Cauza Cenoiu contra România - Casari cu rejudecare multiple din cauza erorilor judecatoresti
(Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei 120/2011)
La originea cauzei se află o cerere îndreptată c. România, prin care 4 cetăţeni ai acestui stat, domnul David-Dumitru Cenoiu şi doamnele Constanţa Cenoiu, Ileana-Graţiela Cenoiu şi Clara-Maria Berindean (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 4 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
Primul reclamant, director al societăţii S., societate agroindustrială cu capital de stat, a făcut obiectul unei proceduri penale, fiind acuzat de înşelăciune, fals şi uz de fals. După ce a fost plasat în arest preventiv din data de 24 octombrie 1991 până la data de 30 octombrie 1992, a fost achitat prin Sentinţa din 22 decembrie 1997 a Judecătoriei Sibiu, ce a rămas definitivă prin neapelare.
Prin decizia definitivă din data de 7 decembrie 2001, Tribunalul Judeţean Mehedinţi a respins ca inadmisibil recursul primului reclamant împotriva soluţiilor de neîncepere a urmăririi penale emise în anii 2000 şi 2001 de către parchetele competente, cu privire la mai multe plângeri penale formulate de primul reclamant în anii 1998 şi 1999 şi îndreptate împotriva unor terţi acuzaţi de uz de fals şi de fals în declaraţii în cadrul procedurii penale desfăşurate împotriva sa. Instanţa a constatat că dreptul intern nu prevedea la data respectivă cale de atac judiciară împotriva unei soluţii a parchetului de neîncepere a urmăririi penale. în fine, printr-o decizie din data de 28 noiembrie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a confirmat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, emisă cu privire la alte plângeri penale ale primului reclamant împotriva unor terţi.
Prin Sentinţa din data de 22 ianuarie 1999, confirmată în apel prin decizia din data de 9 septembrie 1999 a Curţii de Apel Craiova, Tribunalul Judeţean Mehedinţi a respins acţiunea primului reclamant ca inadmisibilă, apreciind că ministerul nu putea fi considerat răspunzător în speţă, având în vedere prevederile art. 504 CPP şi dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Prin decizia din data de 9 iunie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul formulat de primul reclamant şi a casat, cu trimitere spre rejudecare, deciziile menţionate mai sus, pe motivul că art. 504 CPP trebuia interpretat în mod nelimitativ în caz de erori judiciare, conform Deciziei Curţii Constituţionale din data de 10 martie 1998.
Prin decizia din data de 25 martie 2002, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondate apelurile introduse de toate părţile litigiului şi, de asemenea, a respins ca inadmisibile cererile de intervenţie principală formulate la data de 11 februarie 2002 de ultimele două reclamante (art. 50 din codul de procedură civilă - CPC), fiind formulate tardiv în apel, fără acordul pârâţilor. în fine, instanţa a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de către cea de-a doua reclamantă la data de 27 februarie 2002 în interesul primului reclamant (art. 51 CPC).
Printr-o decizie din data de 30 ianuarie 2003, în calitate de instanţă de recurs, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat respingerea ca inadmisibile a cererilor de intervenţie principală ale ultimelor două reclamante. Instanţa a casat cu trimitere spre rejudecare restul deciziei din data de 25 martie 2002, menţionată mai sus, întrucât Curtea de Apel nu precizase motivele pentru care renunţase la administrarea unei noi expertize contabile, pe care iniţial o autorizase, şi pentru care respinsese mai multe motive de apel ale primului reclamant (actualizarea sumei acordate şi a cărţii sale de muncă); Curtea de Apel nu citase nici societatea S.
Prin decizia din data de 2 februarie 2006, pronunţată în recurs, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (denumirea Curţii Supreme începând din anul 2003) a respins recursurile formulate de toate părţile din litigiu, confirmând decizia menţionată mai sus.
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §1 din Convenţie
Reclamanţii susţin că durata procedurii civile în despăgubiri a încălcat principiul „termenului rezonabil” aşa cum este acesta prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, care stipulează următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea_ într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ ”. Guvernul se opune acestui argument.
A. Cu privire la admisibilitate
Invocând decizia din data de 30 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie care a statuat în calitate de instanţă de recurs că cererile de intervenţie ale ultimelor două reclamante erau inadmisibile, Guvernul invocă o excepţie de incompatibilitate ratione persoanae din cauza lipsei calităţii lor de victimă, neputându-se considera că au fost părţi în procedura civilă în discuţie.
Primul reclamant consideră că, din cauza suferinţelor suferite, familia sa trebuie să beneficieze de calitatea de victimă.
Curtea nu consideră necesar să analizeze excepţia ridicată de Guvern întrucât acest capăt de cerere urmează a fi respins ca inadmisibil, fiind vădit neîntemeiat în ceea ce le priveşte pe ultimele 3 reclamante. în acest sens, Curtea constată încă de la început că, presupunând chiar că ultimele două reclamante ar fi avut calitatea de victimă, perioada ce trebuie luată în considerare în ceea ce le priveşte a fost de circa 11 luni (între 11 februarie 2002 şi 30 ianuarie 2003). Faptul că aceste reclamante au utilizat alte căi de recurs pentru a contesta inadmisibilitatea cererilor lor de intervenţie, constatată printr-o decizie irevocabilă pronunţată asupra acestei chestiuni, nu poate modifica durata procedurii ce trebuie luată în considerare în ceea ce le priveşte. Referitor la cea de-a doua reclamantă, ea a fost parte în procedura litigioasă din 27 februarie 2002, data cererii sale de intervenţie accesorie în apel, până la data de 2 februarie 2006, adică o durată de aproape 4 ani pentru două grade de jurisdicţie. Presupunând chiar că partea interesată ar fi avut calitatea de victimă, în ciuda faptului că a intervenit în procedură fără a invoca un drept personal, ci exclusiv în interesul primului reclamant, durata menţionată mai sus nu ridică nicio problemă în ceea ce priveşte art. 6 §1 din Convenţie.
Prin urmare, ţinând cont de duratele în cauză, care nu sunt nerezonabile conform jurisprudenţei Curţii, acest capăt de cerere este, pentru ultimele 3 reclamante, vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§3 şi 4 din Convenţie.
În ceea ce îl priveşte pe primul reclamant, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 §3 din Convenţie. De asemenea, constată că el nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Cu privire la fondul cauzei
Guvernul consideră că speţa de faţă prezintă o complexitate deosebită, că nu există perioade de inactivitate imputabile autorităţilor judiciare şi că părţile, în special reclamanţii, au contribuit la prelungirea procedurii prin observaţiile trimise şi căile de atac formulate în faţa instanţelor.
Reclamantul consideră că durata procedurii în cauză a fost nerezonabilă.
În speţă, Curţii îi este suficient să constate că, în urma încălcării jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cauza nu a fost analizată pe fond timp de aproximativ 2 ani (noiembrie 1998 - noiembrie 2000) şi că a fost trimisă spre rejudecare de două ori în faţa instanţei de apel, din cauza erorii menţionate mai sus şi a omisiunii Curţii de Apel de a efectua o expertiză şi de a analiza sau de a-şi motiva răspunsul la argumentele reclamantului. Mai mult, trimiterea cauzei spre rejudecare putea continua la infinit, având în vedere că nu exista nicio prevedere legală care să o limiteze (Ispan c. România, nr. 67.710/01, § 45, 31 mai 2007, şi Wierciszewska c. Polonia, nr. 41.431/98, 25 noiembrie 2003, § 46). În plus, în opinia Curţii, trebuie ţinut cont şi de obiectul litigiului, care urmărea obţinerea unor despăgubiri din cauza detenţiei ilegale (Damian-Burueana şi Damian c. România, nr. 6.773, § 97, 26 mai 2009).
Curtea reiterează faptul că, chiar şi în sistemele juridice care consfinţesc principiul disponibilităţii, atitudinea părţilor nu îi scuteşte pe judecători să asigure celeritatea prevăzută de art. 6 § 1, citat mai sus. La fel şi atunci când colaborarea unui expert se dovedeşte necesară în cursul procedurii (vezi, mutatis mutandis, Surmeli c. Germania [GC], nr. 75.529/01, § 129, CEDO 2006- ...). Prin urmare, admiţând că speţa prezenta o anumită complexitate, din cauza expertizelor ce trebuiau efectuate, precum şi faptul că reclamantul a utilizat mai multe căi de atac, Curtea apreciază că atitudinea părţilor nu poate explica durata totală a procedurii.
Mai precis, părţii interesate nu i se poate reproşa că a folosit diferite căi de atac interne pentru a-şi apăra drepturile, instanţele admiţând de altfel mai multe dintre cererile sale de strămutare sau de recurs (vezi, mutatis mutandis, Simon c. Franţa, nr. 66.053/01 §31, 8 iunie 2004).
Curtea apreciază, aşadar, că nici complexitatea cauzei şi nici comportamentul reclamantului nu explică durata procedurii, privită în ansamblul său.
După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, durata procedurii litigioase nu corespunde cerinţei „termenului rezonabil".
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
Conform art. 41 din Convenţie, „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
Reclamanţii solicită suma de 12,5 milioane euro pentru prejudiciul material şi moral pe care l-au suferit din cauza pretinselor încălcări menţionate mai sus, precum şi obligarea statului român să publice, pe prima pagină a unui cotidian, un rezumat al hotărârii Curţii şi a sentinţei de achitare din data de 22 decembrie 1997.
Guvernul contestă aceste pretenţii şi face trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie. Curtea nu distinge nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere, la fel ca şi pe cea referitoare la publicarea hotărârilor menţionate mai sus. De altfel, Curtea reţine, în această privinţă, că O.U.G. nr. 48/2008 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă prevede condiţiile în care reclamanţii pot obţine publicarea hotărârii Curţii în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pe de altă parte, Curtea apreciază că primul reclamant a suferit daune morale certe din cauza duratei nerezonabile a procedurii în despăgubiri pentru detenţie ilegală. Statuând în echitate, Curtea îi acordă 1.200 euro cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
în unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe durata excesivă a procedurii referitor la primul reclamant şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 §1 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească primului reclamant, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 §1 din Convenţie, următoarele sume, ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:
(i) 1.200 euro (una mie două sute euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; (ii) 500 euro (cinci sute euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Cauza Cenoiu contra României - Casari cu rejudecare multiple din cauza erorilor judecatoresti
