Decizia CCR nr. 64 din 11.02.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 67310 alin. 4 din C. pr. civ. din 1865

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 673¹⁰ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 cu referire la art. 729 din Codul civil din 1864, excepție ridicată de Vasile Văleanu în Dosarul nr. 11.787/300/2011 al Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 496D/2013.

La apelul nominal lipsesc părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, invocând jurisprudența Curții Constituționale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 14 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 11.787/300/2011, Judecătoria Sectorului 2 București - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 673¹⁰ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 cu referire la art. 729 din Codul civil din 1864, excepție ridicată de Vasile Văleanu într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri privind ieșirea din indiviziune.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că textul de lege criticat, în temeiul căruia instanța de judecată poate să atribuie bunul unuia dintre coproprietari direct prin hotărârea asupra fondului procesului, în cadrul procedurii de împărțeală judiciară, încalcă dreptul de dispoziție al celuilalt coproprietar asupra aceluiași bun.

Se mai arată că prevederile art. 728 din Codul civil din 1864, potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune, sunt în acord cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care dispune că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică, spre deosebire de textul de lege criticat, care obligă instanța de judecată să procedeze la anumite modalități de partajare a unui bun deținut în coproprietate, fără a ține seama de voința coproprietarilor în acest sens.

De asemenea, în opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile art. 673¹⁰ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, textul de lege criticat în prezenta cauză atribuie judecătorului un rol subiectiv și părtinitor în cadrul procesului judiciar, ceea ce contravine caracterului unitar, imparțial și egalitar al justiției, precum și obligației constituționale a judecătorului de a fi independent și de a se supune numai legii.

Judecătoria Sectorului 2 București - Secția civilă își exprimă opinia asupra excepției de neconstituționalitate, arătând că textul de lege criticat este constituțional, întrucât oferă fiecărui coproprietar indiviz posibilitatea de a se bucura, în urma unei proceduri judiciare având ca scop ieșirea din indiviziune, de dreptul exclusiv de proprietate, înlăturând restricțiile inerente ce decurg din starea de coproprietate. Textul de lege criticat reprezintă o aplicare a dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia dreptul de proprietate este garantat, conținutul și limitele acestuia fiind garantate prin lege, astfel încât, în opinia instanței de judecată, nu se poate susține că un text de lege referitor la un drept garantat prin Constituție contravine Legii fundamentale. Se mai arată că susținerile referitoare la încălcarea art. 124 din Constituție nu reprezintă aspecte legate de constituționalitatea textului de lege criticat, ci de modul de îndeplinire a obligațiilor profesionale.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că dispozițiile legale criticate, reglementând una dintre modalitățile de realizare a împărțelii judiciare - atribuirea definitivă a întregului bun unuia dintre coproprietari, garantează respectarea exigențelor Legii fundamentale privitoare la ocrotirea dreptului de proprietate privată și înfăptuirea justiției, fiind edictate în aplicarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 44 alin. (1) teza a doua și art. 126 alin. (2) referitoare la stabilirea prin lege a conținutului și a limitelor dreptului de proprietate, precum și a procedurii de judecată. Invocă jurisprudența Curții Constituționale în materie.

Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituționale. În acest sens arată că, reglementând procedura împărțelii în natură a bunului, prin atribuirea provizorie către unul dintre coproprietari, legiuitorul a avut în vedere asigurarea celerității desfășurării procesului civil, cu respectarea drepturilor procesuale ale părților. Se mai arată că susținerile referitoare la încălcarea art. 124 din Constituție nu țin de constituționalitatea textului de lege criticat, ci vizează principiul legalității, care guvernează activitatea instanțelor judecătorești, iar raportarea la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție și la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este motivată în concret, fiind doar enumerate textul constituțional și convențional pretins a fi încălcate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 673¹⁰ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, cu referire la art. 729 din Codul civil din 1864.

Analizând motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate invocă neconstituționalitatea dispozițiilor art. 673¹⁰ alin. (4) din Codul de procedură civilă din 1865, astfel încât, în acord cu motivarea excepției de neconstituționalitate, obiect al excepției de neconstituționalitate îl reprezintă aceste din urmă prevederi legale, potrivit cărora: "La cererea unuia dintre coproprietari, instanța, ținând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, va putea să-i atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind, totodată, sumele ce se cuvin celorlalți coproprietari și termenul în care este obligat să le plătească.“

Deși prevederile art. 673¹⁰ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 nu mai sunt în vigoare, Curtea Constituțională urmează să se pronunțe însă asupra prevederilor legale criticate, dat fiind faptul că acestea continuă să își producă efectele juridice în cauza dedusă judecății, astfel încât, în acord cu jurisprudența Curții (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), potrivit căreia "sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare“, Curtea urmează a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 20 alin. (2) referitor la prioritatea tratatelor fundamentale privind drepturile omului față de Constituție și legile interne, cu excepția cazului în care Constituția și legile interne conțin dispoziții mai favorabile și art. 124 - Înfăptuirea justiției.

De asemenea, sunt invocate dispozițiile art. 1 - Protecția proprietății din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

Dispozițiile art. 673¹⁰ din Codul de procedură civilă din 1865 reglementează atribuirea provizorie către unul dintre coproprietari a unui bun supus procedurii împărțelii judiciare, dacă acesta nu poate fi partajat în natură sau dacă, prin partajare, i s-ar cauza o scădere importantă a valorii ori i s-ar modifica în mod păgubitor destinația economică.

Procedând la atribuirea provizorie a bunului supus procedurii împărțelii judiciare, instanța pronunță o încheiere premergătoare, care este supusă căii de atac a apelului odată cu fondul, stabilind și termenul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul este obligat să depună sumele ce reprezintă cotele-părți cuvenite celorlalți copărtași.

Potrivit art. 673¹⁰ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, textul de lege criticat în prezenta cauză, pe lângă măsura atribuirii provizorii a bunului unuia dintre copărtași, instanța de judecată sesizată cu o cerere de partaj judiciar poate să ia direct măsura atribuirii bunului, prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind totodată sumele ce se cuvin celorlalți coproprietari, precum și termenul în care beneficiarul atribuirii este obligat să le plătească.

Autorul excepției de neconstituționalitate critică soluția legislativă referitoare la atribuirea bunului unuia dintre copărtași, susținând, pe de o parte, că în acest mod este încălcat dreptul de dispoziție al celuilalt coproprietar, iar, pe de altă parte, că modalitățile judiciare de partajare a unui bun deținut în coproprietate nu țin cont de voința coproprietarilor în acest sens.

În legătură cu aceste susțineri, Curtea reține că procedura împărțelii pe cale judecătorească a bunurilor deținute în coproprietate intervine numai în situația în care nu se realizează acordul de voință al tuturor coproprietarilor cu privire la modul de partajare a bunului comun, iar potrivit art. 673⁴din Codul de procedură civilă din 1865, în tot cursul procesului, instanța de judecată este obligată să stăruie ca părțile să împartă bunurile prin bună învoială, pronunțând o hotărâre care să consfințească înțelegerea acestora. Chiar în situația în care nu intervine acest acord pe parcursul judecății, potrivit prevederilor legale incidente, manifestarea de voință a părților este determinantă în stabilirea etapelor și a modalității de partajare.

Astfel, în cazul partajării în natură, la formarea și atribuirea loturilor instanța va ține seama și de acordul părților, iar atribuirea bunului comun unuia dintre coproprietari, în situația în care atribuirea în natură a bunului nu este posibilă sau este păgubitoare din punct de vedere economic, se face numai la cererea unuia dintre coproprietari, sub condiția depunerii sumelor cuvenite celorlalți coproprietari. În ceea ce privește cea de-a treia modalitate de partajare judiciară, și anume vânzarea bunului la licitație publică, aceasta intervine fie pentru că împărțeală nu se poate realiza prin cele două modalități, fie pentru că toți coproprietarii solicită să se recurgă la această modalitate.

Așadar, principiul disponibilității are un caracter pregnant în cadrul procedurii împărțelii judiciare a bunurilor deținute în coproprietate, astfel încât Curtea reține că susținerile autorului excepției, referitoare la modalitățile de partajare judiciară a unui bun deținut în coproprietate, fără a ține seama de voința coproprietarilor în acest sens, sunt neîntemeiate.

Mai mult, nu se poate susține că, în lipsa acordului de voință al părților cu privire la încetarea stării de coproprietate, atribuirea pe cale judecătorească ar încălca dreptul de dispoziție al unuia dintre coproprietari, de vreme ce exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra bunului comun este colectivă, niciunul dintre coproprietari neavând un drept de dispoziție exclusivă asupra acestuia, dreptul de coproprietate vizând o cotă-parte ideală și abstractă. În același sens, actele de dispoziție juridică asupra bunului deținut în coproprietate sunt guvernate de regula unanimității consimțământului copărtașilor.

Pentru aceste considerente, Curtea reține că textul de lege criticat, în ansamblul întregii reglementări legale referitoare la procedura împărțelii judiciare, conține suficiente mijloace de asigurare a respectării dreptului de proprietate privată, astfel încât nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 1 - Protecția proprietății din Primul Protocol adiționai la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituție.

Autorul excepției de neconstituționalitate mai invocă și încălcarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 124 - Înfăptuirea justiției, arătând că textul de lege criticat atribuie judecătorului un rol părtinitor în cadrul procesului judiciar, ceea ce contravine obligației de independență a judecătorului, precum și caracterului unitar, imparțial și egalitar al justiției.

Cu privire la aceste aspecte, în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat că atât Constituția, cât și legea privind organizarea judiciară stabilesc, sub aspectul imparțialității, dreptul și obligația judecătorilor de a se supune numai legii, activitatea de judecată desfășurându-se strict în limitele legii, (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.042 din 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 28 septembrie 2010).

Analizând motivarea excepției invocate în prezenta cauză, Curtea reține că nu se poate vorbi de o lipsă de imparțialitate a judecătorului, atunci când, în limitele cadrului legal, interpretează norma juridică în vederea aplicării acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, apreciind cu privire la aspectele de fapt și de drept deduse judecății.

Cu alte cuvinte, raportat la susținerile autorului excepției de neconstituționalitate, chiar dacă legea ar fi "neclară“ sau "interpretabilă“, rolul judecătorului este tocmai acela de a asigura un echilibru între sensul literal al normei legale, pe de o parte, și voința legiuitorului, pe de altă parte, în vederea înfăptuirii justiției, legitimitatea constituțională a interpretării legii derivând tocmai din prevederile art. 124 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii“.

Prin urmare, convingerea intimă pe care și-o formează judecătorul în urma interpretării faptelor juridice deduse judecății, precum și semnificația concretă pe care o atribuie normei legale incidente, nu este de natură să imprime activității de judecată o lipsă de imparțialitate.