Togănel şi Grădinaru contra României - Restituire apartament Vanzare ilegala Daune morale
| Comentarii |
|
HOTĂRÂRE STRASBOURG 29 iunie 2006(Cererea nr. 5691/03)
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la art. 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate suporta retuşuri de formă.
În afacerea Togănel şi Grădinaru contra România,
Curtea europeană a Drepturilor Omului (secţia 3), reunită în camera formată din:
Dnii: B. M. Zupancic,preşedinte,
L. Caflisch,
C. Birsan,
V. Zagrebelsky,
E. Myjer,
David Thor Bjorgvinsson,
Dna I. Ziemele,judecători,
Şi Dl. V. Berger,grefier de secţie
După ce au deliberat în camera de consiliu din data de 8 iunie 2006,
Dau hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURA:
1. La originea afacerii se află o cerere (nr. 5691/03) îndreptată contra României, ai cărei doi cetăţeni, dl Laurenţiu Togănel şi dna Ana Grădinaru („reclamanţii”), au sesizat Curtea la data de 3 februarie 2003, în virtutea art. 34 din Convenţia de salvgardare a drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de dl V. Garea, avocat din Târgu Mureş. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat prin agenta sa dna Roxana Rizoiu, apoi de dna Beatrice Rămăşcanu, din Ministerul Afacerilor Externe.
3. Cererea a fost atribuită secţiei a treia a Curţii art. 52 § 1 din regulament). În cadrul; acesteia, camera însărcinată cu examinarea afacerii (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.
4. La data de 24 iunie 2005, preşedintele celei de a treia secţii a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de art. 29 § 3, el a decis să fie examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul afacerii.
5. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul, au depus observaţii scrise pe fondul afacerii (art. 59 § 1 din regulament).
ÎN FAPT:
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
6. Reclamanţii sunt cetăţeni români şi locuiesc în Târgu Mureş.
7. În anul 1950, în virtutea decretului de naţionalizare nr. 92/950, Statul a luat în posesie un bun imobiliar, situat la nr. 3 din str. Mircea cel Bătrân din Eforie Sud, compus dintr-o casă care conţinea două apartamente şi terenul aferent. Acest bun a aparţinea tatălui reclamantului.
8. La data de 27 mai 1997, societatea „U”, gerantul bunurilor imobiliare ale Statului, a vândut către C. G. şi C. E. Un apartament compus din două camere (în suprafaţă totală de 64,26 mp), care era de fapt ocupat de aceştia în calitate de locatari. La data de 17 noiembrie 1997, aceeaşi societate gerantă vinde către D. G. Şi D. M. Vechi locatari ai Statului, restul din bunul imobiliar, adică un apartament compus din două camere (în suprafaţă totală de 47,37 mp).
1. Acţiunea în revendicare contra Statului
9. La data de 15 decembrie 1997, reclamanţii au formulat împotriva primăriei Constanţa şi a societăţii „U” o acţiune în revendicare care viza bunul imobiliar în cauză. Ei făceau cunoscut faptul că bunul a fost naţionalizat din greşeală, în virtutea decretului nr. 92/50, căci tatăl lor era exceptat de la naţionalizare.
10. Printr-o hotărâre din data de 5 martie 1998, tribunalul de primă instanţă din Constanţa a admis acţiunea lor, şi a constatat că bunul fusese naţionalizat din greşeală şi a ordonat primăriei să restituie apartamentul.
11. la apelul şi recursul părţilor pârâte, în datele de 12 octombrie 1998 şi 6 septembrie 1999, tribunalul judeţean şi Curtea de Apel Constanţa au confirmat hotărârea.
Acţiunea în anulare a contractelor de vânzare
12. În paralel, reclamanţii au formulat o acţiune în anulare a contractelor de vânzare Încheiate între societatea „U” şi locatarii D. G. Şi D. M. Şi C. G. şi
C. E. Ei susţineau că numitele contracte de vânzare au fost încheiate prin încălcarea legii nr. 112./95.
13. Printr-o hotărâre ante-pronunţată din data de 20 mai 1999, tribunalul de primă instanţă din Constanţa a decis să amâne hotărârea în aşteptarea încheierii procedurii în revendicare.
14. la data de 27 ianuarie 2000, reluând procedura, tribunalul a respins acţiunea reclamanţilor, pe motiv că locatarii erau, în momentul încheierii contractelor de vânzare, sub-cumpărători de bună credinţă. Reclamanţii au făcut apel împotriva acestei hotărâri.
15. printr-o hotărâre din data de 29 noiembrie 2000, tribunalul judeţean din Constanţa a admis dreptul la apel al reclamanţilor, şi, pe fond, a anulat contractele de vânzare. Tribunalul a judecat că Statul a luat în posesie bunul „fără titlu” şi că, în consecinţă, numitul bun nu putea să facă obiectul unui contract de vânzare în virtutea legii nr. 112/95.
16. La data de 11 iunie 2001, la recursul părţilor pârâte, Curtea de Apel Constanţa a casat hotărârea şi a retrimis afacerea în faţa aceluiaşi tribunal pentru o nouă hotărâre.
17. La data de 26 februarie 2002, tribunalul, reluând raţionamentul tribunalului de primă instanţă, a respins apelul reclamanţilor pentru lipsă de temei.
18. În urma recursului reclamanţilor, printr-o hotărâre definitivă din 22 noiembrie 2002, Curtea de Apel Constanţa a casat hotărârea dată în apel şi, admiţând parţial acţiunea reclamanţilor, a anulat contractul de vânzare încheiat între societatea „U” şi locatarii C. G. şi C. E. În ceea ce priveşte contractul de vânzare încheiat cu D. G. şi D. M., Curtea de Apel a respins cererea reclamantului pe motiv că cumpărătorii erau de bună credinţă în momentul încheierii contractului.
Cererea în restituire în aplicarea legii nr. 10/2001
19. La data de 19 august 2001, reclamanţii au depus o cerere de restituire a bunului în litigiu, în integralitatea sa. Cererii lor nu i s-a dat curs.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
20. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârileBrumărescu contra România([GC], nr. 8342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44),Străin şi alţii contra România(nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005),Păduraru contra România(nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şiPorteanu contra România(nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT:
I. DESPRE ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
21. reclamanţii au invocat faptul că vânzarea apartamentului către locatarii D.G. şi D.M., validată prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti la data de 22 noiembrie 2002, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care este redactat astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi”.
A. Asupra admisibilităţii
22. Curtea constată că această prejudiciere nu este în mod manifest lipsită de temei în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Ea observă, de altfel, că nu există nici un motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Pe fond
23. Guvernul consideră că acţiunea în anulare a contractului de vânzare nu are nici o incidenţă asupra dreptului de proprietate al reclamanţilor, pentru că nici titlul lor de proprietate, nici şansele lor de a obţine posesia bunului nu au fost afectate. Constatarea bunei credinţe a cumpărătorilor nu echivalează cu o negare a titlului de proprietate a reclamanţilor, nici cu o confirmare a titlului de dobânditor. Astfel, procedura litigioasă nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamanţilor. Ei ar fi avut mai multe şanse de a-şi vedea restituite bunurile lor, formulând o nouă acţiune în revendicare. Chiar dacă decizia litigioasă constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor, aceasta era prevăzută prin lege, şi urmărea un scop legitim şi era potrivită. În sfârşit, Guvernul consideră că reclamanţii puteau obţine o despăgubire în virtutea legii nr. 10/2001.
24. Reclamanţii contestă această teză. Ei consideră că bunul lor a devenit în mod ilegal proprietatea Statului şi că terţii dobânditori nu erau de bună credinţă în momentul încheierii numitelor contracte de vânzare. În sfârşit, contractul de vânzare încheiat cu D.G. şi D.M. ar fi putut fi anulat de către tribunalele interne.
25. Curtea aminteşte că, în afacereaStrăin, menţionată (§ § 39 şi 59), ea a considerat că vânzarea de către Stat a unui bun al altuia către terţi de bună credinţă, chiar când aceasta este anterioară confirmării în justiţie de o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, constituie o privare, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.
26. mai mult, în afacereaPăduraru, menţionată, (§ 112), Curtea constată că Statul a eludat obligaţia sa pozitivă de a acţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare. Ea consideră, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunurilor sale deşi dispunea în acest timp de o hotărâre definitivă care condamna Statul la restituirea acestuia.
27. În speţă, Curtea nu vede motivul pentru a se îndepărta de jurisprudenţa amintită, situaţia de fapt fiind sensibil aceeaşi. În acelaşi fel ca în afacereaBrumărescumenţionată mai sus, în prezenta afacere terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate să facă obiectul unei confirmări definitive. Îi ca în afacereaStrăin, menţionată, reclamanţii În speţă au fost recunoscuţi drept proprietari legitimi, tribunalele judecând drept incontestabil titlul lor de proprietate, În ce priveşte caracterul abuziv al naţionalizării.
28. Curtea observă că vânzarea bunului reclamanţilor, în virtutea legii nr. 112/1995, îi împiedică să se bucure de dreptul lor de proprietate şi că nici un fel de despăgubire nu le-a fost acordată pentru această privare de drept. Într-adevăr, cu toate că ei au depus o cerere de despăgubire în virtutea legii nr. 10/2001 pentru partea vândută către terţi, reclamanţii nu au primit până astăzi nici un răspuns.
29. Curtea ia notă că, la data de 22 iulie 2005, legea nr. 247/2005 a fost adoptată modificându-se legea nr. 10/2001. această nouă lege acordă un drept la despăgubire, la nivelul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit, persoanelor care se află în aceeaşi situaţie cu reclamanţii. Curtea observă că legea citată propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor în natură, de a le fi acordată o despăgubire sub forma unei participaţii, în calitate de acţionari, la un organism de plasare de valori mobiliare (OPVCM). În principiu, persoanele care au dreptul să primească o despăgubire pe această cale, vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni, odată societatea cotată la bursă.
30. Curtea ia notă că, la data de 29 decembrie 2005, societatea anonimă „Proprietatea” a fost înscrisă la registrul comerţului de la Bucureşti. În scopul ca acţiunile emise de către această societate anonimă să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie urmată procedura de agrementare de către Consiliul naţional al valorilor mobiliare („CNVM”). Conform calendarului previzional al fondului „Proprietatea”, operaţia de conversie a titlurilor în acţiuni, ar fi trebuit să intervină în luna martie 2006, iar intrarea efectivă la bursă în luna decembrie 2006.
31. În speţă, a presupune că cererea de restituire formulată de către reclamanţi în virtutea legii nr. 10/2001 să fie admisibilă şi să facă obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că fondul „Proprietatea” nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Pornind de aici, Curtea consideră că ţinerea în şah a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra apartamentului compus din două camere (47,37 mp), situat în str. Mircea cel Bătrân nr. 3 din Eforie Sud, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, i-a făcut să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1.
De aici se trage concluzia unei violări a acestei dispoziţii.
II. DESPRE APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
32. În termenii art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o ştergere imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
33. Reclamanţii cer restituirea apartamentului vândut către D.G. şi D.M. sau acordarea unei despăgubiri de 600.000 de euro (EUR), reprezentând valoarea acestuia. Ei nu au furnizat nici un raport de expertiză în acest sens. Ei cer 10.000 de euro (EUR), cu titlul de prejudiciu moral pentru „traumatismele psihice” suportate timp de 8 ani.
34. Guvernul consideră că valoarea de piaţă totală a bunului (inclusiv apartamentul deja restituit reclamanţilor) este de 31.153 euro. În acest sens, el furnizează avizul unui expert imobiliar.
35. Curtea aminteşte că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul pârât, obligaţia juridică, în ce priveşte Convenţia, de a da un termen pentru această încălcare şi de a şterge consecinţele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor, art. 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea faţă de care s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul „echitabil” şi partea din frază „dacă este cazul” sunt martori ai acestui lucru.
36. Printre elementele luate în consideraţie de către Curte, atunci când ea hotărăşte în materie, figurează prejudiciul material, adică pierderile efective suportate ca o consecinţă directă a încălcării invocate, şi prejudiciul moral, adică reparaţia stării de angoasă, de neplăceri şi de incertitudini, rezultate din această încălcare, ca şi a altor prejudicii, nemateriale (vezi, printre altele,Ernestina Zullo contra Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
37. În plus, acolo unde diversele elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincţia între prejudiciu material şi prejudiciu moral se dovedeşte dificil, Curtea poate fi adusă la examinarea lor globală (Comingersoll contra Portugalia[GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
38. În circumstanţele în speţă, Curtea consideră că restituirea apartamentului compus din două camere (47,37 mp), situat în str. Mircea cel bătrân nr. 3 din Eforie Sud, vândut către D.C. şi D.M., aşa cum a fost ordonată prin hotărârea definitivă dată la data de 5 martie 1998 de către tribunalul de primă instanţă din Constanţa, ar plasa reclamanţii mai mult decât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi găsit dacă exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost nerecunoscute. În situaţia în care Statul pârât nu procedează la o asemenea restituire într-un termen de 3 luni, începând cu ziua în care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că Statul va trebui să verse persoanelor interesate, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a apartamentului.
39. În această privinţă, Curtea ia notă cu interes despre faptul că legea nr. 247/2005, care aduce modificarea legii nr. 10/2001 asupra restituirii bunurilor naţionalizate, atât legal cit şi ilegal, intrată în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală, în ceea ce priveşte reparaţiile datorate cazurilor de cate ilicite şi confirmate de o manieră constantă prin ea însăşi în jurisprudenţa referitoare la privările ilegale saude facto(Papamichalopouloscontra Grecia(satisfacţie echitabilă), hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A, nr. 330-B, pag. 59-61, §§ 36-39,Zubani contra Italia, hotărârea din 7 august 1996,Culegere dehotărâri şi decizii1996-IV, pag. 1078, § 49, şiBrumărescu contra România(satisfacţie echitabilă) citat, §§ 22 şi 23).
40. Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările operate de către regimul comunist şi prevede obligaţia restituirii în natură a bunului ieşit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei asemenea privări. În cazul în care este imposibil să se restituie din cauza, de exemplu, a vânzării unui terţ de bună credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul acordării (titlul I, secţiunea I, articolele 1, 16 şi 43 din lege).
41. În speţă, fiind vorba despre determinarea sumei despăgubirii care poate fi vărsată reclamanţilor, Curtea ia notă că singurul document care atestă valoarea de piaţă a bunului este avizul expertului imobiliar angajat de Guvern, asupra întregului imobil.
42. Ţinând cont de informaţiile de care dispune despre preţurile pe piaţa imobiliară locală, Curtea consideră că valoarea de piaţă actuală a bunului este de 14.000 EUR.
43. Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat atingeri grave dreptului reclamanţilor la respectarea bunului lor, pentru care suma de 1.400 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suportat.
B. Dobânzi moratorii
44. Curtea judecă drept potrivit să se bazeze pe indicii dobânzilor moratorii pe indicii dobânzii facilităţii de împrumut marginal a băncii centrale europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1.Declarăcererea admisibilă;
2.Pronunţăcă a avut loc o încălcare a art. 1 din protocolul nr. 1;
3.Pronunţă
a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul compus din două camere (47,37 mp), situat în str. Mircea cel bătrân nr. 3, în Eforie Sud, în trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie;
b) că în lipsa unei atare restituiri, Statul pârât trebuie să verse reclamanţilor, în aceleaşi trei luni, suma de 14.000 EUR (patrusprezece mii euro) pentru prejudiciul material, plus orice altă sumă care poate fi datorată cu titlul de impozit;
4.Pronunţăcă Statul pârât trebuie să verse reclamanţilor, în aceleaşi trei luni, următoare: 1.400 EUR (una mie patru sute euro) ca prejudiciu moral;
5.Pronunţăcă sumele în chestiune vor fi convertite în moneda Statului pârât, la nivelul aplicabil la data reglementării;
6.Pronunţăcă începând cu expirarea termenului menţionat şi până la vărsarea sumelor, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă având valoarea egală cu cea a facilităţii acordate de Banca centrală europeană, aplicabilă în timpul acestei perioade, mărită cu trei puncte procentuale;
7.Respingecererea de satisfacţie echitabilă pentru tot ce este în plus.
Dată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 29 iunie 2006, în aplicarea articolelor 77 § § 2 şi 3 din regulament.
Vincent BERGER Bostjan M. ZUPANCIC
Grefier Preşedinte
Traducere: BEATRICE NITA - ERDELY
| ← Cornel Victor METES împotriva României - Impozit perceput... | Diferenţă de tratament Pensie Proporţionalitate - P.M. contra... → |
|---|
