Decizia CCR nr. 65 din 11.02.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 40 alin. 4 teza întâi din C. pr. civ. din 1865

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Jănița Ioniță în Dosarul nr. 1.541/1/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 505D/2013.

La apelul nominal lipsesc părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, invocând jurisprudența Curții Constituționale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 3.425 din 18 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1.541/1/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Jănița Ioniță într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de strămutare.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că textul de lege criticat, potrivit căruia hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și nu este supusă niciunei căi de atac, încalcă dreptul constituțional la informație și dreptul convențional la un recurs efectiv, fără a arăta în ce constă pretinsa contrarietate între textul de lege criticat și dispozițiile constituționale și convenționale invocate.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă își exprimă opinia asupra excepției de neconstituționalitate, în sensul că textul de lege criticat nu încalcă dispozițiile constituționale și convenționale invocate, deoarece, analizând cererea de strămutare, instanța de judecată nu se pronunță asupra fondului procesului judiciar, ci asupra unei cereri lăsate la dispoziția părților în privința invocării acesteia, potrivit cu dispozițiile art. 37 și ale art. 38 din Codul de procedură civilă din 1865. Mai mult, exercitarea unei căi de atac în această materie ar prelungi în mod nejustificat judecarea definitivă a cauzelor, antrenând cheltuieli materiale suplimentare pentru justițiabili.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare a pricinii nu este supusă niciunei căi de atac, în considerarea faptului că prin aceasta instanța nu se pronunță asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor, antrenând, totodată, cheltuieli materiale suplimentare pentru justițiabili. Invocă jurisprudența Curții Constituționale în materie.

Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituționale, invocând în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 79 din 8 februarie 2007.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865.

Analizând motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că autoarea excepției de neconstituționalitate invocă neconstituționalitatea dispozițiilor art. 40 alin. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865, astfel încât, în acord cu motivarea excepției de neconstituționalitate, obiect al excepției de neconstituționalitate îl reprezintă aceste din urmă prevederi legale, potrivit cărora:

"4. Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și nu este supusă niciunei căi de atac. Ea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanță înainte de strămutare urmează să fie păstrate.“

Deși prevederile art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 nu mai sunt în vigoare, dat fiind faptul că acestea continuă să își producă efectele juridice în cauza dedusă judecății, astfel încât, în acord cu jurisprudența Curții (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), potrivit căreia "sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare“, Curtea urmează a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată.

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 20 alin. (2) referitor la prioritatea tratatelor fundamentale privind drepturile omului față de Constituție și legile interne, cu excepția cazului în care Constituția și legile interne conțin dispoziții mai favorabile, art. 31 alin. (1) privind dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public și alin. (2) referitor la obligația autorităților publice de a asigura informarea asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.

De asemenea, sunt invocate dispozițiile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil și art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

Autoarea excepției de neconstituționalitate critică dispozițiile art. 40 alin. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865, arătând că hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și nu este supusă niciunei căi de atac, ceea ce, în opinia sa, încalcă dreptul constituțional la informație și dreptul convențional la un recurs efectiv, fără a arăta în ce constă pretinsa contrarietate între textul de lege criticat și dispozițiile constituționale și convenționale invocate.

Având în vedere aceste susțineri ale autoarei excepției de neconstituționalitate și reținând o legătură implicită între textul de lege criticat și dispozițiile constituționale și convenționale invocate, în acord cu jurisprudența în acest sens a Curții Constituționale (Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012), Curtea va proceda la analiza pe fond a prezentei excepții de neconstituționalitate.

Astfel, Curtea reține că strămutarea este un incident procedural cu privire la instanța sesizată, care urmărește asigurarea unor condiții optime pentru desfășurarea activității de judecată, înlăturând orice suspiciune legată de nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea cauzelor deduse judecății. Ca atare, pronunțarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, astfel încât, în vederea împiedicării tergiversării soluționării aspectelor ce privesc drepturile și obligațiile ce rezultă din raporturile juridice deduse judecății, legiuitorul a instituit o procedură simplificată de judecată, ce implică judecarea cererii de strămutare în camera de consiliu, cu citarea părților, dând expresie în acest fel principiului contradictorialității și al respectării dreptului la apărare.

În ceea ce privește faptul că hotărârea ce se dă asupra strămutării nu este motivată și nu este supusă niciunei căi de atac, Curtea reține că, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.“, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili mijloacele prin care se asigură o bună administrare a justiției, prin instituirea unor reglementări care să prevină abuzurile în exercitarea drepturilor procesuale, în vederea asigurării judecării procesului în mod echitabil și într-un termen rezonabil.

Referitor la invocarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) privind dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public, Curtea reține că dreptul constituțional la informație nu se referă la necesitatea motivării hotărârilor judecătorești.

În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea retine că acestea nu sunt incidente în cauză, având în vedere că aceste dispoziții convenționale coroborate se referă la apărarea unor drepturi cu caracter civil prevăzute de Convenție, nefiind aplicabile procedurii de judecare a cererii de strămutare a cauzei.