Hotărâre CEDO în Cauza Cutean împotriva României din 2.12.2014

I. Circumstanțele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în 1965 și este în prezent deținut în Penitenciarul Jilava.

A. Contextul cauzei

6. Prin decizie a prim-ministrului României, în perioada 29 noiembrie 2002-20 decembrie 2004, reclamantul a ocupat funcția de secretar de stat la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 (Secretariatul de Stat).

7. La 7 decembrie 2002, ca urmare a numirii sale în funcția de secretar de stat, reclamantul și-a delegat atribuțiile de președinte al Asociației Revoluționarilor "Club 22" (Asociația) vicepreședintelui respectivei organizații. În conformitate cu dispozițiile acordului semnat la aceeași dată, acesta nu și-a delegat dreptul de semnătură referitor la contul bancar și alte numeroase obligații de importanță majoră pentru organizație și membrii săi, acestea urmând să fie stabilite de comun acord la o dată ulterioară.

8. Prin Hotărârea din 25 mai 2005, Curtea de Conturi a României a analizat raportul de control redactat după inspecția documentelor financiare și a activității Secretariatului de Stat pe anul 2004. S-a observat inter alia că, deși reclamantul a fost eliberat din funcție la 20 decembrie 2004, acesta a continuat chiar și după data respectivă să semneze și să autorizeze plăți în numele Secretariatului de Stat. Uzând în mod ilegal de atribuția sa de a autoriza plăți, reclamantul a aprobat plata sumei de 2.907.902.590 RON (aproximativ 75.190 euro) din fonduri publice sub forma unei subvenții pentru Asociație care să acopere cheltuielile acesteia cu chiria și cu utilitățile, în pofida lipsei unui angajament legal cu sus-menționata Asociație, așa cum prevedea legea. Prin urmare, Curtea de Conturi a trimis cauza Curții de Apel București și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea efectuării de cercetări cu privire la răspunderea administrativă și, respectiv, penală a reclamantului.

B. Procesul penal împotriva reclamantului

9. La 25 ianuarie 2006, Direcția Națională Anticorupție a început urmărirea penală împotriva reclamantului și a coinculpatei pentru folosirea influenței și a unor informații ce nu sunt destinate publicității, obținute în virtutea funcției, în scopul obținerii unor foloase materiale necuvenite pentru sine sau pentru alte persoane. S-a reținut că la 21 și 22 decembrie 2004 reclamantul, deși eliberat din funcția de secretar de stat, a autorizat plăți în cuantum de aproximativ 75.000 EUR din contul Secretariatului în cel al Asociației al cărei președinte era. Deși legea impunea acest lucru, nu a fost semnat niciun angajament legal între cele două organizații și, deși nu era înregistrat ca locatar, reclamantul locuia în clădirea unde se aflau birourile Asociației.

10. La o dată nespecificată, Direcția Națională Anticorupție i-a trimis în judecată pe reclamant și coinculpată, reținând în sarcina acestora faptul că au exploatat influența și informațiile obținute în virtutea funcției pentru obținerea unui folos material necuvenit.

11. La termenele din 31 mai și 23 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a examinat o parte din susținerile reclamantului și ale părților referitoare la aspecte de procedură.

12. La termenul din 1 noiembrie 2006, completul de judecată format din 3 judecători l-a audiat pe reclamant cu privire la acuzațiile care îi erau aduse. În plus, a încuviințat cererea reclamantului de efectuare a unei expertize financiare și depunerea de documente la dosar ca mijloace de probă.

13. La termenele din 29 noiembrie 2006, 21 februarie, 21 martie, 23 aprilie și 26 septembrie 2007 au fost audiați martorii din dosar. Au fost audiați, în special, C.C., G.M., G.N.V., F.Z., G.B., D.H., M.L.N., C.G., N.R. și T.M. De asemenea, instanța a examinat susținerile părților și cererile acestora de administrare de probe și a reținut că au fost depuse la dosar documente, inclusiv raportul de expertiză solicitat de reclamant.

14. Reclamantul a fost prezent la termenul din 29 noiembrie 2006, când a fost audiat martorul G.N.V.

15. În perioada 26 octombrie 2007-20 noiembrie 2008 au avut loc încă șase ședințe de judecată la ÎCCJ, în care instanța a examinat diferitele argumente ale părților, a admis obiecțiunile părților la raportul de expertiză depus la dosar, a dispus efectuarea unei noi expertize financiare după ce expertul a răspuns obiecțiunilor inițiale și a încuviințat obiecțiunile suplimentare formulate la noul raport de expertiză.

16. Prin Încheierea din 12 ianuarie 2009, ÎCCJ a declinat competența de soluționare a cauzei către Judecătoria Sectorului 1 București, întrucât mandatul reclamantului de membru al Parlamentului României expirase, iar instanța supremă nu mai avea competență pentru examinarea cauzei.

17. Niciunul dintre judecătorii care au făcut parte din completul de la ÎCCJ care a examinat cauza reclamantului anterior declinării competenței de soluționare nu mai putea continua să îi judece cauza după acest moment.

18. În perioada 23 martie-1 iunie 2009 judecătoria, în complet format din judecător unic, a analizat în patru ședințe de judecată unele cereri ale părților cu privire la aspecte legate de procedură, le-a permis părților să analizeze răspunsul expertului la obiecțiunile lor suplimentare, s-a pronunțat cu privire la cererea reclamantului referitoare la necesitatea unor explicații suplimentare din partea expertului și a analizat documente necesare pentru clarificarea concluziilor raportului de expertiză. La 1 iunie 2009 instanța a declarat terminată cercetarea judecătorească și a amânat soluționarea cauzei pentru ca părțile să depună concluzii pe fondul cauzei și pentru dezbateri.

19. La 4 iunie 2009, în etapa dezbaterilor, judecătoria, în complet format dintr-un judecător unic, a ascultat concluziile părților pe fondul cauzei. De asemenea, i-a acordat reclamantului ultimul cuvânt. Instanța a rămas în pronunțare și a amânat pronunțarea până la 15 iunie 2009.

20. Prin Hotărârea din 15 iunie 2009, Judecătoria Sectorului 1 București, în complet format din judecător unic, l-a condamnat pe reclamant la 5 ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de efectuare a unor operațiuni financiare incompatibile cu funcția, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, în scopul obținerii unor foloase materiale necuvenite, precum și pentru abuz în serviciu, la 5 ani de închisoare, fără a-i audia pe reclamant sau pe martori în mod direct. În baza documentelor disponibile, a facturilor fiscale și a prevederilor legale, instanța a reținut că, în scopul de a acoperi cheltuielile Asociației cu chiria și cu utilitățile, reclamantul și coinculpata au creat în mod ilegal un program coordonat și finanțat de către stat pentru a sprijini toate organizațiile similare cu Asociația, care au întâmpinat greutăți în achitarea utilităților. Ulterior, acesta a aprobat cererea Asociației de finanțare și a dispus plăți din fondurile publice disponibile către respectiva organizație. Reclamantul și coinculpata au aprobat și au dispus plățile, știind că nu există niciun angajament legal încheiat cu Asociația și că nu fuseseră depuse facturi care să justifice cererea pentru finanțare a Asociației.

21. Instanța a reținut că C.C. și F.Z au depus mărturie și cu privire la modalitățile de plată a fondurilor, afirmând că Asociația fusese singura organizație care aplicase pentru finanțare și că era necesar un angajament legal sau un contract pentru ca aceasta să acceseze fondurile în cauză. Aceeași concluzie a fost prezentată și de cel de-al doilea raport de expertiză, care a constatat că declarația făcută de G.N.V. în numele Asociației nu echivala cu un angajament contractual. Mai mult, coinculpata a declarat, cu ocazia confruntării cu reclamantul, că ea îl avertizase pe acesta cu privire la lipsa unui angajament legal, dar că i s-a cerut să semneze ordinele de plată pe motiv că declarația lui G.N.V. echivala cu un astfel de angajament.

22. Instanța a afirmat, în continuare, că, în circumstanțe obișnuite, disponibilitatea unor fonduri publice trebuia să fie mediatizată, astfel încât toate organizațiile vizate să le poată accesa. Totuși, reclamantul nu a făcut acest lucru. Ținând seama de acest aspect, instanța a considerat relevantă mărturia lui T.M., conform căreia nu a fost la curent cu existența programului, iar reclamantul a negat existența fondurilor, atunci când martorul l-a întrebat despre acest lucru. Instanța a reținut că mărturia lui T.M. a fost confirmată de C.G. și de G.B. În același timp, în baza mărturiilor lui G.N.V. și G.M., a observat că reclamantul a inițiat programul ca urmare a solicitării lui G.N.V. de asistență în numele Asociației.

23. S-a mai reținut, în baza actelor aflate la dosar, precum și a declarațiilor reclamantului și ale coinculpatei, că acesta a continuat să caute fonduri suplimentare prin redirecționarea fondurilor destinate altor programe în scopul de a acoperi toate datoriile Asociației. Cu toate acestea, numai o parte din fondurile atribuite Asociației au fost folosite pentru achitarea chiriei. Restul fondurilor au fost redirecționate într-un cont bancar administrat de reclamant.

24. Instanța a considerat - în baza contractelor de închiriere disponibile și a declarațiilor reclamantului - că reclamantul locuia în clădirea unde se aflau birourile Asociației. Bazându-se pe mărturia lui G.N.V., instanța a respins susținerile reclamantului că acesta nu era singurul membru al Asociației care locuia în clădire. Instanța a considerat că circumstanțele privind domiciliul reclamantului erau relevante, pentru că acestea clarificau motivația acestuia pentru acțiunile sale. Reclamantul a formulat apel.

25. La 19 aprilie 2010, acesta a cerut Tribunalului București să îi audieze din nou pe martorii T.M., C.G. și G.N.V. A motivat că nu fusese prezent când cei trei martori au fost audiați de instanță. În plus, era necesar ca cei trei martori să fie audiați din nou, pentru a clarifica faptele, întrucât instanța de fond a schimbat sensul mărturiilor lor. Mai mult, reclamantul a arătat că a formulat o plângere penală împotriva lui T.M. pentru mărturie mincinoasă.

26. La același termen, reclamantul a solicitat Tribunalului București să audieze trei martori noi. El a motivat că acești trei martori puteau să clarifice modul în care reprezentanții celorlalte organizații și ai experților financiari au interpretat actele administrative depuse de reclamant, iar acest lucru ar fi dovedit că nu a înșelat autoritățile statului atunci când a inițiat programul și că toate documentele redactate sau semnate de el au fost făcute publice și au fost general accesibile. De asemenea, noii martori ar fi putut clarifica anumite circumstanțe cu privire la acordul redactat de G.N.V în numele Asociației.

27. La același termen, Tribunalul București a respins cererile reclamantului. Reclamantul a fost informat că putea oferi instanței informații cu privire la derularea cercetărilor față de T.M. În plus, instanța a hotărât că cererea reclamantului referitoare la primii trei martori privea de fapt interpretarea dovezilor, dat fiind că declarațiile martorilor și motivarea instanței de fond erau disponibile în scris. Instanțele de apel și recurs aveau sarcina de a interpreta probele. Prin urmare, nu era nevoie de noi declarații ale martorilor, având în vedere că declarațiile disponibile erau date și semnate sub jurământ. Cei trei martori au fost audiați în cursul urmăririi penale și în fața primei instanțe, unde reprezentantul legal al reclamantului le-ar fi putut pune întrebări în scopul clarificării circumstanțelor cauzei.

28. În ceea ce privește cererea reclamantului referitoare la audierea a trei noi martori, instanța a considerat că aceasta nu era utilă soluționării cauzei, întrucât niciun martor nu ar putea să evalueze și să clarifice interpretarea experților sau a reprezentanților celorlalte organizații.

29. În cadrul dezbaterilor, la 21 februarie 2011, reclamantul a solicitat Tribunalului București să verifice dacă, la termenul la care au avut loc dezbaterile în cauză, Judecătoria Sectorului 1 București îi acordase într-adevăr ultimul cuvânt.

30. La același termen, tribunalul a respins cererea reclamantului, pe motiv că dovezile de la dosar arătau că acestuia i se acordase ultimul cuvânt în fața judecătoriei. În plus, acesta a putut să se adreseze instanței de apel pe fondul cauzei.

31. Prin Hotărârea din 1 aprilie 2011, după ce a examinat afirmațiile și argumentele reclamantului, Tribunalul București a respins apelul ca nefondat. Martorii și reclamantul nu au fost audiați în mod direct de tribunal. S-a reținut inter alia că plângerea penală împotriva lui T.M. pentru mărturie mincinoasă nu era suficient de relevantă, având în vedere probele covârșitoare care susțineau acuzațiile aduse împotriva reclamantului. În plus, natura confidențială a informației folosite de reclamant nu a fost un factor care i-a influențat condamnarea, având în vedere natura acuzațiilor împotriva acestuia. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii, invocând din nou faptul că nu i s-a permis să aibă ultimul cuvânt în fața judecătoriei.

32. Prin Hotărârea definitivă din 7 februarie 2012, după ce a analizat afirmațiile și argumentele pe care reclamantul și-a întemeiat recursul și fără a-l audia pe el sau pe martori, Curtea de Apel București a respins recursul ca nefondat. A reținut inter alia că, potrivit normelor de procedură penală, inculpatul are dreptul de a avea ultimul cuvânt în fața instanței înainte de încheierea dezbaterilor. În timpul pledoariei sale, inculpatului nu i se pot pune întrebări pentru a-i permite să prezinte toate argumentele pe care dorește să le aducă în sprijinul apărării sale. Prin urmare, drepturile reclamantului la apărare nu au fost încălcate, dat fiind că instanța, în timp ce se afla în pronunțare, i-a permis să depună concluzii scrise înainte de pronunțarea hotărârii. Reclamantul a formulat contestație în anulare împotriva hotărârii. El a argumentat că, deși a fost audiat de Înalta Curte de Casație și Justiție la 1 noiembrie 2006, niciuna dintre instanțele care l-au condamnat nu l-a ascultat în mod direct, deși erau obligate prin lege să facă acest lucru.

33. La 24 februarie 2012 Curtea de Apel București a respins contestația în anulare. S-a reținut că nu se putea constata faptul că reclamantul nu a fost ascultat de instanța de fond, având în vedere că a fost audiat de Înalta Curte de Casație și Justiție și că-în conformitate cu normele relevante de procedură penală - instanța în favoarea căreia a fost declinată competența de soluționare a cauzei putea folosi documentele și măsurile luate de instanța de trimitere. Mai mult, reclamantul a fost prezent și a fost asistat de un reprezentant legal înaintea instanței de apel. Prin urmare, conform normelor de procedură penală, instanța de recurs nu era obligată să îl asculte.

C. Condițiile fizice de detenție și de transport

34. În primele sale scrisori, reclamantul s-a plâns Curții că, în arestul Poliției Municipiului București, în Penitenciarul-Spital Jilava și în Penitenciarul Rahova, camerele de detenție erau supraaglomerate și neseparate de spațiile sanitare. În plus, în Penitenciarul Jilava camerele de detenție erau supraaglomerate, iar el a fost obligat să stea în pat în mod constant, din cauza lipsei de spațiu; condițiile de igienă erau necorespunzătoare, iar funcționarea instalațiilor sanitare defectuoasă; nu a beneficiat niciodată de apă caldă și i s-a permis să se spele numai de două ori pe săptămână împreună cu alte o sută de persoane; activitatea fizică în exterior a fost limitată la numai o oră pe zi, iar hrana a fost necorespunzătoare. În fine, autoritățile penitenciare l-au transportat în mod regulat timp de aproximativ o oră pentru a ajunge la ședințele de judecată, împreună cu alte persoane lipsite de libertate, în vehicule care nu aveau geamuri sau lumină artificială și nicio altă formă de ventilație.

35. La 2 august 2013, după ce cauza a fost comunicată Guvernului, reclamantul a informat Curtea că dorește să renunțe la pretențiile lui referitoare la presupusa încălcare a art. 3 din Convenție.

II. Dreptul intern relevant

36.Art. 42 alin. 2 din vechiul Cod de procedură penală prevedea că instanța căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite și poate menține măsurile dispuse de instanța care a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei.

37.Art. 292 alin. 2 și 3 din același cod prevedeau că, pe durata procesului, completul de judecată trebuia să rămână același. Când acest lucru nu era posibil, completul putea fi schimbat până la începerea dezbaterilor. Dacă compunerea completului se schimba după începerea dezbaterilor, acestea trebuiau reluate.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție

38. Reclamantul s-a plâns Curții cu privire la condițiile materiale ale detenției sale în arestul Poliției Municipiului București, în Penitenciarul-Spital Jilava și în Penitenciarul Rahova, precum și de condițiile de transport la ședințele de judecată. Acesta a invocat art. 3 din Convenție, care prevede:

"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."

A. Argumentele părților

39. Guvernul, făcând referire la scrisoarea reclamantului din 2 august 2013, a solicitat Curții să respingă capătul de cerere, în temeiul art. 3 și art. 37 § 1 lit. a) din Convenție.

40. Reclamantul nu a prezentat observații în această privință.

B. Motivarea Curții

41. Curtea reține că, prin scrisoarea din 2 august 2013, după ce au fost comunicate Guvernului câteva dintre capetele sale de cerere, reclamantul a informat Curtea că dorește să renunțe la capătul de cerere referitor la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție.

42. În aceste circumstanțe și în temeiul art. 37 § 1 lit. a) din Convenție, Curtea consideră că examinarea acestui capăt de cerere nu mai este justificată. Mai mult, conform art. 37 § 1 in fine, Curtea nu identifică circumstanțe speciale referitoare la respectarea drepturilor omului așa cum sunt definite în Convenție și în protocoalele sale, care impun examinarea în continuare al acestui capăt de cerere al reclamantului.

43. În consecință, acest capăt de cerere al reclamantului trebuie să fie scos de pe rol.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenție

44. Reclamantul s-a plâns că procesul penal împotriva sa a fost inechitabil, mai ales în măsura în care nici el, nici martorii nu au fost audiați în mod direct de către instanțele care l-au condamnat. Acesta a invocat art. 6 din Convenție, care, în părțile sale relevante, prevede:

"1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [_] a cauzei sale, de către o instanță [_], care va hotărî [_] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. [_]

3. Orice persoană acuzată de o infracțiune are următoarele garanții minime: [_]

c. să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el [...]

d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;".

A. Cu privire la admisibilitate

45. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. În continuare, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părților

46. Reclamantul a argumentat că dreptul de a se apăra în persoană i-a fost încălcat, întrucât nu a fost ascultat în mod direct de niciunul dintre judecătorii care l-au condamnat. Deși a fost audiat de Înalta Curte de Casație și Justiție înainte de declinarea competenței de soluționare a cauzei, niciunul dintre judecătorii care l-au ascultat nu a făcut parte din completul care l-a condamnat.

47. Reclamantul a afirmat și că jurisprudența Curții invocată de Guvern - în care s-a constatat o încălcare a art. 6 din Convenție, pentru că o instanță de recurs a condamnat un inculpat fără a asculta în mod direct mărturia lui - este aplicabilă în acest caz. În special, dacă garanțiile stabilite de art. 6 din Convenție au fost încălcate în cazurile sus-menționate, faptul că toate instanțele care au condamnat un inculpat nu l-au audiat în mod direct ar justifica și mai mult existența unei încălcări a art. 6 din Convenție.

48. Reclamantul a susținut că, deși normele de procedură penală îi permit instanței în favoarea căreia s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei să folosească actele îndeplinite și să mențină măsurile dispuse de instanța desesizată, aceste norme nu scutesc instanța căreia i s-a trimis cauza de obligația de a garanta dreptul inculpatului de a se apăra. Mai mult, normele de procedură penală aplicabile în cauză nu impun o astfel de obligație instanțelor naționale, ci mai degrabă le permit să evalueze ce parte din măsurile luate de celelalte instanțe pot fi menținute. Cu toate acestea, cerințele referitoare la un proces echitabil trebuie respectate, iar în cazul reclamantului acest lucru nu a fost realizat, având în vedere că el și martorii nu au fost audiați în mod direct de instanțele care l-au condamnat.

49. Reclamantul a arătat că, deși în cauza de față a existat un motiv obiectiv pentru declinarea competenței de soluționare a cauzei, nu a existat niciun motiv pentru care noul complet care l-a condamnat nu ar fi putut să îi audieze pe acesta și pe martori în mod direct.

50. Reclamantul a susținut că, în prezenta cauză, spre deosebire de cauzele Karjalainen împotriva Finlandei, nr. 30.519/96, Decizia Comisiei din 16 aprilie 1998, nepublicată, și P.K. împotriva Finlandei (dec.), nr. 37.442/97, 9 iulie 2002, a fost schimbat întregul complet de judecători care i-a ascultat pe reclamant și pe martori în mod direct. De asemenea, deși ședințele de judecată ale instanțelor naționale erau în mod normal înregistrate, declarațiile martorilor nu au fost transcrise cuvânt cu cuvânt, iar președintele de ședință i-a dictat declarația grefierului. Acest din urmă argument a fost chiar mai relevant, dat fiind că reclamantul a solicitat în mod expres instanței de apel să îi asculte din nou pe trei dintre martori, pretinzând că exista o problemă cu privire la interpretarea mărturiilor lor. În plus, reclamantul a contestat în mod constant veridicitatea declarațiilor lui T.M. și a depus plângere penală împotriva lui pentru mărturie mincinoasă. Mai mult, spre deosebire de situația din Karjalainen, procedura împotriva reclamantului a fost penală, și nu civilă. Prin urmare, respectarea de către autorități a cerințelor art. 6 din Convenție trebuia să fie analizată mai strict. Cauzele menționate anterior și invocate de Guvern au vizat situații în care martori importanți nu au fost ascultați în mod direct de noile instanțe, dar niciuna dintre acestea nu a analizat o situație în care chiar inculpatul nu a fost ascultat în mod direct de instanțele care l-au condamnat. Prin urmare, aceste cauze nu pot fi folosite ca justificare pentru o instanță națională care a condamnat o persoană fără a o asculta înainte de pronunțarea hotărârii.

51. Reclamantul a susținut că, deși documentele și rapoartele de expertiză au fost luate în considerare de instanțele naționale când l-au condamnat, declarațiile martorilor au jucat un rol decisiv în condamnare. În special, instanța de fond a stabilit lipsa angajamentului legal cerut, care reprezenta unul dintre elementele infracțiunii, bazându-se pe declarațiile mai multor martori. În plus, întemeindu-se pe declarațiile martorilor C.G. și T.M., instanța a concluzionat că reclamantul nu a pus la dispoziția celorlalte organizații informațiile cu privire la existența fondurilor cu scopul favorizării propriei organizații și a acționat cu rea-credință. Mai mult, instanța a stabilit că reclamantul a obținut foloase în urma comiterii infracțiunii, bazându-se pe declarația lui G.N.V., care a afirmat că reclamantul era singura persoană care locuia în clădirea unde se aflau birourile Asociației. Chiar dacă a contestat declarațiile martorilor menționați anterior, instanțele naționale au refuzat să îi audieze din nou.

52. Reclamantul a susținut că, deși la 21 februarie 2011 s-a plâns instanței de apel că nu a fost ascultat în mod corespunzător de instanța de fond, plângerea sa nu a primit niciun răspuns. Mai mult, deși și-a reiterat plângerea înaintea instanței de recurs, aceasta a respins-o, pe motiv că i s-a permis să depună concluzii scrise.

53. Reclamantul a argumentat că faptul că i s-a permis să depună concluzii scrise nu echivala cu a fi ascultat în mod direct de instanță în timpul procesului, pentru că, în timpul unei audieri, un inculpat își putea prezenta propria versiune a faptelor, putea să se apere, iar instanța putea în mod direct și personal să îi evalueze credibilitatea și veridicitatea afirmațiilor. În plus, instanța putea să pună întrebări cu privire la circumstanțele cauzei care erau neclare sau contestate.

54. Guvernul a arătat că procesul penal împotriva reclamantului a îndeplinit cerințele impuse de dreptul la un proces echitabil, iar caracterul echitabil general al procedurii nu a fost afectat de faptul că instanțele naționale nu i-au ascultat în mod direct pe reclamant și pe martori.

55. Guvernul a susținut că - spre deosebire de Cauza Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, 27 iunie 2000 - în cauza de față Înalta Curte de Casație și Justiție i-a ascultat pe reclamant și pe martori pe larg cu privire la acuzațiile aduse. Prin urmare, reclamantul nu s-a putut plânge că nu a fost respectat principiul unui proces echitabil în ancheta penală împotriva acestuia. Atât ÎCCJ, cât și Judecătoria Sectorului 1 București au jucat rolul de instanțe de fond. În plus, normele de procedură penală relevante i-au permis instanței în favoarea căreia s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei să folosească actele îndeplinite și să mențină măsurile dispuse de instanța desesizată. Mai mult, componența completului de judecători putea fi schimbată înainte să înceapă dezbaterile pe fondul cauzei. Prin urmare, chiar dacă această cauză ar fi fost examinată de la început de Judecătoria Sectorului 1 București, reclamantul ar fi putut totuși să fie în situația de a fi condamnat de un complet de judecători care nu l-a ascultat în mod direct.

56. Invocând cauzele Karjalainen și P.K. împotriva Finlandei, citate supra, Guvernul a susținut că principiul nemijlocirii nu poate fi interpretat ca o interdicție permanentă a unei schimbări în alcătuirea unui complet de judecători, în timpul unui proces, și că ar putea apărea factori de natură administrativă sau procedurală care ar putea face ca participarea unui judecător într-un proces să devină imposibilă.

57. În cazul reclamantului, declinarea competenței de soluționare a cauzei a fost necesară conform normelor de procedură penală relevante. De asemenea, procesele-verbale în care au fost consemnate declarațiile reclamantului și ale martorilor au rămas atașate la dosar. Mai mult, faptul că aceste procese-verbale au reflectat în mod corect declarațiile a rămas necontestat. În plus, conform raționamentului instanțelor naționale, documentele disponibile și rapoartele de expertiză au fost decisive în condamnarea reclamantului, mai mult decât declarația unui martor important. în acest sens, Guvernul a subliniat că, potrivit instanțelor naționale, declarația lui T.M. nu a fost suficient de relevantă, având în vedere probele covârșitoare care au susținut acuzațiile aduse reclamantului. De asemenea, solicitarea reclamantului de reaudiere a martorilor C.G. și G.N.V. a fost respinsă pentru că fusese respectat principiul procedurii contradictorii. în plus, reclamantul a fost prezent la ședința de judecată din 29 noiembrie 2006, când a fost ascultat martorul G.N.V. Mai mult, solicitarea reclamantului de administrare de noi probe în fața instanțelor de apel și recurs a demonstrat faptul că declarațiile lui și ale martorilor nu fuseseră importante în contextul probelor disponibile la dosar. De asemenea, reclamantul nu a solicitat instanțelor naționale în nicio fază a procesului să fie ascultați din nou el sau toți martorii.

58. Guvernul mai susține că reclamantul a fost asistat de unul sau de mai mulți reprezentanți legali în timpul procedurii. Acesta a negat că ar fi săvârșit infracțiunea, încă de la începutul urmăririi penale, și a avut ocazia de a examina martori și de a obține citarea și audierea martorilor în apărare, în aceleași condiții ca martorii în acuzare.

59. Guvernul a arătat și că, deși reclamantul nu a fost reaudiat de instanțe, el a avut ocazia de a-și susține cauza prin concluzii, note și alte documente. De asemenea, reclamantul nu a depus probe care să sugereze că ar fi fost relevantă reaudierea sa sau a martorilor.

2. Motivarea Curții

60. Curtea consideră că un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezența judecătorului care, în cele din urmă, se pronunță asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în cadrul căruia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat (a se vedea Beraru împotriva României, nr. 40.107/04, pct. 64, 18 martie 2014). Curtea consideră că, având în vedere importanța procesului penal, considerentele menționate se aplică și cu privire la audierea directă a inculpatului de către judecătorul care, în cele din urmă, se pronunță asupra cauzei.

61. Curtea reamintește că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenți la procedură și la procesul de administrare a probelor [a se vedea Mellors împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 57.836/00, 30 ianuarie 2003], Totuși, nu se poate considera că aceasta constituie o interdicție a schimbării compunerii completului de judecată în timpul unui proces (RK. împotriva Finlandei, citată anterior). Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte evidenți care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să judece cauza au înțeles în mod corespunzător probele și argumentele, de pildă, prin asigurarea disponibilității în formă scrisă a declarațiilor, în cazul în care credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială, sau prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanți înaintea completului nou-format (a se vedea Cauza Mellors, citată anterior, și P.K. împotriva Finlandei, citată anterior).

62. În cazul de față, Curtea consideră, în baza argumentelor părților, că esența plângerii reclamantului se referă la schimbarea în timpul procesului a compunerii completului de judecată de la instanța de fond, care l-a condamnat fără a-i fi ascultat pe el și pe martorii din cauză. Această concluzie se întemeiază pe faptul că reclamantul nu a contestat că în perioada 1 noiembrie 2006-26 septembrie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție i-a ascultat pe el și pe toți martorii din cauză. În plus, reclamantul nu a negat că respectiva instanță a acționat în mod legal ca instanță de fond în cazul său, având în vedere statutul reclamantului de la acel moment, sau că a avut competența de a-i audia pe el și pe martori. În plus, acesta a recunoscut că declinarea competenței de soluționare a cauzei

de către Înalta Curte de Casație și Justiție către Judecătoria Sectorului 1 București s-a făcut din motive procedurale obiective și că ultima instanță menționată putea să folosească actele îndeplinite și să mențină măsurile dispuse de instanța desesizată.

63. În acest context, Curtea observă că este necontestat faptul că a intervenit o modificare a compunerii completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță. În plus, judecătorul care l-a condamnat nu i-a ascultat nici pe reclamant, nici pe martori în mod direct. De asemenea, nici instanțele superioare care au menținut condamnarea reclamantului nu i-au ascultat în mod direct.

64. Curtea reține că niciunul dintre judecătorii din completul inițial care i-au ascultat pe reclamant și pe martori la prima instanță nu a continuat examinarea cauzei (a se face comparația și deosebirea cu P.K. împotriva Finlandei, citată anterior, și Beraru, citată anterior, pct. 66).

65. Mai mult, deși condamnarea reclamantului nu se întemeia numai pe declarațiile martorilor sau pe propria declarație, Curtea reține că instanțele naționale și-au întemeiat hotărârea de condamnare, într-o anumită măsură, pe probele menționate. De altfel, reclamantul a contestat credibilitatea declarațiilor a trei dintre martorii pe care s-a bazat instanța de fond pentru a-l condamna și a solicitat fără rezultat ca aceștia să fie ascultați din nou de instanța de apel (spre deosebire de P.K. împotriva Finlandei, citată anterior). Deși nu reiese din probele aflate la dosar dacă reclamantul a contestat declarațiile celor trei martori înaintea instanței de recurs sau dacă a încercat să conteste în vreun fel credibilitatea celorlalți martori înaintea instanțelor superioare, Curtea nu este convinsă că o contestare generală și repetată din partea reclamantului ar fi avut mai multe șanse de succes, având în vedere motivele oferite de instanța de apel atunci când a respins obiecția acestuia față de declarațiile celor trei martori.

66. Mai mult, Curtea reține că judecătorul ce a alcătuit completul instanței de fond care l-a condamnat pe reclamant avea sarcina de a evalua elementele pretinsei infracțiuni, inclusiv elementul subiectiv, și anume intenția reclamantului de a o săvârși. în aceste circumstanțe, audierea directă a reclamantului devine și mai relevantă, în special pentru că instanțele superioare nu i-au audiat în mod direct nici pe reclamant, nici pe martori.

67. Curtea reține că reclamantul nu s-a plâns în timpul procesului la instanța de fond de omisiunea celui de-al doilea complet de judecată de a-l audia. Cu toate acestea, o astfel de plângere a fost formulată în fața instanțelor superioare și a fost respinsă.

68. Curtea reține că reclamantul nu a contestat faptul că judecătorul care a făcut parte din cel de-al doilea complet de judecată din fond a fost și judecătorul care a încheiat dezbaterile pe fondul cauzei și care l-a condamnat. În plus, același judecător a ascultat pledoariile reclamantului în timpul dezbaterilor pe fondul cauzei și a examinat concluziile scrise depuse de reclamant la instanța de fond, după închiderea dezbaterilor. În plus, deși este neclar din probele aflate la dosar dacă reclamantului i s-a permis să aibă ultimul cuvânt înaintea instanței de fond, se pare că acesta a putut să facă acest lucru înaintea instanțelor superioare.

69. Totuși, Curtea observă că a decis anterior că, deși dreptul inculpatului de a avea ultimul cuvânt înaintea instanței este cu siguranță important, acesta nu poate fi echivalat cu dreptul său de a fi ascultat în timpul procesului (a se vedea Constantinescu, citată anterior, pct. 58, și Spînu împotriva României, nr. 32.030/02, pct. 58, 29 aprilie 2008). Curtea consideră că aceleași considerații se aplică și cu referire la concluziile din timpul dezbaterilor pe fondul cauzei și la concluziile scrise depuse de reclamant la instanța de fond, când aceasta se afla în pronunțare.

70. Curtea observă că nu există probe la dosar care să sugereze că membrii completului de la instanța de fond au fost schimbați pentru a influența rezultatul procesului în defavoarea reclamantului - sau din alte motive necorespunzătoare - ori că judecătorul care a făcut parte din completul de la Judecătoria Sectorului 1 București nu a fost independent sau imparțial și reține că acesta a avut la dispoziția sa procesele-verbale din cadrul ședințelor de judecată în care au fost audiați reclamanții și martorii. Cu toate acestea, Curtea reține că afirmațiile reclamantului și ale martorilor au reprezentat probe relevante pentru condamnarea sa, care nu au fost ascultate în mod direct de judecătorul de la instanța de fond. Prin urmare, Curtea consideră că disponibilitatea în formă scrisă a declarațiilor nu poate compensa neîndeplinirea cerinței nemijlocirii în cadrul procesului.

71. De asemenea, Curtea este conștientă că există posibilitatea ca o instanță superioară sau instanța supremă să remedieze, în anumite circumstanțe, deficiențele procesului în primă instanță (a se vedea Beraru, citată anterior, pct. 67). În prezenta cauză, Curtea observă că instanța de recurs nu numai că a menținut hotărârea instanței de fond, ci, în plus, și-a întemeiat propria decizie pe probele prezentate în fața primei instanțe fără să le examineze direct.

72. Prin urmare, Curtea constată că schimbarea completului de judecată la instanța de fond și faptul că instanțele de apel și recurs nu i-au ascultat pe reclamant și pe martori echivalează cu privarea reclamantului de dreptul la un proces echitabil.

73. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 din Convenție.

III. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenției

74. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul s-a plâns că a fost supus la tratamente inumane și degradante din cauză că a trebuit să împartă celula cu recidiviști și alți deținuți condamnați pentru infracțiuni săvârșite cu violență.

75. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul s-a plâns că procesul penal împotriva sa a fost inechitabil, în măsura în care instanțele au apreciat în mod necorespunzător probele și au interpretat în mod greșit dispozițiile legale aplicabile, precum și că nu au oferit motive pentru respingerea declarațiilor a douăzeci de martori, a argumentelor și a raționamentului său care a stat la baza căilor de atac - inclusiv argumentul cu privire la condamnarea pentru fapte cărora le-au lipsit elementele constitutive ale infracțiunilor de care a fost acuzat.

76. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul s-a plâns că a fost condamnat pentru fapte care nu constituiau infracțiuni la vremea la care au fost săvârșite, atât timp cât faptelor sale le-au lipsit elementele constitutive ale infracțiunilor de care a fost acuzat.

77. Curtea a examinat aceste capete de cerere astfel cum au fost formulate de reclamant. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la capetele de cerere respective, Curtea nu constată nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că această parte a cererii este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

78. Art. 41 din Convenție prevede:

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă."

A. Prejudiciu

79. Reclamantul a susținut că suferința extremă și stresul cauzate de încălcarea de către autorități a garanțiilor Convenției impun acordarea unei sume de 15.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

80. Guvernul a susținut că suma pretinsă de reclamant cu titlu de prejudiciu moral este excesivă, iar constatarea încălcării Convenției ar constitui în sine o reparație echitabilă.

81. Curtea consideră că, drept urmare a încălcării constatate, reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral care nu poate fi reparat doar prin constatarea unei încălcări.

82. Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 2.400 EUR cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru aceasta.

B. Cheltuieli de judecată

83. De asemenea, reclamantul a solicitat 3.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în fața Curții. Acesta a depus o copie a contractului de asistență juridică semnat de soția sa, prin care îl angaja pe avocatul său să îl reprezinte înaintea Curții contra unei sume de 3.000 EUR. În plus, a depus mai multe facturi pe numele soției sale în cuantum de 7.000 ROL (aproximativ 1.953 EUR), reprezentând o parte din onorariul plătit reprezentantului său legal. Potrivit acestuia, soția lui nu a putut să plătească restul de bani, din cauza situației sale financiare în urma condamnării.

84. Guvernul a susținut că nu există probe la dosar care să ateste că reclamantul a consimțit ca soția sa să semneze contractul de asistență juridică cu reprezentantul său legal. Statutul său de persoană lipsită de libertate nu l-ar fi împiedicat să își exprime consimțământul valabil. În plus, reclamantul a depus dovezi referitoare numai la plata parțială a pretinselor costuri și cheltuieli de judecată. Mai mult, cuantumul cerut de reclamant era excesiv.

85. Guvernul a menționat că nu se opune acordării reclamantului a unei părți din costurile și cheltuielile de judecată înaintea Curții, dar numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost necesare și legate de cauză.

86. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de elementele pe care le deține, împuternicirea semnată de reclamant și care îl autoriza pe reprezentantul său legal să îl reprezinte înaintea Curții și de criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 1.953 EUR pentru cheltuielile de judecată înaintea Curții.

C. Dobânzi moratorii