Decizia CCR nr. 259 din 8.04.2015 privind cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, şi Parlamentul...

1. Pe rol se află examinarea cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, și Parlamentul României, respectiv Camera Deputaților și Senatul, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României.

2. Sesizarea se întemeiază pe prevederile art. 146 lit. e) din Constituție și ale art. 11 alin. (1) pct. A lit. e), ale art. 34, 35 și 36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Cererea a fost înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 1.858 din 26 martie 2015 și formează obiectul Dosarului nr. 628E/2015.

3. Președintele Curții Constituționale, în temeiul dispozițiilor art. 216 alin. (1) din codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară deschise lucrările ședinței de judecată.

4. La apelul nominal răspunde, pentru Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doamna procuror Iuliana Nedelcu, pentru Consiliul Superior al Magistraturii, doamna judecător Ana-Maria Coculescu și pentru Senatul României, domnul senator Nicolae Șerban. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Președintele Curții Constituționale, în temeiul dispozițiilor art. 216 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordă cuvântul reprezentantului Consiliului Superior al Magistraturii, care solicită să se constate existența unui conflict juridic determinat de refuzul Senatului de a adopta hotărârea prin care se încuviințează ridicarea imunității senatorului Dan-Coman Șova, în condițiile realizării cvorumului legal și decizional de vot în ședința plenului Senatului din 25 martie 2015. Senatul nu a adoptat hotărârea, deși i-a fost adresată o cerere oficială din partea ministrului justiției, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, cererea a fost dezbătută în comisia juridică și, ulterior, în plenul Senatului, fiind supusă la vot potrivit dispozițiilor constituționale și regulamentare. În temeiul art. 76 alin. (2) din Constituție, hotărârea prin care se încuviințează arestarea unui senator se adoptă cu votul majorității simple, astfel încât, chiar dacă dispoziții din Regulamentul Senatului prevăd norme contrare, Constituția trebuie aplicată cu prioritate. Jurisprudența constantă a Curții Constituționale a invalidat dispozițiile regulamentare și legale care prevedeau adoptarea hotărârilor celor două Camere ale Parlamentului cu o altă majoritate decât cea prevăzută de art. 76 alin. (2) din Constituție. Prin urmare, reprezentantul Consiliului Superior al Magistraturii solicită admiterea cererii privind existența conflictului juridic de natură constituțională a cărui soluționare constă în recunoașterea supremației Constituției, respectiv în obligarea Senatului de a aplica normele de procedură stabilite de Legea fundamentală.

6. Reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție susține existența unui conflict juridic între autoritățile statului, generat de ignorarea principiului supremației Constituției, prin refuzul aplicării dispozițiilor art. 76 alin. (2) din Constituție în procedura ridicării imunității unui senator, iar nu de pasivitatea Parlamentului de a modifica Legea nr. 96/2006 sau de cea a Senatului de a modifica propriul regulament de organizare și funcționare. Asigurarea supremației Constituției este o obligație opozabilă tuturor, controlul general al aplicării Legii fundamentale fiind dovada unui comportament loial față de valorile statului de drept.

În situația prezentă, conflictul instituțional a produs efecte juridice, determinând un blocaj prin împiedicarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să își îndeplinească atribuțiile legale. Chiar dacă, ulterior, Parlamentul, respectiv Senatul, a modificat normele procedurale referitoare la majoritatea de adoptare a hotărârilor prin care se încuviințează arestarea unui senator, elementele de fapt îndeplinite în ședința plenului Senatului din 25 martie 2015 continuă să producă efecte juridice, astfel că, prin soluționarea conflictului, Curtea trebuie să stabilească modalitatea de valorificare a rezultatului votului.

7. Reprezentantul Senatului susține că nu sunt întrunite condițiile existenței unui conflict juridic, întrucât, prin desfășurarea unei proceduri în fața Senatului, finalizată cu votul senatorilor, potrivit dispozițiilor regulamentare și legale, nu este împiedicată nicio altă autoritate în îndeplinirea atribuțiilor sale. Arată că, potrivit cutumei parlamentare, Camera Parlamentului nu adoptă acte (legi, hotărâri, moțiuni) prin care se resping inițiativele cu un atare obiect, ci doar constată că nu se întrunește numărul de voturi necesar adoptării actelor. Așa fiind, hotărârile de respingere nu au un temei constituțional, orice altă interpretare echivalând cu o adăugare la textele constituționale referitoare la procedura după care se desfășoară dezbaterile în Senat. Mai mult, Senatul nu poate genera conflicte juridice de natură constituțională atât timp cât respectă procedurile aflate în vigoare, având libertatea de a decide cu privire la ridicarea sau neridicarea imunității unui membru al său. Împrejurarea că Senatul nu a făcut o aplicare directă a Constituției în ceea ce privește majoritatea cu care poate fi adoptată o astfel de hotărâre se datorează faptului că norma regulamentară aplicabilă se bucură de prezumția de constituționalitate, care nu poate fi răsturnată decât pe calea unui control efectuat de Curtea Constituțională, menit să asigure aplicarea unitară a Constituției.

8. Președintele Curții Constituționale, având în vedere dispozițiile art. 394 alin. (1) din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară dezbaterile închise.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

9. Prin cererea cu nr. CP1/1.163 din 26 martie 2015, Președintele României a solicitat Curții Constituționale să se pronunțe asupra existenței unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, și Parlamentul României, respectiv Camera Deputaților și Senatul, pe de altă parte.

10. În motivarea sesizării, Președintele României arătă că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 392/2007 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 15 mai 2007), Curtea Constituțională a statuat că, de regulă, hotărârile Parlamentului se adoptă cu majoritate simplă de voturi, dacă Legea fundamentală nu prevede altfel. În același sens se menționează și Decizia Curții Constituționale nr. 990/2008 privind constituționalitatea dispozițiilor art. 150 alin. (3) din Regulamentul Senatului (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2008) - referitor la majoritatea necesară adoptării hotărârilor Senatului privind cererile de urmărire penală în cazul senatorilor care sunt sau au fost membri ai Guvernului; prin această decizie, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 150 alin. (3) din Regulamentul Senatului, statuând că cererile anterior menționate se aprobă printr-o hotărâre a Senatului, cu votul majorității senatorilor prezenți, întrucât Constituția nu prevede în această situație o altă majoritate necesară adoptării acestui tip de hotărâri.

11. Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale (exprimate, în cazul de față, și printr-o jurisprudență constantă a acesteia) generează, în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, obligația de respectare a acestora de către toate autoritățile publice; pe cale de consecință, Parlamentul avea obligația de a modifica art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, potrivit căruia fiecare Cameră hotărăște asupra cererii cu votul secret al majorității membrilor săi, iar Senatul avea obligația de a modifica art. 173 din regulamentul propriu de organizare și funcționare, potrivit căruia Senatul hotărăște asupra cererii cu votul majorității membrilor săi.

12. În consecință, conflictul ivit este unul de natură constituțională, purtând asupra competențelor Parlamentului, care, în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (1) și ale art. 147 alin. (4) din Constituție, în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării, avea obligația constituțională de a respecta caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale. Această omisiune a generat un regim juridic diferit în soluționarea cererilor de încuviințare a reținerilor și arestării preventive a unui deputat față de un senator și a condus la un blocaj instituțional prin imposibilitatea desfășurării procedurilor judiciare și a înfăptuirii actului de justiție. Astfel, prin raportare la o majoritate - în esență neconstituțională - Parlamentul a blocat posibilitatea instanțelor de judecată/procurorului de a se pronunța asupra temeiurilor cererii de arestare preventivă/reținerii în condițiile prevăzute de lege, prin prisma imperativului asigurării intereselor urmăririi penale sau a judecății, și a fost încălcat principiul separației și echilibrului puterilor în stat, precum și cel al obligativității unui comportament loial al autorităților publice față de Constituție.

13. În concluzie, Președintele României solicită Curții Constituționale să constate existența unui conflict juridic de natură_ constituțională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, și Parlamentul României, respectiv Camera Deputaților și Senatul, pe de altă parte, conflict ivit ca urmare a omisiunii Parlamentului de a pune în acord dispozițiile legale cu Constituția în ceea ce privește majoritatea necesară adoptării hotărârilor de încuviințare a cererilor de reținere/arestare a unui deputat/senator, cu consecința blocării activității puterii judecătorești.

14. În conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cererea a fost comunicată Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliului Superior al Magistraturii, Camerei Deputaților și Senatului, pentru a prezenta punctele lor de vedere asupra conținutului conflictului juridic de natură constituțională și a eventualelor căi de soluționare a acestuia.

15. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a transmis, prin Adresa nr. 851 /C/810/111-13/2015, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 1.994 din 31 martie 2015, punctul său de vedere în care arată că, în materia hotărârilor parlamentare privind cererea de încuviințare a reținerii, arestării, percheziției, Constituția nu prevede excepții de la regula stabilită de art. 76 alin. (2), astfel că asemenea hotărâri se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți. Cu toate acestea, regula constituțională înscrisă în art. 76 alin. (2) este ignorată la nivelul legii organice [art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor], precum și la nivelul Regulamentului Senatului (art. 173), prevăzându-se, contrar Constituției, votul majorității membrilor Camerei parlamentare. Așa fiind, se constată o poziție diferită a celor două Camere parlamentare în raport cu art. 76 alin. (2) din Constituție, din perspectiva propriilor regulamente, dar și o poziție comună constând în inacțiunea acestora, din perspectiva legii organice privind statutul deputaților și al senatorilor. Deși diferite din punctul de vedere al elementelor lor concrete, cele două tipuri de poziții se caracterizează printr-un element comun, lipsa de rigoare și coerență în respectarea Constituției, cu consecința creării unor regimuri juridice diferite în aceeași materie. Acest aspect plasează cele două Camere parlamentare într-un conflict cu Ministerul Public în legătură cu procedura de urmat, respectiv votul, în adoptarea hotărârilor în materia prevăzută de art. 72 alin. (2) fraza întâi teza a doua din Constituție. Prin urmare, conflictul este circumscris de abordarea diferită a prevederilor constituționale, atât la nivelul legii organice, cât și al regulamentelor celor două Camere parlamentare, neuniformitate care se repercutează în cele din urmă asupra procedurilor judiciare care sunt fie întârziate, fie împiedicate.

16. Având în vedere aceste argumente, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție solicită constatarea existenței unui conflict juridic de natură constituțională între autoritățile precizate în legătură cu procedura de urmat (votul) în cazul cererilor de încuviințare a reținerii, arestării și percheziției întemeiate pe art. 72 alin. (2) fraza întâi teza a doua din Constituție, generat de omisiunea Parlamentului de a asigura conformitatea dispozițiilor legale organice, respectiv regulamentare cu Legea fundamentală în materia anterior menționată.

17. Consiliul Superior al Magistraturii a transmis, prin Adresa nr. 7.539 din 2 aprilie 2015, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 2.084 din 2 aprilie 2015, punctul său de vedere în care apreciază că art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 instituie o normă derogatorie de la prevederile constituționale privind adoptarea actelor juridice și cvorumul legal, stipulând necesitatea unei majorități absolute pentru adoptarea unor hotărâri privind încuviințarea reținerii și arestării unui deputat sau senator. Or, legea organică poate "dezvolta" sau poate "preciza" o normă constituțională, însă nu poate adăuga la Constituție o situație pentru care legiuitorul constituțional nu a prevăzut explicit necesitatea majorității absolute. A accepta o astfel de interpretare poate însemna că legiuitorul ordinar poate institui orice fel de majoritate sau chiar unanimitatea pentru adoptarea unei hotărâri prin care se încuviințează reținerea, arestarea și percheziția unui membru al uneia dintre cele două Camere ale Parlamentului, ceea ce contravine în mod vădit dispozițiilor constituționale.

18. Reținând că hotărârile prin care se încuviințează reținerea și arestarea unui senator se adoptă cu votul majorității membrilor săi, Consiliul Superior al Magistraturii apreciază că Senatul a nesocotit dispozițiile constituționale consacrate la art. 76 alin. (2). Consecința directă a acestei încălcări a prevederilor constituționale este chiar împiedicarea autorității judecătorești de a-și exercita rolul constituțional. Conform art. 131 din Constituție, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Ordinea de drept nu poate fi înțeleasă în afara respectării supremației Constituției. Or, dacă s-ar fi respectat cerința majorității voturilor membrilor prezenți este evident că cererea privind încuviințarea reținerii și arestării senatorului Dan-Coman Șova întrunea numărul necesar de voturi.

19. Potrivit dispozițiilor constituționale și regulamentare, asupra cererii de încuviințare a arestării preventive Senatul se pronunță printr-o hotărâre. Sesizat fiind cu o astfel de cerere, Senatul trebuie să hotărască în sensul admiterii sau respingerii acesteia. Or, în cazul cererii de încuviințare a reținerii și arestării senatorului Dan-Coman Șova, Senatul nu a adoptat o hotărâre prin care să admită sau să respingă cererea formulată de ministrul justiției, arătând doar că s-a pronunțat prin vot secret asupra cererii, nefiind întrunit numărul de voturi necesar pentru încuviințarea reținerii și arestării unui senator. Astfel, omisiunea Senatului de a adopta o hotărâre în urma formulării unei cereri de încuviințare a reținerii și arestării este de natură a înlătura acest act de decizie de la exercitarea oricărei căi de atac ori forme de control. Faptul că Senatul a transmis o simplă comunicare, care nu echivalează cu o hotărâre, constituie în fapt un refuz de soluționare a cererii formulate de ministrul justiției cu privire la încuviințarea reținerii și arestării senatorului Dan-Coman Șova, aspect care situează în mod Clar Senatul în conflict juridic de natură constituțională cu autoritatea judecătorească.

20. Prin urmare, Consiliul Superior al Magistraturii solicită admiterea cererii și pronunțarea unei decizii prin care să se constate existența conflictului juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească și puterea legiuitoare, precum și dispunerea măsurilor pe care Curtea Constituțională le va socoti necesare și utile pentru restabilirea ordinii constituționale și a echilibrului care trebuie să existe între autoritățile statului și, în concret, a măsurilor pe care trebuie să le adopte Senatul astfel încât orice cerere transmisă de ministrul justiției de încuviințare a reținerii și arestării unui membru al acestei Camere să fie soluționată cu respectarea dispozițiilor constituționale.

21. Președintele Senatului României, prin Adresa nr. 35/1.478 din 2 aprilie 2015, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 2.086 din 2 aprilie 2015, a transmis punctul său de vedere în care se fac următoarele precizări: cadrul legal al procedurii parlamentare privind dezbaterea și încuviințarea cererii de reținere, arestare sau percheziție a unui senator este art. 24 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor și dispozițiile aplicabile din Regulamentul Senatului și anume art. 172 și 173. Art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 prevede că Senatul "hotărăște asupra cererii cu votul secret al majorității membrilor săi". Art. 173 din Regulamentul Senatului prevede de asemenea că acesta "hotărăște asupra cererii cu votul secret al majorității membrilor săi". Acestea sunt prevederile legale aplicabile în cauza evocată. Există un principiu de drept respectat în toate statele, potrivit căruia se aplică legea aflată în vigoare, or în momentul dezbaterii în Senat a cererii ministrului justiției erau în vigoare cele două texte legale. Acestea nu au făcut niciodată obiectul examinării Curții Constituționale.

22. Cu privire la susținerea potrivit căreia conflictul juridic de natură constituțională a fost generat de omisiunea celor două Camere ale Parlamentului de a pune de acord dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 și ale art. 173 din Regulamentul Senatului cu prevederile art. 76 alin. (2) din Constituție, în acord cu deciziile Curții Constituționale care au constatat anterior neconstituționalitatea altor dispoziții regulamentare care consacrau o altă majoritate de voturi decât cea cerută de art. 76 din Constituție, Președintele Senatului României, ținând seama de caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții, apreciază că trebuie respectat și un alt principiu constituțional și politic sacrosanct: principiul suveranității legislative a Parlamentului. Nicio autoritate publică nu este îndreptățită să adreseze și să impună ultimativ Parlamentului o obligație de a legifera, întrucât modificarea unei legi și a regulamentelor parlamentare se realizează printr-o procedură legislativă. Constituția reglementează în art. 74 dreptul de inițiativă legislativă, și nu obligația de a legifera. Așadar, art. 147 alin. (4) raportat la alin. (1) din Constituție nu impune o obligați legislativă în sarcina Camerelor, ci încetarea efectelor juridice ale unei dispoziții legale neconstituționale. Numai că art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 și art. 173 din Regulamentul Senatului nu au făcut niciodată obiectul verificării Curții Constituționale. Prin urmare, caracterul lor constituțional nu poate fi contestat decât printr-o viitoare procedură de contencios constituțional, iar aplicarea lor întocmai este o obligație constituțională a Senatului României.

23. Curtea Constituțională a definit noțiunea de conflict juridic de natură constituțională prin "acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau a refuzului de a îndeplini anumite acte care intră în obligația lor". Din analiza acestei definiții jurisprudențiale, președintele Senatului României constată că nu există niciun temei logic și semantic ca rezultatul unei activități parlamentare legale și regulamentare să fie inclus în această definiție. În ședința din 25 martie 2015, Senatul a supus la vot o cerere regulamentară adresată de ministrul justiției, care nu a putut fi încuviințată, deoarece nu a întrunit numărul necesar de voturi. Neîntrunindu-se aceste condiții de procedură, Senatul nici nu avea cum să adopte o hotărâre care să reflecte rezultatul votului în plen. Ca atare, nici nu au fost întrunite condițiile de adoptare a vreunei hotărâri parlamentare în acest sens. Senatul nu a încălcat nicio atribuție a sa, a acționat strict potrivit propriului regulament și a aplicat o normă a cărei constituționalitate nu a fost contestată la Curtea Constituțională. Prin votul din 25 martie 2015, Senatul României nu a împiedicat nici Parchetul, nici instanța de judecată competentă să deruleze urmărirea penală și, respectiv, judecarea cauzei, astfel că ideea apariției unui blocaj în activitatea puterii judecătorești nu poate fi susținută prin niciun argument.

24. Președintele Senatului apreciază ca fiind netemeinică și susținerea potrivit căreia prin aplicarea diferită a normelor legale și regulamentare referitoare la majoritatea necesară încuviințării reținerii și arestării unor parlamentari de către cele două Camere s-ar fi creat un statut juridic diferențiat între deputați și senatori. Fiecare Cameră beneficiază de autonomie și astfel își poate reglementa diferit prin regulamentele parlamentare orice aspecte ale propriei activități.

CURTEA,

examinând cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Senatul României, punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentanților Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Senatului României, prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, reține următoarele:

25. În ceea ce privește admisibilitatea sesizării, în conformitate cu dispozițiile art. 146 lit. e) din Constituție, Curtea Constituțională "soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice". În acest sens, autorități publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituțională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituție, și anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaților și Senat, Președintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administrației publice centrale și ale administrației publice locale, precum și organele autorității judecătorești. Pentru exercitarea competenței prevăzute de Constituție, Curtea este sesizată la cererea "Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a prim-ministrului sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii". Subiectele de drept pe care Legea fundamentală le îndrituiește a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziția constituțională nedistingând după cum autoritățile pe care le reprezintă sunt sau nu părți în conflictul cu care sesizează Curtea.

26. Curtea constată că Președintele României este în drept să formuleze cererea cu privire la soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, și Parlamentul României, respectiv Camera Deputaților și Senatul, pe de altă parte, autorități publice susceptibile a avea calitatea de părți într-un conflict juridic de natură constituțională.

27. Prin urmare, Curtea constată că a fost legal sesizată și este competentă, potrivit art. 146 lit. e) din Constituție, precum și ale art. 1, 10, 34 și 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunțe asupra conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritățile publice.

28. În ședința din 16 martie 2015, Biroul permanent al Senatului a hotărât trimiterea la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări a scrisorii ministrului justiției prin care acesta transmitea Senatului cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind încuviințarea reținerii și arestării preventive a senatorului Șova Dan-Coman, însoțită de referatul Direcției Naționale Anticorupție din 13 martie 2015, întocmit în Dosarul penal nr. 122/P/2012.

29. În ședința din 18 martie 2015, Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări hotărăște, cu majoritate de voturi, să admită solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și să supună plenului Senatului spre dezbatere și adoptare raportul comisiei, întocmit în temeiul prevederilor art. 172 din Regulamentul Senatului.

30. La data de 25 martie 2015, pe ordinea de zi a Senatului României a fost înscrisă cererea de încuviințare a reținerii și arestării senatorului Dan-Coman Șova. După dezbateri, membrii Senatului s-au pronunțat, prin vot secret, asupra cererii, care a primit 79 de voturi "pentru", 67 de voturi "contra" și 5 voturi au fost anulate. În temeiul art. 24 din Legea nr. 96/2006 și al art. 173 din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care hotărârile prin care se soluționează astfel de cereri se adoptă cu votul majorității membrilor Camerei, s-a apreciat că nu a fost întrunit numărul de voturi necesar pentru încuviințarea reținerii și arestării unui senator.

31. În cererea sa privind constatarea unui conflict juridic de natură constituțională, Președintele României invocă nerespectarea de către Parlamentul României a dispozițiilor art. 61 alin. (1), art. 76 alin. (2) și ale art. 147 alin. (4) din Constituție, cu următorul conținut:

- Art. 61 alin. (1): "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.";

- Art. 76 alin. (2): "Legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră.";

- Art. 147 alin. (4): "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor."

32. În ceea ce privește noțiunea de conflict juridic de natură constituțională dintre autorități publice, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că acesta presupune "acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor". De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reținut: "Conflictul juridic de natură constituțională există între două sau mai multe autorități și poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative, și care pot crea blocaje instituționale." În sfârșit, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituție "stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea". Prin urmare, noțiunea de conflict juridic de natură constituțională "vizează orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției" (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).

33. Pentru soluționarea cererii ce formează obiectul cauzei de față, Curtea Constituțională trebuie să se raporteze la textele din Legea fundamentală incidente și, prin interpretarea dată, să deslușească intenția legiuitorului constituant, astfel încât, în final, să ajungă la soluționarea conflictului instituțional invocat.

34. Față de circumstanțierea realizată în jurisprudența citată cu privire la atribuția conferită Curții Constituționale de art. 146 lit. e) din Constituție, rezultă că în prezenta cauză Curtea va decide dacă aspectele sesizate în cererea Președintelui României întrunesc elementele constitutive ale unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, și Parlamentul României, respectiv Camera Deputaților și Senatul, pe de altă parte, urmând a analiza dacă prin omisiunea de a modifica dispozițiile art. 24 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, respectiv dispozițiile art. 173 din Regulamentul Senatului Parlamentul României, respectiv Senatul, a împiedicat autoritatea judecătorească, reprezentată de Ministerul Public și de Consiliul Superior al Magistraturii, să își îndeplinească atribuțiile constituționale, generând un blocaj instituțional.

35. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

36. Prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000, Curtea a statuat: "Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalență cu situația în care nu este respectată o lege adoptată de Parlament ori o ordonanță emisă de Guvern. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autoritățile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competențelor atribuite prin Constituție, de către o altă autoritate a statului".

37. Legea sau regulamentele Camerelor Parlamentului ori dispozițiile acestora constatate ca fiind neconstituționale nu mai pot fi aplicate de nicio altă autoritate publică de la data publicării în Monitorul Oficial, Partea I, a deciziei Curții Constituționale. "Decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor" (a se vedea Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). Intervenția Parlamentului, în calitate de for legislativ, sau a Camerei al cărei regulament a fost declarat neconstituțional, în interiorul termenului de 45 de zile în care dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept, în sensul punerii de acord a acestora cu decizia Curții Constituționale, reprezintă efectul direct al soluției pronunțate de Curte, care are caracter definitiv și general obligatoriu. Mai mult, intervenția legiuitorului într-o atare împrejurare constituie expresia principiului colaborării loiale între instituțiile statului, în scopul asigurării garanțiilor constituționale specifice statului de drept.

38. Analizând deciziile Curții Constituționale invocate în susținerea cererii privind soluționarea conflictului juridic de natură constituțională, observăm că prin Decizia nr. 990 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2008, instanța constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 150 alin. (3) din Regulamentul Senatului, iar prin Decizia nr. 392 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 15 mai 2007, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului. Prin aceste decizii, Curtea a statuat că, potrivit dispozițiilor art. 76 alin. (2) din Constituție, hotărârile Parlamentului se adoptă cu majoritate simplă de voturi, recte majoritatea membrilor Camerei prezenți la ședință, dacă Legea fundamentală nu prevede o altă majoritate.

39. Ca urmare a pronunțării deciziilor amintite, Senatul României a adoptat Hotărârea nr. 7 din 4 mai 2009 pentru modificarea alin. (3) al art. 150 din Regulamentul Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 7 mai 2009, prin care a modificat dispozițiile constatate ca fiind neconsțituționale, punându-le în acord cu Constituția.

40. În ceea ce privește dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000, Guvernul, prin Ordonanța de urgență nr. 103/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, a modificat norma legală în sensul punerii în acord cu decizia Curții Constituționale și, ulterior, Parlamentul a aprobat ordonanța de urgență prin Legea nr. 62/2012.

41. Așa fiind, Curtea observă că în ambele situații invocate de autorul sesizării legiuitorul s-a conformat dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 147 alin. (4), modificând actele normative constatate ca fiind neconstituționale în sensu! celor statuate de Curtea Constituțională.

42. În ceea ce privește Legea nr. 96/2006, Curtea reține că anumite dispoziții din aceasta au fost supuse controlului de constituționalitate înainte de promulgare și prin Decizia nr. 279 din 22 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 11 aprilie 2006, Curtea a constatat neconstituționalitatea unora dintre acestea. De menționat că prevederile art. 24 din lege nu au făcut obiect al sesizării Curții și, deci, al controlului de constituționalitate.

43. Prin Decizia nr. 319 din 19 iunie 2013 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] și ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 24²] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, Curtea a admis obiecția formulată de Președintele României și a constatat că dispozițiile criticate sunt neconstituționale. Cu privire la soluția pronunțată de Curte este de menționat că, deși dispozițiile art. I pct. 18 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 modificau și cvorumul de vot al adoptării hotărârilor prin care cele două Camere ale Parlamentului hotărăsc asupra cererii de reținere, arestare sau percheziție a deputatului ori a senatorului, în acord cu dispozițiile art. 76 alin. (2) din Constituție, critica a vizat alte motive de neconstituționalitate pe care Curtea le-a apreciat ca fiind temeinice, astfel că prin declararea neconstituționalității normelor modificatoare cu privire la acele aspecte dispozițiile art. 24 al Legii nr. 96/2006 au rămas neschimbate.

44. De asemenea, Curtea observă că nici prevederile art. 173 din Regulamentul Senatului, în vigoare de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005, nu au făcut obiectul vreunei sesizări a Curții Constituționale în vederea examinării constituționalității lor.

45. În concluzie, Curtea nu poate reține incidența dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție cu privire la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 96/2006, respectiv ale art. 173 din Regulamentul Senatului, întrucât norma constituțională vizează ipoteza dispozițiilor din legile și regulamentele constatate ca fiind neconstituționale, numai într-o atare situație Parlamentul sau una dintre Camere, după caz, având obligația de a pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

46. Susținerea autorului sesizării potrivit căreia existența unor decizii ale Curții Constituționale prin care a fost constatată neconstituționalitatea unor prevederi similare din legi sau regulamente ale Camerelor Parlamentului ar fi generat în sarcina Parlamentului, respectiv a Senatului, obligația modificării dispozițiilor a căror constituționalitate se contestă pe calea prezentei cereri de soluționare a unui conflict juridic de natură constituțională nu poate fi primită. Inacțiunea Parlamentului de a modifica prevederile art. 24 din Legea nr. 96/2006, respectiv a Senatului de a modifica art. 173 din regulament în sensul celor statuate de Curtea Constituțională în deciziile invocate nu constituie o încălcare a prevederilor constituționale referitoare la caracterul definitiv și general obligatoriu al actelor instanței constituționale. Parlamentul sau Senatul ar fi fost "în culpă" dacă ar fi omis să modifice dispozițiile declarate neconstituționale, iar nu dispoziții care, deși virtual neconstituționale, se bucură de prezumția relativă de constituționalitate atâta vreme cât aceasta nu a fost înlăturată în urma efectuării unui control al Curții. Cu alte cuvinte, numai în măsura în care autoritățile publice menționate ar fi refuzat să pună în acord dispozițiile art. 24 din Legea nr. 96/2006, respectiv art. 173 din Regulamentul Senatului cu decizii prin care se constata neconstituționalitatea acestora, s-ar fi putut pune în discuție un eventual conflict juridic de natură constituțională generat de conduita omisivă a Parlamentului sau Senatului.

47. Independent de cele expuse mai sus, Curtea reține că, ulterior sesizării sale, Senatul României a adoptat Hotărârea nr. 25 din 31 martie 2015 privind modificarea art. 173 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 31 martie 2015, astfel că în prezent norma regulamentară are următorul conținut: "Senatul hotărăște asupra cererii cu votul secret al majorității senatorilor prezenți."

48. De asemenea, la data de 23 aprilie 2015, Parlamentul a adoptat Legea nr. 90/2015 pentru modificarea art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 280 din 27 aprilie 2015, noul text de lege având următorul conținut: "(4) Camera hotărăște asupra cererii cu votul secret al majorității membrilor prezenți, în condițiile respectării prevederilor art. 67 din Constituția României, republicată. Hotărârea Camerei se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se comunică de îndată ministrului justiției."

49. Pe de altă parte, Curtea constată că, până în prezent, instanța constituțională nu a statuat asupra existenței unor conflicte juridice de natură constituțională ale căror izvoare să rezide în chiar conținutul unor acte normative. Dimpotrivă, în situația în care unicul scop al cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională a fost acela de constatare a neconstituționalității unui act normativ și a lipsirii de efecte juridice a acestuia, Curtea a reținut că "neconstituționalitatea unei ordonanțe, cu circumstanțierea enunțată, poate fi stabilită numai în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție [și, prin intermediul legii de aprobare, în condițiile art. 146 lit. a) din Constituție], iar nu în temeiul textului constituțional al art. 146 lit. e), atât timp cât neconstituționalitatea invocată se identifică chiar cu obiectul cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională. Atribuția Curții Constituționale de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice nu a fost concepută de legiuitorul constituant ca o a treia cale distinctă de examinare a constituționalității actelor normative" (a se vedea Decizia nr. 231 din 9 mai 2013).

50. Și în doctrina de drept constituțional român a fost recunoscută deosebirea esențială dintre atribuțiile Curții Constituționale de verificare a constituționalității și atribuțiile care implică și verificarea unor fapte constituționale. În mod evident, constatarea existenței unui conflict juridic de natură constituțională se încadrează în a doua categorie. Pentru a ne afla în situația unui conflict juridic de natură constituțională, este nevoie să se rețină existența unor acte, acțiuni, inacțiuni ale unei/unor autorități publice care intră în conflict. Însă nu poate fi calificat drept conflict juridic de natură constituțională conflictul ce se naște între dispoziții de reglementare primară și Constituție. Acest din urmă "conflict" reprezintă, desigur, obiectul controlului de constituționalitate în care este verificată compatibilitatea normelor cu Legea fundamentală. Or, Curtea nu poate constata pe calea soluționării unui conflict juridic de natură constituțională nici neconstituționalitatea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 96/2006 și nici a celor ale art. 173 din Regulamentul Senatului, o atare competență putând fi exercitată ca urmare a unor sesizări formulate în temeiul art. 146 lit. d), respectiv lit. c) din Constituție.

51. Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea apreciază că, prin conduita lor, Parlamentul României și Senatul nu au creat un blocaj instituțional de natură a împiedica autoritatea judecătorească în îndeplinirea competențelor constituționale prevăzute de art. 72 alin. (2) din Constituție.