acuzatului, 1-a condamnat pe dl Bozano la închisoare pe viaţă pentru infracţiunile referitoare la Milena Sutter şi la patru ani închisoare pentru celelalte infracţiuni; instanţa a decis că nu au existat circumstanţe atenuante.
15. La 25 martie 1976, Curtea de Casaţie a respins recursul, motivat în drept, al reclamantului, astfel că Procuratura Publică din Genova a emis, la 30 martie, mandatul de executare, iar două zile mai târziu, poliţia italiană a pus în circulaţie un mandat internaţional de arestare.
II. PROCEDURILE DE EXTRĂDARE DIN FRANŢA
16. Dl Bozano s-a refugiat în Franţa, locuind mai întâi pe Coasta de Azur şi apoi în centrul Franţei. După o anumită perioadă de timp, şi-a luat identitatea (falsă) de Bruno Bellegati Visconti.
17. La 26 ianuarie 1979, poliţia franceză 1-a reţinut în cursul unei verificări de rutină în departamentul Creuse şi, în aceeaşi zi, a fost încarcerat la închisoarea Limoges_ , în custodie, aşteptând derularea procedurilor de extrădare. I s-a prezentat documentul care autoriza arestarea sa şi documentaţia care se afla la baza cererii de extrădare, iar procurorul ataşat Curţii de Apel 1-a examinat, conform articolului 13(2) al Legii de Extrădare a Străinilor din 10 martie 1927 (Legea din 1927). La 31 ianuarie, autorităţile italiene au solicitat Franţei extrădarea reclamantului, invocând un tratat bilateral din 12 mai 1870.
18. La 15 mai 1979, Divizia de Acuzare a Curţii de Apel Limoges, căreia cazul îi fusese trimis în conformitate cu dispoziţiile articolului 14 din Legea din 1927, a respins cererea de extrădare, după ce i-a audiat pe procuror, pe avocatul reclamantului şi pe reclamant. Instanţa a constatat că cererea de extrădare se încadra în dispoziţiile tratatului din 1870 şi ale Legii din 1927, dar a decis că regulile procedurale italiene referitoare la judecarea în lipsă, care au fost aplicate în cauză de Curtea de Apel cu Juri Genova, sunt incompatibile cu ordinea publică franceză, întrucât, conform normelor procedurale italiene, chiar şi în cazul infracţiunilor pentru care se poate declanşa punerea sub acuzare (şi nu numai în cazul celor minore) ...există posibilitatea adoptării unei hotărâri executabile cu privire la un acuzat care nu a fost prezent personal în faţa instanţei, fără a avea deci loc procedura adversarială care este esenţa procedurii penale franceze şi în lipsa unor dispoziţii legale care să facă obligatorie rejudecarea. în conformitate cu articolul 17 al Legii din 1927, această hotărâre de respingere era definitivă şi obligatorie pentru guvernul francez, care, în consecinţă, a refuzat să-1 extrădeze pe reclamant.
III. PROCEDURILE PENALE ÎN FRANŢA
19. Cu toate acestea, dl Bozano a rămas în închisoarea din Limoges, fiind învinuit, în Franţa, de fraudă şi fals, precum şi de falsificarea şi folosirea unor documente administrative.
La 24 august 1979, judecătorul de instrucţie a constatat că dl Bozano pare a fi acţionat ca simplu executor şi nu a planificat şi condus fraudele de care era învinuit; detaliile, pe care a „preferat să nu le dezvăluie", se refereau la împrejurările începutului rezidenţei sale şi nu la chestiunea în discuţie; exista un număr considerabil de circumstanţe atenuante în legătură cu întocmirea actelor de identitate false; deţinerea sa nu mai era necesară pentru stabilirea adevărului, dar având în vedere „poziţia sa administrativă specială" trebuia ţinut sub supraveghere judiciară. în consecinţă, judecătorul de instrucţie a dispus eliberarea recla-mantului pentru o cauţiune de 15.000 de franci, condiţionată de anumite cerinţe.
Procuratura a declarat apel, dar Divizia de Acuzare a Curţii de Apel Limoges a menţinut decizia judecătorului, la data de 19 septembrie 1979. Şase zile mai devreme, în ciuda opoziţiei procuraturii, judecătorul de instrucţie a decis că nu mai sunt motive pentru deţinerea dlui Bozano.
20. Reclamantul a fost eliberat imediat. El s-a plâns că a doua zi a solicitat Prefecturii Haute-Vienne eliberarea unui permis de rezidenţă, dar i s-a refuzat eliberarea recipisei doveditoare a depunerii cererii. Guvernul a afirmat că în arhivele oficiale nu exista nici o dovadă a unei astfel de cereri, fără a nega însă existenţa acesteia. în urma acestor fapte, la 27 septembrie, avocatul din Limoges al dlui Bozano a scris prefectului, susţinând acţiunea clientului său. [..,]
21. La 26 octombrie 1979, judecătorul de instrucţie a emis un ordin de disculpare pentru învinuirea de fraudă, un ordin de încheiere a supravegherii judiciare şi un ordin de sesizare a Curţii Penale Limoges pentru judecarea reclamantului sub învinuirea de contrafacere şi falsificare a unor documente administrative şi de folosire a unor documente de identitate false (prin care a încălcat articolele 153 şi 261 din Codul penal);
IV. DEPORTAREA CONTESTATĂ Şl CONSECINŢELE ACESTEIA
22. Relatarea prezentată în paragrafele 23, 25 şi 26 se bazează în principal pe informaţiile şi documentele prezentate Comisiei şi apoi Curţii de către avocaţii dlui Bozano. Guvernul nu a contestat oficial acurateţea acestor date, dar a exprimat rezerve cu privire la una ori două chestiuni; oricum, [reprezentanţii guvernului] recunosc că nu pot fi siguri şi nici nu pot aduce probe contrarii.
23. în seara zilei de 26 octombrie 1979, în jurul orei 20:30, trei poliţişti îmbrăcaţi civil, din care cel puţin unul era înarmat, l-au oprit pe dl Bozano în timp ce se întorcea spre casă de la o discuţie cu avocatul său din Limoges şi i-au ordonat să-i urmeze. Când acesta a protestat, poliţiştii l-au prins de mâini şi l-au forţat să urce într-o maşină nemarcată. Dlui Bozano i s-au pus cătuşe şi a fost transportat la sediul poliţiei din Limoges. în scurt timp au sosit [la sediul poliţiei] alţi patru bărbaţi, care au afirmat că au venit special de la Paris; aceştia i-au arătat un ordin de deportare (fără a-i înmâna o copie).
24. Ordinul fusese întocmit cu mai mult de o lună în urmă - la 17 septembrie 1979 - de Ministerul de Interne, la cererea prefectului de Haute-Vienne, era semnat de directorul [serviciului] Ordine şi avea următorul conţinut:
„MINISTERUL DE INTERNE, având în vedere articolul 23 al Ordonanţei privind Străinii (Condiţiile de Intrare şi Rezidenţă), din 2 noiembrie 1945, având în vedere Decretul din 18 martie 1946, având în vedere informaţiile referitoare la Lorenzo BOZANO, născut la 3 octombrie 1945 în Genova (Italia); considerând că prezenţa străinului sus-menţionat pe teritoriul francez este de natură să pericliteze ordinea publică, CERE PRIN ACEST ORDIN:
1. sus-numitului să părăsească teritoriul Franţei;
2. prefecţilor să execute acest ordin.
Paris, 17 septembrie 1979".
25. Reclamantul a refuzat să semneze un raport al poliţiei în care se afirma că s-a conformat de bunăvoie acestei decizii. Dimpotrivă, el s-a opus cu insistenţă deportării şi a cerut să fie dus în faţa Comisiei de Apeluri prevăzută în articolul 25 al Ordonanţei privind Străinii (Condiţii de Intrare şi Rezidenţă) din 2 noiembrie 1945.
I s-a răspuns că acest lucru este exclus şi că va fi dus în Elveţia (şi nu la graniţa spaniolă, care era cel mai apropiat punct de frontieră). în consecinţă, fără a i se ordona să părăsească Franţa pentru o ţară la alegerea sa şi fără a i se permite să ia legătura cu soţia ori cu avocatul său, dl Bozano a fost obligat să urce într-un autoturism BMW nemarcat şi să stea, în continuare încătuşat, între doi ofiţeri de poliţie. în jurul orei 22:00, autoturismul a plecat spre Clermont-Ferrand, fiind precedat de o maşină de poliţie care deschidea drumul. Au ajuns la frontieră, lângă Annemasse, sâmbătă 27 octombrie 1979, în primele ore ale dimineţii. Iniţial, autoturismul nu a putut trece graniţa; după o lungă convorbire telefonică între ofiţerul răspunzător de poliţiştii francezi şi autorităţile elveţiene, graniţa a fost trecută prin punctul Moillesulaz.
26. După o altă convorbire telefonică, a apărut un autoturism Opel nemarcat, cu număr de înmatriculare elveţian, din care a coborât un poliţist elveţian. El a pus alte cătuşe reclamantului, care apoi a fost obligat să se aşeze pe bancheta din spate a autoturismului, între poliţistul elveţian şi unul francez. Autoturismul Opel a intrat în Elveţia în jurul orei 8 :00, escortat de BMW-ul în care se aflau ceilalţi trei poliţişti francezi. Cele două autoturisme s-au deplasat la sediul poliţiei, în bulevardul Carl-Vogt din Geneva.
Reclamantul, care nu avea documente de identitate, a fost informat, în jurul orei 11:45, că Italia solicita extrădarea sa. A fost luat apoi în custodie provizorie la închisoarea Champ-Dollon, conform solicitării, datând din aceeaşi zi, a Poliţiei Federale, care a informat poliţia din Geneva că cererea diplomatică va ajunge în scurt timp.
încă din 14 septembrie şi 24 octombrie 1979, Interpol Roma trimisese telexuri în mai multe state, inclusiv în Elveţia, informând că dl Bozano va fi în scurt timp deportat din Franţa. Documentele depuse ulterior de Italia în susţinerea cererii de extrădare au fost datate 28 octombrie 1979, zi de duminică.
27. în 1976, Italia, faţă de care Elveţia era obligată prin Convenţia Europeană de Extrădare din 13 decembrie 1957, ceruse Elveţiei să-1 extrădeze pe reclamant şi, în consecinţă, numele acestuia fusese înregistrat în Monitorul Poliţiei Elveţiene din 5 aprilie 1976, ca fiind subiectul unui „mandat de arestare în timpul procedurilor de extrădare".
Dl Bozano a fost extrădat în Italia la 18 iunie 1980, după ce Curtea Federală Elveţiană i-a respins obiecţiile, la 13 iunie. în prezent, reclamantul execută sentinţa în închisoarea Porto Azzurro de pe insula Elba, întrucât legea italiană - spre deosebire de sistemul legal francez - nu cuprinde dispoziţii în sensul obligativităţii rejudecării unui proces judecat în lipsa acuzatului (conform articolului 639 din Codul francez de procedură penală). Se pare că reclamantul nu a încetat să susţină că este nevinovat de crima îngrozitoare pentru care a fost condamnat, dar dacă nu este rejudecat ori amnistiat nu va fi eligibil pentru eliberare (pe cuvânt) până în mai 2008.
V. PROCEDURILE DIN FRANŢA, ULTERIOARE DEPORTĂRII RECLAMANTULUI
A. Remediile la care a recurs reclamantul
28. La 11 şi 26 decembrie 1979, avocatul dlui Bozano a recurs la două remedii în Franţa. 1. Cererea urgentă adresată instanţei
29. în primul rând, Ministerul de Interne a fost citat pentru a se prezenta în procedură de urgenţă în faţa preşedintelui Tribunalului de Mare Instanţă din Paris, la 17 decembrie.
Conform apărării, „operaţia" desfăşurată în noaptea de 26/27 octombrie 1979 a avut trei defecte majore, oricare dintre ele fiind suficient pentru a fi calificat ca arbitrar, constituind astfel o activitate flagrant nelegală.
„Arestarea brutală" a dlui Bozano a fost în mod evident un stadiu vital în executarea ordinului de deportare, dar nu a putut fi justificată de acest ordin pentru că a precedat comunicarea acelui ordin. Autorităţile nu au putut dovedi că executarea actului administrativ a întâmpinat o rezistenţă categorică ori, cel puţin, o nesupunere clară: pur şi simplu autorităţile nu au lăsat reclamantului „timp să facă absolut nimic" şi, în orice caz, ar fi fost în interesul lui să se supună voluntar pentru a fi în măsură să aleagă ţara în care să se refugieze. In final şi cel mai important, executivul nu are un drept automat de acţiune în acest domeniu.
A fost apoi nelegalitatea flagrantă a ordinului în sine. El a fost contrar deciziei de a-1 elibera pe reclamant şi de a renunţa la ordinul de supraveghere judiciară luat de autorităţile judiciare de investigaţie la 19 septembrie şi 26 octombrie 1979 şi, de asemenea, contrar deciziei negative din data de 15 mai 1979 luată de Divizia de Acuzare a Curţii de Apel Limoges (vezi paragraful 18); alegând Elveţia din cele cinci ţări învecinate, împotriva voinţei reclamantului, autorităţile au ştiut că îl predau statului european în care existau cele mai mari şanse de a fi extrădat Italiei, datorită existenţei unui tratat de extrădare între Italia şi Elveţia şi a naţionalităţii fetei ucise.
Avocaţii dlui Bozano au arătat în continuare că problema era urgentă, întrucât Curtea Federală Elveţiană era pe cale să ia o decizie cu privire la cererea de extrădare a Italiei (vezi paragraful 27) şi clientul lor a fost impropriu scos de sub jurisdicţia instanţelor franceze, având în vedere că judecătorul de instrucţie a sesizat Curtea Penală Limoges pentru judecarea lui sub învinuirea de folosire a unor documente de identitate false (vezi paragraful 21).
în consecinţă, avocaţii au cerut preşedintelui Tribunalului de Mare Instanţă din Paris emiterea unei ordonanţe, prin care să se solicite Ministerului de Interne ca acesta să ceară autorităţilor elveţiene competente, în termen de opt zile de la data ordonanţei, returnarea clientului lor.
30. în opinia scrisă prezentată la data de 17 decembrie 1979, Ministerul de Interne a subliniat că articolul 13 al Legii din 16/24 august 1790 interzice orice interferenţă a instanţelor ordinare cu actele administrative. Ministerul a cerut respingerea cererii şi lăsarea reclamantului să acţioneze în instanţele competente, dacă doreşte aceasta.
Comisarul de poliţie al Parisului a ridicat o excepţie, invocând lipsa de competenţă, susţinută de procurorul public, care a argumentat că părţile ar fi trebuit să se adreseze instanţei administrative_ . Nu exista nimic care să dovedească că ordinul de deportare contestat şi executarea acestuia au determinat o activitate flagrant nelegală, cu alte cuvinte, că acestea ar fi fost vădit incapabile de a se relaţiona cu aplicarea unei legi ori a unor regulamente. în mod special, ordinul autorităţilor judiciare de eliberare a reclamantului şi decizia de a înceta supravegherea judiciară nu au stabilit că prezenţa dlui Bozano pe teritoriul naţional nu a constituit o ameninţare a ordinii publice. Mai mult, ţine de natura deportării să fie efectuată prin constrângere dacă este necesar_ .
31. La 14 ianuarie 1980, preşedintele Tribunalului de Mare Instanţă din Paris a emis un ordin în care se afirma că nu erau motive pentru dezbaterea cauzei în regim de urgenţă, aşa cum s-a solicitat, pentru că cererea care „a [implicat] relaţii între statele în discuţie nu intra în competenţa judecătorului abilitat de a dezbate cereri urgente în instanţele ordinare". Această decizie a fost argumentată în felul următor_:
„Diferitele evenimente între arestarea lui Bozano şi predarea lui către poliţia elveţiană au scos la iveală iregularităţi, vădite şi extrem de serioase atât din punctul de vedere al ordinii publice franceze, cât şi cu privire la normele rezultând din aplicarea articolului 48 al Tratatului de la Roma. Mai mult, este surprinzător că a fost aleasă tocmai graniţa elveţiană ca loc al deportării, cu toate că graniţa spaniolă este mai aproape de Limoges. în final, poate fi notat că instanţelor nu le-a fost dată posibilitatea de a decide cu privire la posibilele ilegalităţi ale ordinului de deportare emis împotriva lui, pentru că imediat ce ordinul i-a fost prezentat Bozano a fost predat poliţiei elveţiene, în ciuda protestelor sale. în acest mod, executivul a pus în aplicare propria sa decizie.
De aceea, rezultă că această operaţie a constat într-o predare aranjată către poliţia elveţiană şi nu într-o expulzare corectă bazată pe ordinul de deportare...".
32. Avocaţii reclamantului au apreciat că nu avea rost să declare recurs. Curtea Conflictelor de Competenţă decisese că o decizie de deportare nelegală nu echivalează cu un act flagrant nelegal şi, în consecinţă, numai instanţele administrative aveau competenţă în această chestiune_ .
2. Cererea de anulare a ordinului de deportare
33. La 26 decembrie 1979, avocaţii reclamantului au solicitat pentru a doua oară Curţii Administrative Limoges, anularea ordinului de deportare.
[Ei au argumentat, între altele, că ordinul a fost emis de o entitate neautorizată, întrucât nu purta semnătura ministrului de Interne; că s-a comis un abuz de putere, având în vedere că scopul a fost unul singur, acela de a-l preda pe reclamant ţării care, cel mai probabil, îl va extrăda Italiei şi nu de a-i cere dlui Bozano să părăsească Franţa; că a avut loc o eroare judiciară vădită, pentru că ordinul contestat se baza pe comportarea reclamantului în Franţa - folosirea unui document fals a apărut reclamantului ca singura posibilitate de a scăpa de urmărirea pentru o infracţiune cu privire la care se considera nevinovat, iar judecătorul de instrucţie a constatat că exista un număr considerabil de circumstanţe atenuante în legătură cu acea infracţiune (vezi paragraful 19); că, în contradicţie cu normele aplicabile, dlui Bozano nu i s-a prezentat un refuz în ceea ce priveşte acordarea unui permis de rezidenţă, nu a fost în măsură să-şi prezinte observaţiile Biroului de Deportare, nu a fost informat despre motivele legate de ordinea publică pe care se întemeia decizia administrativă şi nu i-a fost acordată o perioadă rezonabilă pentru a părăsi teritoriul Franţei.]
34. Iniţial (27 mai 1980), ministrul de Interne s-a opus acestor argumente..., dar în susţinerile ulterioare a afirmat că doreşte să lase chestiunea la aprecierea instanţei.
35. Instanţa a decis la 22 dccembrie 1981. Fără a se pronunţa cu privire la celelalte motive, instanţa a hotărât că ministrul de Interne a comis „o eroare judiciară vădită".
„Ministrul... se referă la folosirea de către reclamant a unor documente administrative false şi la comportarea sa în Italia; faptul de a fi folosit documente de identitate false pentru a intra în Franţa şi de a trăi acolo nu poate, în sine, în absenţa unor circumstanţe agravante, să fie considerat ca ducând la o ameninţare a ordinii publice; din documentele dosarului rezultă... că singurul factor luat în considerare cu privire la comportamentul reclamantului în Italia a fost o condamnare penală în lipsă...; în absenţa unor proceduri cu adevărat adversariale, singura infracţiune foarte serioasă de care este acuzat dl Bozano şi care a fost permanent negată nu poate fi privită ca dovedită în mod satisfăcător...
[Instanţa a decis, de asemenea, că autorităţile administrative au comis un „abuz de putere": ]
„Pe de altă parte, graba cu care decizia contestată a fost pusă în aplicare, în timp ce persoana la care se referea nu a refuzat a se supune, şi alegerea graniţei elveţiene, care a fost impusă, dovedesc în mod clar motivul real aflat în spatele deciziei: în realitate, executivul a vrut să-1 predea pe reclamant autorităţilor italiene prin intermediul autorităţilor elveţiene, cu care Italia avea un tratat de extrădare şi nu să-1 expulzeze de pe teritoriul francez; în acest mod, executivul a căutat să ocolească decizia negativă a autorităţilor judiciare competente, care era obligatorie pentru guvernul francez; [...] în consecinţă, decizia contestată a constituit un abuz de putere...
Ca urmare, instanţa a desfiinţat ordinul de deportare. Ministrul de Interne nu a declarat recurs.
36. Avocaţii reclamantului au considerat că nu este necesar să dubleze cererea pentru anularea ordinului cu o cerere pentru oprirea executării acestuia. Dacă ar fi procedat în acest mod, o astfel de cerere ar fi trebuit depusă - la acea dată - la Consiliul de Stat şi nu la Curtea Administrativă Limoges.
B. Evolu(ia procedurilor penale
37. în conformitate cu informaţiile oferite de guvern, dl Bozano nu a fost citat să apară în faţa Curţii Penale Limoges sub învinuirile de falsificare de documente administrative şi de fabricare a unor documente de identitate false (vezi paragraful 21). Autorităţile acuzatoare au considerat că natura infracţiunilor de care reclamantul a fost învinuit nu a justificat continuarea procedurilor, având în vedere că acesta fusese deportat.
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
38.-39. [La 15 mai 1984, Comisia a declarat inadmisibilă, ca fiind prescrisă, partea din plângere care se referea la articolul 5 paragraful 4 şi, în consecinţă, cea referitoare la articolul 13. Aceeaşi decizie s-a adoptat cu privire la articolul 5 paragraful 5, cu motivaţia neepuizării remediilor naţionale. A fost declarată inadmisibilă ratione materiae cererea cu privire la articolul 6 [...]. Prin raportul din 7decembrie 1984, referindu-se la cererile care au fost declarate admisibile, Comisia a decis că s-a încălcat articolul 5 paragraful 1; nu a făcut nici o precizare cu privire la articolul 18 şi nu a considerat necesar să examineze cauza din perspectiva articolului 2 din Protocolul nr. 4.]
ARGUMENTELE FINALE ÎN FAŢA CURŢII
40. La audierea din 21 aprilie 1986, guvernul a solicitat respingerea plângerii pentru neepuizarea remediilor naţionale sau, alternativ, pentru că este vădit nefondată. Pe fond, Comisia a cerut Curţii să declare plângerea admisibilă şi să menţină concluziile raportului Comisiei în ceea ce priveşte fondul cauzei.
ÎN DREPT
I. OBIECŢIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI
41. Guvernul a considerat plângerea „inadmisibilă" din două motive: „incompatibilitatea ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei" şi neepuizarea remediilor naţionale.
A. Incompatibilitatea cu prevederile Convenţiei
42. Cu privire la prima chestiune, memoriul din 13 februarie 1986 pare a se întemeia pe ideea potrivit căreia Convenţia şi Protocoalele sale nu garantează ca atare dreptul unui străin de a locui pe teritoriul unuia din statele contractante.
în realitate, dl Bozano s-a plâns, în esenţă, în ceea ce priveşte articolul 5 al Convenţiei, de „răpire" şi „mutare forţată" din Franţa în Elveţia. Plângerile sale nu sunt „în mod clar în afara prevederilor Convenţiei"; ele sunt legate de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor respective, fiind discutate din perspectiva fondului cauzei, care este stabilit de Curte (vezi, ca cea mai recentă autoritate, hotărârile din cazurile Glasenapp şi Kosiek, 28 august 1986). Ca urmare, Curtea nu poate accepta această susţinere care, mai mult, a fost numai menţionată pe scurt în timpul procedurilor scrise şi nu a fost susţinută în pledoaria orală.
B. Epuizarea remediilor naţionale
43. în al doilea rând, guvernul a pretins că reclamantul nu a epuizat căile de atac naţionale..., pentru că: (i) nu a recurat ordinul temporar din 14 ianuarie 1980 (vezi paragrafele 31 şi 32); (ii) nu a introdus o acţiune ordinară, pentru o acţiune flagrant ilegală, la Tribunalul de Mare Instanţă din Paris; (iii) nu a solicitat Consiliului de Stat oprirea executării ordinului de deportare din 17 septembrie 1979 (vezi paragrafele 24, 33 şi 36); (iv) nu a cerut Curţii Administrative Limoges să se pronunţe cu privire la legalitatea procesului prin care ordinul de deportare a fost executat; (v) nu a introdus o acţiune de despăgubire în instanţele adminis-trative, în ceea ce priveşte responsabilitatea autorităţilor publice; (vi) nu a introdus o acţiune de despăgubire în instanţele ordinare, pe baza articolului 136 din Codul de procedură penală, împotriva funcţionarilor ori a autorităţilor pe care le-a acuzat că ar fi interferat cu libertatea sa.
1. Tardivitatea
44. Curtea va lua în considerare obiecţiile preliminare de acest gen dacă şi în măsura în care statul chemat în judecată le-a ridicat deja în faţa Comisiei, în limitele în care natura obiecţiilor şi circumstanţele au permis aceasta; în mod normal, formularea obiecţiilor are loc în stadiul iniţial al examinării admisibilităţii plângerii (vezi, ca cea mai recentă autoritate, hotărârea din cazul Campbell şi Fell, 28 iunie 1984).
45. Această condiţie nu este satisfăcută în raport cu cea de a doua obiecţie. Guvernul a susţinut contrariul, referindu-se la observaţiile sale scrise din martie 1983 şi-la observaţiile verbale din mai 1984, dar acesta nu a făcut mai mult decât să afirme că dl Bozano nu a recurat ordinul temporar din 14 ianuarie 1980 (prima obiecţie).
46. Chestiunea se pune în acelaşi fel în cazul celei de a şasea obiecţiuni, cea privind lipsa unei acţiuni de despăgubire în instanţele ordinare. [...]
47. De aceea, Curtea împărtăşeşte opinia delegatului Comisiei în sensul tardivităţii ridicării celor două chestiuni examinate.
Guvernul a susţinut însă la timp celelalte patru obiecţiuni şi deci Curtea trebuie să le examineze pe fond.
2. Fondul celorlalte obiecţiuni
48. Un recurs împotriva ordinului din 14 ianuarie 1980 nu ar fi folosit în nici un fel reclamantului... [în lumina practicii instanţelor franceze. Mai mult, agentul guvernului a admis în faţa Comisiei că procedura prin intermediul cererii în regim de urgenţă „nu ar fi fost, probabil, un drum potrivit"].
în circumstanţele specifice cauzei, nici o cerere pentru oprirea executării ordinului de deportare din 17 septembrie 1979 (a treia obiecţie) nu ar mai fi fost eficace. Nu ar fi avut un efect suspensiv de executare şi, oricum, nu ar fi prevenit executarea unei măsuri care fusese deja executată - transportarea forţată a dlui Bozano la graniţa elveţiană. Guvernul s-a referit la cazul unui cetăţean din Mali, deportat din Franţa, pentru care a fost posibil să se întoarcă după obţinerea dreptului de şedere, ca urmare a unei cereri adresate Consiliului de Stat_ . Este adevărat, în acel caz reclamantul era liber; acela nu se afla, ca reclamantul din cazul de faţă, în stare de arest, în străinătate, în cursul unor proceduri de extrădare (în Elveţia) şi executând o condamnare pe viaţă (în Italia). O decizie a Consiliului de Stat favorabilă dlui Bozano nu ar fi impus nici o obligaţie asupra Elveţiei sau Italiei.
în ceea ce priveşte introducerea unei cereri la Curtea Administrativă Limoges în scopul desfiinţării acţiunii poliţiei (a patra obiecţie), este destul de dificil să ne imaginăm cum ar fi fost aceasta făcută, întrucât ar fi trebuit îndreptată împotriva unor activităţi fizice bazate pe o decizie implicită sau inexistentă; guvernul nu a invocat practica judiciară în suportul acestei ipoteze. Mai mult, o astfel de cerere ar fi rezultat cel mult numai în constatarea unei nelegalităţi şi nu ar fi schimbat situaţia ireversibilă creată.
Asupra acestor chestiuni, Curtea este de acord cu delegatul Comisiei şi cu avocatul reclamantului.
49. într-adevăr, la audierea din 21 aprilie 1986, guvernul a exprimat opinia potrivit căreia trebuie făcută o distincţie între situaţia în care încălcarea reclamată continuă sau, ca în cazul de faţă, a încetat. In prima variantă, singurul remediu efectiv pe plan naţional ar fi fost unul care ar fi oprit încălcarea, în timp ce în a doua variantă o acţiune de despăgubire ar fi avut numai un rol de reparaţie. în opinia guvernului, reclamantul ar fi putut solicita instanţelor administrative „compensare pentru daunele care ar fi putut fi atribuite ordinului de deportare în sine", care a fost desfiinţat la 22 decembrie 1981 (vezi paragraful 35), în măsura în care ar fi demonstrat „existenţa unor daune şi legătura de cauzalitate" dintre acestea şi ordinul declarat ilegal de Curtea Administrativă Limoges - elemente cu privire la care existau „puţine dubii" în opinia guvernului. S-a susţinut în continuare, de către guvern, că dl Bozano ar fi putut adresa instanţelor ordinare şi o cerere pentru compensare cu privire Ia „privarea de libertate rezultând din executare forţată a ordinului de deportare".
O acţiune de despăgubire, introdusă la instanţa administrativă şi întemeiată pe răspunderea autorităţilor publice (a cincea obiecţie) este, fără îndoială, un remediu care, în unele cazuri, ar fi eficient şi suficient din perspectiva articolului 26 al Convenţiei. Reclamantul s-a plâns însă Curţii pentru modul în care decizia de deportare a fost executată - procesul fizic - şi, în special, împotriva „privării de libertate" din noaptea de 26/27 octombrie 1979. Informaţiile oferite de guvern cu privire la limitele competenţei instanţelor administrative sugerează că instanţele ordinare ar fi fost competente să judece o cerere de despăgubiri în acest domeniu. Prin urmare, în împrejurările concrete ale cauzei, acest remediu este iluzoriu din perspectiva Convenţiei.
In ceea ce priveşte posibilitatea introducerii unei cereri la instanţele ordinare (a şasea obiecţie), Curtea a decis deja că guvernul nu mai poate argumenta sub acest aspect (paragraful 46).
50. Reclamantul ar fi putut chiar să argumenteze că nu era necesar să mai apeleze la remediile naţionale înainte de a se adresa Comisiei. Remediile la care a recurs nu i-au oferit un mijloc efectiv de a preveni încălcarea reclamată ori de a-i înlătura consecinţele. Le-a utilizat numai pentru că avocaţii săi au sperat, la acea dată, că decizia preşedintelui Tribunalului de Mare Instanţă din Paris şi hotărârea Curţii Administrative Limoges vor produce probe care ar fi putut fi folosite în Elveţia pentru a se opune cererii de extrădare a Italiei; aceasta s-a menţionat în faţa Comisiei şi a Curţii.
Dacă s-ar continua această direcţie de argumentaţie, s-ar constata că „decizia finală" în sensul articolului 26 al Convenţiei datează încă din 26 şi 27 octombrie 1979, când dl Bozano a fost dus cu forţa la graniţa elveţiană. Oricum, guvernul nu a contestat respectarea termenului de şase luni şi nu este de competenţa Curţii să intre într-o astfel de chestiune din proprie iniţiativă; Curtea se rezumă să observe că plângerea a fost introdusă la 30 martie 1982, respectiv la mai puţin de şase luni după data - 2 octombrie 1981 - la care declaraţia Franţei sub aspectul articolului 25 a făcut posibil ca dl Bozano să se plângă Comisiei (vezi, între altele, hotărârea din 9 iunie 1958 cu privire la admisibilitatea plângerii nr. 214/56, cazul De Becker versus Belgia şi hotărârea din 18 septembrie 1961 cu privire la admisibilitatea plângerii nr. 846/60, cazul X versus Olanda).
3. Recapitulare
51. Pe scurt, obiecţiile privind neepuizarea remediilor naţionale sunt o parte tardive şi o parte nefondate.
II. FONDUL CAUZEI
A. încălcarea reclamată a articolului 5 paragraful 1
52. Articolul 5 paragraful 1 al Convenţiei prevede:
„Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
[...]
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare."
53. Reclamantul, guvernul şi majoritatea Comisiei au exprimat opinia potrivit căreia în cauza de faţă se aplică numai subparagraful (f), coroborat cu prima propoziţie a paragrafului 1 şi cu prima parte a celei de a doua propoziţii.
Curtea împărtăşeşte această opinie. Chestiunea adusă în faţa Curţii nu este condamnarea la închisoare pe viaţă pe care dl Bozano o execută în Italia după „condamnarea sa de o instanţă competentă" în sensul subparagrafului (a), ci privarea de libertate pe care a suferit-o în Franţa, în noaptea de 26/27 octombrie 1979. Mutarea forţată care a fost contestată s-a efectuat „după" condamnarea sus-menţionată numai într-un sens cronologic. Oricum, în contextul articolului 5 paragraful l(a), prepoziţia „după" denotă o legătură de cauzalitate între evenimente succedate în timp; serveşte pentru a desemna detenţia ca „o consecinţă" şi nu doar ca un fapt „ulterior" deciziei instanţei penale (vezi, ca cea mai recentă autoritate, hotărârea din cazul Van Droogenbroeck, din 24 iunie 1982). Lucrurile nu stau aşa în cazul de faţă, întrucât autorităţile franceze nu aveau obligaţia de a executa hotărârea din 22 mai 1975 a Curţii de Apel cu Juri Genova (vezi paragraful 14).
Autorităţile franceze nu aveau nici obligaţia de a asigura executarea hotărârii, întrucât Divizia de Acuzare a Curţii de Apel Limoges a stabilit, prin hotărârea sa negativă din 15 mai 1979 (vezi paragraful 18), refuzarea cererii de extrădare a Italiei. în consecinţă, privarea de libertate contestată nu a fost parte a unei „acţiuni... vizând extrădarea" ; a fost, mai degrabă, mijlocul ales pentru a pune în aplicare ordinul ministerial din 17 septembrie 1979, stadiul final al „acţiunii... în vederea deportării...". De aceea, sunt aplicabile în cauză numai ultimele cuvinte ale subparagrafului (f).
54. Chestiunea principală care trebuie stabilită este dacă detenţia contestată a fost „legală", inclusiv dacă a fost în acord cu o „procedură prevăzută de lege". în această chestiune, Convenţia se referă la legislaţia naţională şi stabileşte necesitatea de a aplica regulile acesteia, u.,.. în acelaşi timp, cere ca orice măsură care privează un individ de libertate să fie compatibilă cu scopul articolului 5, acela de a proteja individul împotriva arbitrarului (vezi, ca cea mai recentă autoritate, hotărârea din 28 mai 1985, cazul Ashingdane). Este aici în discuţie nu numai „dreptul la libertate", ci şi „dreptul la securitatea persoanei".
55. Reclamantul a susţinut că acţiunea poliţiei din 26/27 octombrie 1979 a fost, în mod automat, lipsită de orice temei legal, dat fiind că ordinul de deportare a fost desfiinţat retroactiv de Curtea Administrativă Limoges.
Delegatul Comisiei nu a fost de acord cu această susţinere. Guvernul a argumentat că teza reclamantului este inconsistentă cu jurisprudenţa Curţii (raportul din 17 iulie 1980 privind plângerea nr. 6871/75, Caprina versus Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord), fără însă ca această argumentaţie să constituie un punct de vedere ferm; în opinia guvernului, aceasta era o chestiune complexă, iar reclamantul nu a dat instanţelor franceze posibilitatea de a o examina.
Nici argumentul referitor la comportamentul dlui Bozano nu a convins Curtea, în ciuda logicii sale de netăgăduit. Se poate întâmpla ca agenţii unuia din statele contractante să se comporte ei înşişi în mod nelegal, cu bună-credinţă. în astfel de cazuri, constatarea ulterioară de către instanţe a nerespectării legii naţionale nu afectează retroactiv, în mod obligatoriu, validitatea, din perspectiva legislaţiei naţionale, a oricărei măsuri de executare luate între timp.
Pe de altă parte, situaţia ar fi diferită dacă autorităţile au încălcat de la început în mod conştient legile în vigoare şi, în special, dacă decizia lor iniţială a reprezentat un abuz de putere. Curtea reţine că, prin hotărârea din 22 decembrie 1981 (motivul final), Curtea Administrativă Limoges a constatat existenţa unui abuz de putere. Instanţa din Limoges şi-a întemeiat concluziile pe circumstanţe ulterioare emiterii ordinului de deportare contestat, care însă au fost considerate de instanţă ca dovedind motivele reale, la acea dată, ale autorităţii ministeriale ; ministrul de Interne, care afirmase în pledoariile scrise din 8 decembrie 19*81 că doreşte să lase chestiunea la latitudinea instanţei, nu a declarat recurs (vezi paragrafele 34 si 35).
56. Reclamantul s-a plâns împotriva unui al doilea caz de nerespectare a legii franceze. El a susţinut că executivul nu a fost însărcinat cu executarea propriilor decizii prin forţă, cu excepţia situaţiei în care o dispoziţie legală îi conferă expres această putere sau nu prevede o
sancţiune penală ori în cazurile urgente. în opinia reclamantului, nici una dintre aceste trei excepţii de la regula generală nu sunt aplicabile în cauză. Până la adoptarea Legii din 29 octombrie 1981, Ordonanţa din 2 noiembrie 1945 permitea conducerea străinilor la frontieră numai dacă au fost condamnaţi de instanţe penale pentru nerespectarea unui ordin de deportare ; legea prevedea o sancţiune penală; în cazul de feţă, lipsa caracterului urgent rezultă, între altele, din lungimea perioadei de timp - mai mult de o lună (17 septembrie-26 octombrie 1979) care a trecut între semnarea ordinului de deportare (care nu conţinea menţiuni referitoare la urgenţă) şi prezentarea acestuia către reclamant.
Guvernul a contestat această analiză. A continuat să susţină că scoaterea dlui Bozano de sub supravegherea judiciară sub care fusese plasat la 24 august 1979 a creat pericolul ca la 26 octombrie să se sustragă şi să i se piardă din nou urma (vezi paragraful 21); aceasta a făcut ca executarea ordinului din 17 septembrie să devină imperativă şi urgentă. De asemenea, guvernul a invocat alte două hotărâri din 5 decembrie 1978 şi 20 februarie 1979. în prima (Berrebouh), Divizia de Acuzare a Curţii de Apel Lyon a susţinut că „pentru a asigura executarea imediată a unui ordin de deportare, când executarea este dictată de aceeaşi nevoie de a proteja ordinea publică, care a determinat şi decizia de deportare, luarea în custodie a unui străin deportat", nu poate fi condiţionată de „o constatare anterioară în sensul refuzului de a se supune ordinului de bunăvoie şi, prin aceasta, a comiterii unei infracţiuni pedepsibile pe baza articolului 27(1) al Ordonanţei din 2 noiembrie 1945" [...]. în cel de-al doilea caz (Batchono), Curtea de Casaţie a decis că „este în natura deportării să fie executată, dacă este necesar, prin constrângere", fără a restrânge această afirmaţie la situaţia de „urgenţă imperativă" prevăzută de articolul 25 al Ordonanţei susmenţionate [...]. Reclamantul a răspuns că acestea sunt decizii izolate, care au fost îndelung criticate de jurişti.
57. Tot în contextul legislaţiei naţionale, Comisia a citat ordinul temporar din 14 ianuarie 1980 şi hotărârea din 22 decembrie 1981 ca dovezi ale nelegalităţii „evenimentelor" din 26 şi 27 octombrie 1979, privite, de această dată, în sine. Preşedintele Tribunalului de Mare Instanţă din Paris a reţinut că aceste evenimente au scos la iveală „neregularităţi evidente şi foarte serioase", iar acestea au constat „nu într-o expulzare directă bazată pe ordinul de deportare, ci într-o predare pre-aranjată către poliţia elveţiană" (vezi paragraful 31). în ceea ce o priveşte, Curtea Administrativă Limoges a subliniat „graba" cu care executivul a procedat - în timp ce reclamantul nici măcar nu indicase refuzul de a se supune ordinului - şi „alegerea graniţei elveţiene" şi nu a alteia; concluzia la care a ajuns a fost, de asemenea, că intenţia a fost „nu de expulzare" a dlui Bozano, „ci de a-1 preda autorităţilor elveţiene, cu care Italia avea un tratat de extrădare" şi astfel „să ocolească decizia negativă" a Diviziei de Acuzare a Curţii de Apel Limoges „care era obligatorie pe teritoriul francez" (vezi paragraful 35).
Guvernul a răspuns că argumentele referitoare la circumstanţele cazului nu fac parte din dispozitivul Ordonanţei adoptate la 14 ianuarie 1980 de preşedintele Tribunalului de Mare Instanţă din Paris, în cuprinsul căreia se menţiona lipsa competenţei şi, în consecinţă, acestea nu au forţă obligatorie în raport cu legislaţia naţională. în ceea ce priveşte Curtea Administrativă Limoges, aceasta nu a decis asupra legalităţii acţiunii poliţiei din noaptea de 26/27 octombrie 1979, întrucât reclamantul nu formulase nici o cerere sub acest aspect; instanţa le-a luat în considerare în hotărârea sa din 22 decembrie 1981 numai ca oferind mobilul autorităţii ministeriale la data întocmirii ordinului din 17 septembrie 1979. în opinia guvernului, Comisia nu a înţeles efectele deciziei la care s-a referit.
58. Acolo unde Convenţia se referă direct la legislaţia naţională, ca în articolul 5, respectarea legilor naţionale devine o parte integrantă a „angajamentelor" luate de statele contractante şi, în consecinţă, Curtea este îndreptăţită a se convinge de respectarea acestora, atunci când este relevant (articolul 19); sub acest aspect, scopul unei astfel de sarcini este supus unor limite inerente în logica sistemului european de protecţie, deoarece este în primul rând sarcina autorităţilor naţionale, îndeosebi a instanţelor, să interpreteze şi să aplice legile naţionale (vezi, inter alia şi mutatis mutandis, hotărârea din 24 octombrie 1979, cazul Winterwerp).
în cazul de faţă s-au contestat aspecte ale legislaţiei franceze. Chiar dacă argumentele celor care au apărut în faţa Curţii şi celelalte informaţii din dosar nu sunt absolut concludente, ele oferă, în opinia Curţii, material suficient pentru a determina Curtea să aibă cele mai severe îndoieli cu privire la satisfacerea, în raport cu privarea de libertate contestată, a cerinţelor legale ale statului chemat în judecată.
59. în orice caz, „legalitatea" implică şi absenţa oricărui arbitrar (vezi paragraful 54). în această privinţă, Curtea acordă o importanţă deosebită împrejurărilor în care reclamantul a fost transportat în mod forţat la graniţa elveţiană.
în primul rând, autorităţile competente au aşteptat mai mult de o lună înainte de a-i prezenta dlui Bozano ordinul de deportare emis la 17 septembrie 1979, deşi nu exista nici o dificultate în a fi găsit în Limoges, unde a fost arestat preventiv până la 19 septembrie şi, în continuare, sub supraveghere judiciară (vezi paragrafele 19 şi 23-24). Procedând astfel, autorităţile l-au împiedicat să uzeze în mod eficient de remediile pe care, teoretic, le avea la dispoziţie.
Mai grav este faptul că autorităţile au oferit toate indiciile în sensul variantei că au dorit să fie sigure că dl Bozano nu află despre acţiunea pe care se pregăteau să o întreprindă împotriva lui şi să îl confrunte cu un fapt deja împlinit. încă din 14 septembrie şi din nou la 24 octombrie, Elveţia a fost informată prin telex, de Interpolul din Roma, că dl Bozano urma să fie deportat din Franţa (vezi paragraful 26). Mai mult, dl Bozano a afirmat că la 20 septembrie a depus o cerere prin care a solicitat Prefecturii Haute-Vienne un permis de rezidenţă şi i s-a refuzat înmânarea unei recipise doveditoare a depunerii cererii (vezi paragraful 20). Că o astfel de cerere a fost într-adevăr făcută pare a fi confirmat de scrisoarea pe care dl Yves Henry, avocatul reclamantului, a trimis-o prefectului la data de 27 septembrie (ibid.). Guvernul nu a negat depunerea cererii, dar a afirmat că nu există urme ale acesteia în arhivele oficiale şi, în orice caz, ordinul de deportare din 17 septembrie constituia un obstacol în acordarea permisului solicitat. Oricum, guvernul nu a explicat de ce nu s-a spus nimic despre decizia ministrului de Interne.
La aceasta se adaugă graba subită cu care reclamantul a fost luat de poliţie în seara de 26 octombrie şi, mai izbitor, felul în care decizia ministrului de Interne a fost executată. Din susţinerile propriului agent, rezultă că guvernul a contactat numai Elveţia, stat care are un tratat de extrădare cu Italia şi unde, din aprilie 1976, potrivit menţiunilor din Gazeta Elveţiană de Poliţie, exista un mandat pentru arestarea reclamantului în vederea extrădării (vezi paragraful 27). Dl Bozano nu a avut nici măcar posibilitatea de a vorbi cu soţia ori cu avocatul şi nici un moment nu i s-a făcut oferta de a fi expulzat - sub supraveghere, dacă era necesar - dincolo de o frontieră la alegerea sa ori dincolo de cea mai apropiată graniţă, cea spaniolă. Dimpotrivă, el a fost forţat să călătorească de la Limoges la punctul de frontieră Moillesulaz - aproximativ douăsprezece ore şi la câteva sute de kilometri depărtare -, încătuşat şi flancat de poliţişti, care, la timpul potrivit, l-au predat colegilor elveţieni (vezi paragrafele 25-26). Descrierea precisă şi detaliată a evenimentelor, oferită de dl Bozano, sugerează, într-un grad ridicat, că aşa s-a întâmplat. Relatarea sa pare a fi plauzibilă în absenţa oricărei probe ori explicaţii contrare (vezi paragraful 22).
60. Privind circumstanţele cauzei în întregul ei şi volumul probelor care conduc în aceeaşi direcţie, Curtea conchide că privarea de libertate a reclamantului în noaptea de 26/27 octombrie 1979 nu a fost nici „legală" în sensul articolului 5 paragraful l(f) şi nici compatibilă cu „dreptul siguranţei persoanei". Lipsirea de libertate, în acest fel, a dlui Bozano a rezultat de fapt într-o formă deghizată de extrădare desemnată a ocoli decizia negativă din 15 mai 1979 a Diviziei de Acuzare a Curţii de Apel Limoges şi nu într-o „detenţie" necesară în cursul obişnuit al „acţiunii... luate în vederea deportării". Constatările preşedintelui Tribunalului de Mare Instanţă din Paris... şi ale Curţii Administrative Limoges, chiar dacă acea instanţă a avut numai rolul de a determina legalitatea ordinului din 17 septembrie 1979, sunt, în opinia Curţii, de cea mai mare importanţă; ele ilustrează vigilenţa manifestată de instanţele franceze.
în consecinţă, articolul 5 paragraful 1 al Convenţiei a fost încălcat.
B. încălcarea reclamată a articolului 18 al Convenţiei
coroborat cu articolul 5 paragraful 1
61. Dl Bozano a invocat şi încălcarea articolului 18 coroborat cu articolul 5 paragraful 1.
Articolul 18 prevede:
„Restrângerile care, în termenii prezentei convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute".
Curtea a constatat deja, pe baza articolului 5 paragraful 1, folosirea abuzivă a procedurii de deportare, care a avut alte obiective şi scopuri decât cele fireşti. Curtea nu consideră necesar a examina aceeaşi chestiune din perspectiva articolului 18.
C. încălcarea reclamată a articolului 5 paragraful 4 al Convenţiei
62. La audierea din 21 aprilie 1986, avocatul reclamantului a reluat în faţa Curţii o cerere declarată inadmisibilă de Comisie la 15 mai 1984, şi anume că reclamantului nu i-a fost accesibilă nici o procedură care să satisfacă cerinţele articolului 5 paragraful 4.
Această cerere se referă la fapte distincte de cele pentru care dl Bozano s-a plâns invocând articolul 5 paragraful 1 şi, prin urmare, nu ridică doar o chestiune de drept şi nici nu aduce un motiv ori un argument suplimentar. Este o plângere separată, care a fost respinsă prin decizia în care s-au stabilit limitele învestirii Curţii. Aşa fiind, Curtea nu este competentă să o examineze (vezi, între altele, hotărârea din 25 martie 1985, cazul Barthold).
D. încălcarea reclamată a articolului 2 din Protocolul nr. 4
63. [...]
E. Aplicarea articolului 50 al Convenţiei
64. [textul articolului 50 al Convenţiei]
65. Reclamantul apreciază că numai eliberarea sa ar constitui o măsură de restitutio in integrum adecvată. Prin urmare, el a solicitat Curţii, în cererea sa principală, să recomande guvernului să „abordeze autorităţile italiene prin canale diplomatice, cu scopul de a obţine fie o graţiere prezidenţială" - care ar duce la „eliberarea sa rapidă" -, fie reluarea procedurilor efectuate împotriva sa în Italia din 1971 până în 1976 (vezi paragrafele 12-15). Expresia „justă satisfacţie" apare reclamantului suficient de „largă" pentru a include „orice tip de reparaţie".
în opinia guvernului, Curtea nu are puterea să aleagă o asemenea cale. în continuare, guvernul a susţinut că aceasta nici nu ar avea legătură cu obiectul cauzei, întrucât ar duce la a se recomanda Franţei o intervenţie în executarea unei hotărâri definitive a instanţelor italiene.
Curtea doar subliniază că plângerile dlui Bozano împotriva Italiei nu constituie obiectul supus judecăţii sale, Comisia declarându-le inadmisibile la 12 iulie 1984 (vezi paragraful 39); de aceea, Curtea reţine cea de a doua obiecţie invocată de guvern şi respinge cererea principală a reclamantului.
66. Dl Bozano a mai solicitat pentru soţia sa şi pentru sine:
- daune materiale şi morale evaluate la mai mult de 3.300.000 de franci francezi, reprezentând rezultatul detenţiei;
- daune - depăşind 17.000.000 de franci francezi - pentru prejudiciul material şi moral viitor, luând în considerare anii pe care trebuie să-i mai petreacă în închisoare, în situaţia în care Curtea nu acordă cele solicitate prin cererea principală (vezi paragraful 65);
- 140.000 de franci francezi reprezentând cheltuielile de judecată, mai puţin sumele plătite de Comisie şi Curte cu titlu de asistenţă juridică.
Delegatul Comisiei nu a considerat excesive aceste pretenţii, observând însă că dna Bozano nu a avut nici un moment calitatea de reclamantă.
Guvernul a considerat cererile reclamantului ca inadmisibile cu motivaţia neepuizării remediilor naţionale; alternativ, guvernul a arătat că numai „arestarea şi detenţia dlui Bozano pe teritoriul francez" poate fi luată în considerare din perspectiva articolului 50.
Curtea recunoaşte corectitudinea observaţiilor delegatului Comisiei cu privire la soţia reclamantului şi decide că aceasta nu poate solicita în nume propriu o justă compensaţie. Curtea subliniază, de asemenea, independent de paragrafele 46 şi 49 ale acestei hotărâri, că regula epuizării remediilor naţionale nu se aplică în legătură cu articolul 50 (vezi, între altele, hotărârea din 10 martie 1972, cazul De Wilde, Ooms şi Versyp). Cu privire la restul solicitărilor, hotărârea va fi amânată, fixându-se un nou termen, întrucât trebuie luată în considerare posibilitatea unei înţelegeri între statul chemat în judecată şi reclamant (regula 53 paragrafele 1 şi 4 din Regulamentul Curţii).
DIN ACESTE CONSIDERENTE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA
1. Respinge obiecţiunea referitoare la incompatibilitatea plângerii cu prevederile Convenţiei;
2. Declară guvernul în întârziere pentru invocarea argumentului privind neepuizarea remediilor naţionale în ceea ce priveşte posibilitatea de a:
- introduce o acţiune ordinară la Tribunalul de Mare Instanţă din Paris pentru un act flagrant nelegal;
- introduce o acţiune în despăgubiri la instanţa ordinară, în temeiul articolului 136 din Codul de procedură penală;
3. Respinge ca nefondate celelalte obiecţii care se referă la neepuizarea remediilor naţionale;
4. Hotărăşte că articolul 5 paragraful 1 al Convenţiei a fost încălcat;
5. Hotărăşte că nu este necesar să examineze cauza din perspectiva articolului 18 coroborat cu articolul 5 paragraful 1 şi nici a articolului 2 din Protocolul nr. 4 ;
6. Hotărăşte că nu este competentă să examineze cauza din perspectiva articolului 5 paragraful 4;
7. Respinge cererile pentru justă satisfacţie în măsura în care acestea au solicitat:
- obligarea guvernului francez de a aborda autorităţile italiene prin canale diplomatice;
- asigurarea compensării financiare pentru daunele suferite de soţia reclamantului.
8. Hotărăşte, cu privire Ia restul cererilor, că problema aplicării articolului 50 nu este gata pentru a fi decisă; şi, în consecinţă,
(a) amână această chestiune; •
(b) invită guvernul să-şi prezinte opiniile în cursul următoarelor două luni şi, în special, să anunţe Curtea despre orice înţelegere care ar interveni între guvern şi reclamant;
(c) amână dezbaterile şi îl deleagă pe preşedintele Camerei să fixeze un nou termen, dacă va fi necesar.
Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată public la 18 decembrie 1986, în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Semnată: ,
Rolv Ryssdal, preşedinte Marc-Andre Eissen, grefier
| ← Sanchez Reisse contra Elvetiei - Nerespectarea procedurilor de... | H contra Belgiei - Avocat exclus din Barou Cerere de reinscriere → |
|---|
