Decizia CCR nr. 260 din 8.04.2015 privind sesizarea de neconstituţionalitate a disp. art. 173 din Regulamentul Senatului

1. Pe rol se află soluționarea sesizării de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 173 din Regulamentul Senatului, sesizare formulată de un număr de 44 de senatori aparținând Partidului Național Liberal.

2. Sesizarea de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 1860 din 27 martie 2015 și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 629C/2015.

3. În motivarea sesizării de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că art. 173 din Regulamentul Senatului, prevăzând faptul că hotărârile adoptate cu privire la cererea de reținere, de arestare sau de percheziție a senatorului se adoptă cu "majoritate calificată", încalcă art. 76 alin. (2) din Constituție. Or, aceste hotărâri se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți, și nu cu cel al majorității membrilor Senatului. În acest sens, simt invocate considerentele care au stat la baza deciziilor Curții Constituționale nr. 392 din 17 aprilie 2007 și nr. 990 din 1 octombrie 2008.

4. De asemenea, se solicită și constatarea încălcării art. 1 alin. (5) din Constituție "de către conducerea Senatului României, datorită refuzului de a constata, în cuprinsul procesului-verbal alcătuit după votul asupra cererii ministrului justiției privind încuviințarea măsurii reținerii și arestării domnului senator Dan-Coman Șova, îndeplinirea condițiilor din art. 76 alin. (2) din Constituție".

5. În argumentarea celor anterior expuse, autorii sesizării apreciază că adoptarea cu votul majorității senatorilor a hotărârilor Senatului cu caracter individual, în condițiile în care se invocă "dispoziții legale asupra cărora există o jurisprudență consacrată a Curții, dar care nu au fost modificate și nici corelate în perioada ultimelor legislaturi, ar însemna ca Senatul să persiste într-o eroare, încălcând principiul supremației legilor prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție". Mai mult, "Senatul, în calitate de parte a puterii legislative, are obligația de a acționa în sensul aplicării Constituției, pentru asigurarea ordinii de drept și pentru respectarea legilor în vigoare". În consecință, "refuzul de a redacta o hotărâre în cazul senatorului Dan-Coman Șova, care să constate îndeplinirea condițiilor pentru aprobarea solicitării ministrului justiției, echivalează cu o încălcare a art. 1 alin. (5) din Constituție".

6. Se mai susține că art. 173 din Regulamentul Senatului, precum și art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor instituie "o inegalitate de tratament", conturând "o contradicție între textele arătate și cele ale Legii fundamentale". În aceste condiții, se concluzionează faptul că art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 nu poate reprezenta un argument juridic suplimentar față de Regulamentul analizat care să susțină soluția adoptată de Senat cu privire la cererea ministrului justiției privind încuviințarea măsurii reținerii și arestării domnului senator Dan-Coman Șova. În acest sens, este invocată și Decizia Curții Constituționale nr. 319 din 19 iunie 2013, prin care Curtea a arătat că există paralelisme legislative între regulamentele parlamentare și legea anterior menționată, ambele stabilind norme cu caracter procedural cu privire la cazurile de reținere, arestare sau percheziție a deputaților sau senatorilor, după caz.

7. În fine, se subliniază faptul că Senatul a mai adoptat "hotărâri cu același obiect" - așadar, de încuviințare a măsurii reținerii și arestării unor senatori, menționându-se, în acest sens, hotărârile nr. 52/2014 și nr. 53/2014 [de fapt, hotărârile priveau ipoteza în care Senatul a cerut urmărirea penală a doi foști miniștri care dețineau, la data adoptării hotărârilor, calitatea de senatori - sn]; aceste hotărâri au fost adoptate cu majoritatea membrilor prezenți ai Senatului, și-au produs efectele și nu au fost contestate la Curtea Constituțională.

8. Având în vedere cele anterior expuse, se solicită admiterea sesizării și constatarea neconstituționalității art. 173 din Regulamentul Senatului. Totodată, reținându-se neconstituționalitatea acestor prevederi, se solicită constatarea încălcării art. 1 alin. (5) din Constituție "de către conducerea Senatului României, datorită refuzului de a constata, în cuprinsul procesului-verbal alcătuit după votul asupra cererii ministrului justiției privind încuviințarea măsurii reținerii și arestării domnului senator Dan-Coman Șova, îndeplinirea condițiilor din art. 76 alin. (2) din Constituție".

9. În conformitate cu dispozițiile art. 27 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sesizarea a fost comunicată președintelui Senatului pentru a comunica punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului.

10. Președintele Senatului a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. XXXV/1479 din 1 aprilie 2015, punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului, prin care se lasă la aprecierea Curții Constituționale constatarea constituționalității sau neconstituționalității art. 173 din Regulamentul Senatului.

11. Se apreciază că încuviințarea cererii de reținere sau arestare a unui senator reprezintă o acțiune politică de o foarte mare importanță și care presupune o motivare bine întemeiată. Întrucât Senatul nu este o autoritate judiciară care să administreze și să interpreteze probe de o natură diversă, se impune de la sine alegerea unei proceduri care să prevină arbitrariul și să suplinească lipsa unei specializări judiciare a membrilor acesteia. Se susține că problema opțiunii Senatului pentru o majoritate sau alta necesară adoptării unor hotărâri este atât o problemă constituțională, cât și una regulamentară, invocându-se, în acest sens, Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, prin care Curtea a statuat că "prin regulament se pot stabili normele procedurale de aplicare (a ridicării imunității parlamentare n.n.) în cadrul activității parlamentare". Se menționează că la data pronunțării deciziei Curții anterior referite, Regulamentul Senatului prevedea că cererea de reținere, arestare sau percheziție a unui senator se aprobă cu majoritatea de două treimi din numărul senatorilor prezenți. Se mai arată că înseși dispozițiile Constituției reglementează majorități de adoptare a hotărârilor diferite de cea prevăzută de art. 76 din Constituție; în acest sens, sunt menționate hotărârile parlamentare adoptate în conformitate cu prevederile art. 95 și 96 din Constituție. Totodată, în același sens sunt invocate și anumite dispoziții legale care reglementează majorități de vot diferite de cea cuprinsă în art. 76 alin. (2) din Constituție, cu titlu exemplificativ indicându-se majoritate de vot necesară pentru numirea judecătorilor la Curtea Constituțională, a membrilor Consiliului Național al Audiovizualului sau a președintelui și vicepreședinților Consiliului Legislativ.

12. Având în vedere cele anterior expuse, se apreciază că art. 173 din Regulamentul Senatului este o reglementare specială care poate deroga de la legea generală, reprezentată, în speță, de art. 76 alin. (2) din Constituție.

13. În consecință, stabilirea unei alte majorități de vot în ipoteza încuviințării cererilor de reținere, de arestare, de percheziție referitoare la membrii Senatului are drept rațiune, pe de o parte, împiedicarea imixtiunilor, ingerințelor în activitatea parlamentarilor, precum și a intimidării sau șicanării acestora de către puterea executivă sau judecătorească, iar, pe de altă parte, înlăturarea subiectivismului și interesului partizan al unui număr mic de senatori, inerent și explicabil pe scena oricărei confruntări politice. De aceea, o atare hotărâre a Senatului este mai degrabă un act politic decât unul juridic și trebuie luată cu majoritatea membrilor săi.

14. În continuare, se susține că stabilirea unei anumite majorități pentru adoptarea de către o Cameră legislativă a unei decizii presupune o evaluare politică a problemei care a făcut obiectul deciziei respective. Dacă problema în sine, asupra căreia Camera trebuie să hotărască, are o importanță majoră, este firesc ca majoritatea stabilită pentru luarea unei astfel de decizii să fie mai mare. Or, analizată prin această schemă teoretică și logică, de practica parlamentară, hotărârea prin care Senatul decide ridicarea imunității parlamentare de percheziție, reținere sau arestare a unui senator nu implică evaluarea de către acesta a vinovăției persoanei în cauză - probată de organisme judiciare autorizate -, ci judecăți de natură politică privind temeiul de fapt și de drept care justifică reținerea și arestarea.

15. Concluzionând, se arată că majoritatea absolută de voturi stabilită prin textul regulamentar criticat corespunde importanței sociale a funcției de membru al Senatului, ceea ce justifică un regim juridic special pentru începerea unei astfel de proceduri judiciare, și nicidecum un privilegiu, chiar și procedural.

16. În conformitate cu dispozițiile art. 76 din Legea nr. 47/1992, prin adresa înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 2.088 din 2 aprilie 2015, a fost solicitată președintelui Senatului transmiterea unei copii certificate de pe actul comunicat de Senat către ministrul justiției ca răspuns la cererea acestuia nr. 2/22716/13.03.2015, cerere însoțită de solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de încuviințare a reținerii și arestării domnului senator Dan-Coman Șova, formulată în Dosarul nr. 122/P/2012 al Direcției Naționale Anticorupție.

17. Președintele Senatului nu a comunicat informațiile solicitate până la data pronunțării prezentei decizii.

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituționalitate, punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile regulamentare criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

18. Cu privire la atribuția Curții Constituționale prevăzută la art. 146 lit. c) din Constituție, trebuie menționat faptul că aceasta vizează verificarea conformității Regulamentului Camerei Deputaților, al Senatului sau a activităților comune ale Camerei Deputaților și Senatului cu Constituția. Aceste regulamente sunt aprobate prin hotărâri, cu votul majorității membrilor fiecărei Camere și privesc organizarea internă, proprie Camerei respective sau a ședințelor comune ale acestora [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, și art. 76 alin. (1) din Constituție], Așadar, ele sunt acte normative cu un obiect de reglementare specific. În aceste condiții, "competența conferită Curții Constituționale de art. 146 lit. c) din Legea fundamentală nu poate privi decât controlul conformității regulamentelor Parlamentului cu dispozițiile Constituției, control declanșat la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori; Curtea Constituțională nu este competentă a se pronunța și asupra modului de aplicare a regulamentelor. în sensul celor arătate a statuat Curtea Constitutional în deciziile sale nr. 44/1993, nr. 68/1993, nr. 22/1995 și nr. 98/2005" (a se vedea Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009).

19. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că "exercitarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. c) din Constituție privește exclusiv controlul constituționalității prevederilor regulamentelor Parlamentului, iar nu și controlul constituționalității hotărârilor și măsurilor adoptate de Camerele Parlamentului în aplicarea regulamentelor proprii" (Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010). "Rezolvarea problemelor ridicate de hotărârile adoptate și de măsurile dispuse de Camerele Parlamentului se poate face (_) pe căi și prin proceduri parlamentare" (Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010,precitată), desigur, la aceste forme de control parlamentar se adaugă controlul de constituționalitate a hotărârilor parlamentare ca urmare a reglementării, prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, a atribuției Curții referitoare la controlul constituționalității hotărârilor plenului Camerei Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului [art. 146 lit. I) coroborat cu art. 27 din Legea nr. 47/1992] sau procedura constatării conflictului juridic de natură constituțională [art. 146 lit. e) din Constituție], după caz.

20. În aceste condiții, Curtea nu are competența materială ca, în temeiul art. 146 lit. c) din Constituție, să se pronunțe cu privire la constatarea încălcării art. 1 alin. (5) din Constituție "de către conducerea Senatului României, datorită refuzului de a constata, în cuprinsul procesului-verbal alcătuit după votul asupra cererii ministrului justiției privind încuviințarea măsurii reținerii și arestării domnului senator Dan-Coman Șova, îndeplinirea condițiilor din art. 76 alin. (2) din Constituție". Mai mult, din stenograma ședinței Senatului din data de 25 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 51 din 6 aprilie 2015, rezultă că mențiunea respectivă din cadrul procesului-verbal a avut ca temei de drept art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 25 iulie 2013, și nu art. 173 din Regulamentul Senatului. În acest context, Curtea reține că, indiferent de temeiul de drept invocat (legea/regulamentul), ambele texte normative se bucurau la data anterior menționată de prezumția de constituționalitate, prezumție, desigur, relativă, dar care caracterizează eo ipso orice act normativ adoptat de către Camerele Parlamentului sau Parlament, după caz, în exercitarea activității lor regulamentare sau legislative. În consecință, trecerea unei anumite mențiuni în cadrul procesului-verbal al ședinței Senatului nu poate face obiect al controlului de constituționalitate reglementat de art. 146 lit. c) din Constituție din moment ce Curtea, în cadrul acestei atribuțiuni, se pronunță numai asupra textului normativ al Regulamentului, nu și asupra constituționalității legilor sau a modului de aplicare al legii or sau a regulamentelor parlamentare.

21. În schimb, Curtea este competentă să se pronunțe asupra constituționalității art. 173 din Regulamentul Senatului. Așadar, Curtea a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. c) din Constituție și ale art. 1,10, 27 și 28 din Legea nr. 47/1992, să se pronunțe asupra constituționalității prevederilor art. 173 din Regulamentul Senatului.

22. Obiectul controlului de constituționalitate îl constituie art. 173 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28 din 24 octombrie 2005, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005, care, referindu-se la cererea de reținere, arestare sau de percheziție a membrilor Senatului, respectiv la cererea de autorizare a trimiterii în judecată penală și contravențională a acestora, are următorul cuprins:

"Senatul hotărăște asupra cererii cu votul secret al majorității membrilor săi".

23. Dispozițiile constituționale invocate în susținerea criticilor de neconstituționalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la respectarea Constituției și a supremației sale, precum și ale art. 76 alin. (2) cu privire la adoptarea hotărârilor parlamentare cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră.

24. Examinând sesizarea de neconstituționalitate, Curtea constată că secțiunea 1 - Imunitatea parlamentară din cadrul capitolului IV - Statutul senatorului al Regulamentului Senatului cuprinde două articole, respectiv art. 172 și 173. Din analiza modului de redactare al art. 173 se poate trage concluzia potrivit căreia cererile prevăzute la art. 172 din Regulament ar intra sub incidența acestui articol. Or, art. 172 alin. (6) din Regulament cuprinde două categorii de cereri, respectiv cererea de autorizare a trimiterii în judecată, penală ori contravențională, precum și cererea de reținere, de arestare sau de percheziție. Anterior revizuirii Constituției din anul 2003, art. 69 alin. (1) din Constituție prevedea că "Deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată, penală ori contravențională, fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competența de judecată aparține Curții Supreme de Justiție". După revizuirea Constituției, art. 72 alin. (2) din Constituție prevede că "Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție". Așadar, în prezent, trimiterea în judecată, penală sau contravențională, nu mai este supusă autorizării Camerei, astfel încât, în aceste condiții, art. 173 din Regulament nu poate fi interpretat decât în sensul că privește doar cererea de reținere, de arestare sau de percheziție. De altfel, este de observat că hotărârea de aprobare a Regulamentului Senatului s-a adoptat în anul 2005 - Hotărârea Senatului nr. 28/2005 privind Regulamentul Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005, așadar, ab initio textul referitor la cererea de autorizare a trimiterii în judecată, penală ori contravențională excedează cadrului constituțional existent.

25. Curtea, prin Decizia nr. 392 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 15 mai 2007, Decizia nr. 989 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2008, și Decizia nr. 990 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2008, a stabilit că, potrivit art. 76 alin. (1) din Constituție, adoptarea hotărârilor privind aprobarea Regulamentelor Senatului și Camerei Deputaților, precum cele care privesc suspendarea din funcție a Președintelui României [art. 95 alin. (1) din Constituție] sau acordarea încrederii Guvernului [art. 103 alin. (3) din Constituție] se realizează cu votul majorității membrilor Camerei, respectiv a Parlamentului; totodată, Curtea a constatat că, "potrivit alin. (2) al art. 76, adoptarea legilor ordinare și a hotărârilor celor două Camere se face cu votul majorității membrilor prezenți în fiecare Cameră, în condițiile în care numărul acestora se ridică la cel puțin jumătate plus unu din numărul membrilor fiecărei Camere, în condițiile respectării cvorumului legal de adoptare prevăzut de art. 67 din Constituție" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 392 din 17 aprilie 2007,precitată, Decizia nr. 989 din 1 octombrie 2008,precitată, sau Decizia nr. 990 din 1 octombrie 2008, precitată). Astfel, Curtea a concluzionat că, "de regulă, hotărârile Parlamentului se adoptă cu majoritate simplă de voturi, dacă Legea fundamentală nu prevede altfel".

26. În consecință, Curtea a constatat neconstituționalitatea art. 155 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților referitor la majoritatea calificată de vot necesară adoptării unei hotărâri a Camerei Deputaților prin care se cerea urmărirea penală a unui membru al Guvernului care deținea și calitatea de deputat (Decizia nr. 989 din 1 octombrie 2008, precitată), neconstituționalitatea art. 150 alin. (3) din Regulamentul Senatului referitor la majoritatea absolută de vot necesară adoptării unei hotărâri a Senatului prin care se cerea urmărirea penală a unui membru al Guvernului care deținea și calitatea de senator (Decizia nr. 990 din 1 octombrie 2008,precitată) sau neconstituționalitatea art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000, referitor la majoritatea absolută de vot necesară adoptării hotărârii Parlamentului, în ședința comună a celor două Camere, cu privire la punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumului consultativ inițiat de Președintele României (Decizia nr. 392 din 17 aprilie 2007,precitată).

27. Din cele de mai sus, Curtea constată că, sub aspectul majorității de vot, legiuitorul constituant a stabilit că regula - principiul - pentru adoptarea hotărârilor parlamentare este întrunirea unei majorități simple (majoritatea membrilor prezenți), iar excepția, fiind de strictă interpretare - exceptio est strictissimae interpretations, este reprezentată, pe de o parte, de hotărârile parlamentare de aprobare a regulamentelor Camerelor, așadar, a celor ce privesc organizarea și funcționarea acestora [art. 65 alin. (2) sau art. 76 alin. (1) din Constituție], de cele care privesc suspendarea din funcție a Președintelui României [art. 95 alin. (1) din Constituție] sau acordarea/retragerea încrederii Guvernului [art. 103 alin. (3), art. 113 alin. (1) sau art. 114 din Constituție], acestea circumscriindu-se majorității absolute (majoritatea membrilor Camerei, respectiv ai Parlamentului), iar, pe de altă parte, hotărârile de punere sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare [art. 96 alin. (1) din Constituție], care se adoptă cu majoritate calificată (două treimi din numărul deputaților și senatorilor). Așadar, actele normative infraconstituționale nu pot prevedea alte majorități de vot decât cele reglementate prin textul Constituției; din contră, acestea trebuie să se subsumeze cadrului constituțional existent, iar emitentul acestora nu poate aprecia ca, de la caz la caz, în funcție de importanța pe care o atașează el însuși domeniului respectiv, adoptarea hotărârilor să fie realizată prin apelarea la alte majorități de vot decât cele stabilite prin Constituție.

28. Întrucât art. 173 din Regulamentul Senatului reglementează cu privire la adoptarea hotărârilor privind încuviințarea cererilor de reținere, de arestare, de percheziție referitoare la membrii Senatului, așadar, nu vizează ipotezele de excepție anterior enunțate, rezultă că majoritatea de vot necesar a fi întrunită pentru adoptarea acestora este cea prevăzută de art. 76 alin. (2) din Constituție, respectiv votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră (majoritate simplă).

29. Curtea mai reține că hotărârile Senatului la care fac referire autorii sesizării de neconstituționalitate, respectiv Hotărârile nr. 52/2014 și nr. 53/2014, publicate în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 844 din 19 noiembrie 2014 privesc, de fapt, ipoteza în care Senatul a cerut urmărirea penală a doi foști miniștri care dețineau, la data adoptării hotărârilor, calitatea de senatori, așadar, ipoteza prevăzută de art. 109 alin. (2) din Constituție. Or, adoptarea hotărârilor în acest domeniu are ca temei de drept art. 150 alin. (3) din Regulamentul Senatului. Acest text, astfel cum s-a arătat anterior, prevedea inițial că o atare hotărâre se adoptă cu votul majorității senatorilor; după ce această soluție normativă a fost constatată ca fiind neconstituțională prin Decizia nr. 990 din 1 octombrie 2008, textul menționat a fost pus de acord cu decizia Curții, prin Hotărârea Senatului nr. 7/2009 pentru modificarea alin. (3) al art. 150 din Regulamentul Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 7 mai 2009, care a reglementat, în mod expres, că "Hotărârea se adoptă cu votul majorității senatorilor prezenți". În consecință, cele două hotărâri au fost adoptate în baza acestui ultim text menționat.

30. Cu privire la criticile de neconstituționalitate referitoare la existența unor paralelisme legislative între art. 173 din Regulamentul Senatului și art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006, în sensul că ambele dispoziții cuprind aceeași soluție normativă, Curtea constată că, în cadrul acestei atribuțiuni, nu are competența de a se pronunța și/sau constata neconstituționalitatea art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006, controlul de constituționalitate al acestor dispoziții putând fi realizat doar în exercitarea atribuțiunii prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituție. Pe de altă parte, Curtea a reamintit permanent în jurisprudența sa importanța principiului constituțional general al comportamentului loial, principiu care derivă din prevederile art. 1 alin. (4) din Constituție și este garantat de alin. (5) al aceluiași articol constituțional; în consecință, Curtea a statuat că "revine, în principal, autorităților publice sarcina de а-l aplica și respecta în raport cu valorile și principiile Constituției, inclusiv față de principiul consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituție referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor instanței constituționale" (a se vedea, cu privire la înțelesul principiului comportamentului loial al autorităților publice, Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, sau Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012).

31. De asemenea, Curtea, în jurisprudența sa, a arătat că "legiuitorul trebuie să se raporteze la reglementările ce reprezintă un reper de claritate, precizie și previzibilitate, iar erorile de apreciere în redactarea actelor normative nu trebuie să se perpetueze în sensul de a deveni ele însele un precedent în activitatea de legiferare; din contră, aceste erori trebuie corectate pentru ca actele normative să contribuie la realizarea unei securități sporite a raporturilor juridice" (Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014); mutatis mutandis, activitatea parlamentară trebuie să se orienteze după aceleași reguli, în sensul de a se raporta la Constituție și jurisprudența Curții Constituționale, ceea ce echivalează cu îndepărtarea de la o reglementare legală care pune aceleași probleme de constituționalitate precum cea analizată în cauza de față. Mai mult, Senatul nu are opțiunea de a alege între aplicarea unei legi (organice, în cazul de față) sau a Constituției, din moment ce art. 1 alin. (5) consacră, în mod expres, supremația Constituției și respectarea acesteia, iar art. 76 alin. (2) din Constituție și jurisprudența Curții Constituționale sunt neechivoce cu privire la majoritatea de vot necesară a fi întrunită pentru adoptarea hotărârilor parlamentare, altele decât cele care privesc ipotezele de excepție reglementate prin art. 65 alin. (2), art. 76 alin. (1), art. 95 alin. (1), art. 96 alin. (1), art. 103 alin. (3), art. 113 alin. (1) sau art. 114 din Constituție.

32. Curtea reține și faptul că regulamentul nu poate dubla conținutul normativ al unei legi sau viceversa, ambele categorii de acte normative având obiect de reglementare diferit, chiar dacă ele se întrepătrund prin prisma domeniilor în care intervin (organizarea și funcționarea Camerelor Parlamentului, pe de o parte, și statutul deputaților și senatorilor, pe de altă parte). în caz contrar, se creează un paralelism de reglementare; în acest sens, art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, prevede, în mod expres, că "În procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere". Așadar, este evident că sediul materiei pentru stabilirea majorității de vot necesare adoptării actelor Parlamentului îl constituie Constituția, iar reglementările acesteia în această materie pot fi reluate în regulamentele parlamentare, și nu în legi. De aceea, într-o bună tehnică legislativă, legile care prin obiectul lor de reglementare se află într-o conexiune cu regulamentele parlamentare ar putea cuprinde o normă de trimitere la textul din Regulamentul Senatului/Camerei Deputaților care reglementează majoritatea de vot necesar a fi întrunită pentru încuviințarea sau nu a cererii de reținere, arestare sau percheziție a membrilor Senatului sau Camerei Deputaților, după caz; de altfel, chiar și în lipsa unei astfel de trimiteri, este de la sine înțeles că hotărârea se adoptă potrivit art. 76 alin. (2) din Constituție.

33. Deși cele anterior expuse converg spre constatarea neconstituționalității art. 173 din Regulamentul Senatului, Curtea constată că, ulterior sesizării sale, a fost adoptată Hotărârea Senatului nr. 25/2015 privind modificarea art. 173 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 31 martie 2015, care la articolul unic prevede că "Senatul hotărăște asupra cererii cu votul secret al majorității senatorilor prezenți". Așadar, Senatul a modificat textul regulamentar supus controlului de constituționalitate anterior pronunțării Curții Constituționale și, având în vedere că, prin natura sa, controlul de constituționalitate a regulamentelor parlamentare este unul abstract, independent de existența vreunui demers judiciar, și obiectiv, așadar, distinct de existența unor drepturi subiective ce ar putea fi invocate și apărate pe calea unei asemenea sesizării, Curtea constată că sesizarea de neconstituționalitate a rămas fără obiect, drept pentru care o va respinge ca devenită inadmisibilă.