Decizia CCR nr. 214 din 31.03.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 218 alin. (2) din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 218 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Societatea "Comsid" - S. R. L. din Deva, în Dosarul nr. 2.798/2/2014 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Excepția de neconstituționalitate formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1192D/2014.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 12 martie 2015, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga, și în prezența reprezentantului autoarei excepției de neconstituționalitate, avocat Ovidiu Șerban, fiind consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în temeiul prevederilor art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, a amânat pronunțarea pentru data de 31 martie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

3. Prin Încheierea din 11 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.798/2/2014, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 218 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Societatea "Comsid" -

S.R.L. din Deva, într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține, în esență, că interpretarea corectă din punct de vedere constituțional a prevederilor art. 218 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală trebuie să fie aceea că, indiferent de soluția primită în răspunsul la plângerea prealabilă (contestație), partea vătămată are dreptul să se adreseze instanței de contencios administrativ care este învestită cu judecarea pe fond a cauzei, în întregul său. Apreciază că accesul la justiție nu trebuie condiționat de existența sau nu a unui răspuns pe fondul cauzei după depășirea termenului legal de soluționare a contestației, iar concluzia că aceasta este singura interpretare permisă de lege și de Constituție, în opinia sa, rezultă din dispozițiile cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum și din cele ale art. 52 alin. (1) și art. 126 alin. (6) teza întâi din Constituție.

5. Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal opinează în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale, concretizată prin deciziile nr. 409 din 12 octombrie 2004 și nr. 1.236 din 18 noiembrie 2008, prin care s-a reținut că textul legal criticat nu încalcă art. 21 din Legea fundamentală. De asemenea, instanța de judecată arată că, prin Decizia nr. 449 din 26 octombrie 2004, Curtea, în mod principial, a statuat că "nu se poate susține existența unei îngrădiri a dreptului de acces liber la justiție, textul de lege oferindu-i contestatorului posibilitatea de a supune controlului instanței judecătorești inclusiv decizia de suspendare a soluționării contestației pe cale administrativă".

6. În conformitate cu prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

7. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susținerile părții prezente, notele scrise și concluziile depuse la dosar, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

8. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1) și (2), art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

9. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 218 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, "Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii."

10. În susținerea neconstituționalității acestor prevederi legale, autoarea excepției invocă încălcarea dispozițiilor

constituționale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, precum și celor ale art. 20 intitulat Tratatele internaționale privind drepturile omului, prin raportare la art. 6 paragraful 1 teza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil.

11. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile criticate din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care fac parte din titlul IX intitulat "Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale" și care prevăd posibilitatea atacării deciziilor emise în soluționarea contestațiilor la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, din perspectiva unor critici similare, iar prin deciziile pronunțate Curtea a constatat, de fiecare dată, că acestea nu contravin art. 21 din Legea fundamentală.

12. În contextul criticilor formulate în prezenta cauză, Curtea reține că, potrivit art. 205 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii, această contestație reprezentând o cale administrativă de atac care nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia. Așa cum rezultă din coroborarea acestor prevederi cu cele ale art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1. 154 din 7 decembrie 2004, Curtea constată că procedura de contestare a actelor administrativ fiscale reprezintă o procedură administrativă prealabilă, cu caracter obligatoriu, și nu o jurisdicție specială administrativă.

13. În jurisprudența sa în materie, exemplu fiind Decizia nr. 877 din 23 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 9 ianuarie 2013, Curtea a statuat că prevederile cuprinse în titlul IX al Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, "reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate. Asemenea proceduri, în care soluționarea plângerilor și a contestațiilor este atribuită însuși organului care a emis actul atacat sau organului ierarhic superior acestuia, nu întrunesc elementele definitorii ale activității de jurisdicție - caracterizată prin soluționarea de către un organ independent și imparțial a litigiilor privind existența, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective -, ele fiind specifice funcției administrative." De asemenea, prin Decizia nr. 703 din 27 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 26 ianuarie 2015, paragraful 20, Curtea Constituțională a constatat că "instituirea recursului prealabil sau grațios reprezintă o modalitate simplă, rapidă și scutită de taxa de timbru, prin care persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent. Se realizează astfel, pe de o parte, protecția persoanei vătămate și a administrației, iar, pe de altă parte, degrevarea instanțelor judecătorești de contencios administrativ de acele litigii care pot fi soluționate pe cale administrativă, dându-se expresie principiului celerității. De asemenea, Curtea a reținut că nicio

dispoziție constituțională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicțional, cum este, de exemplu, procedura recursului administrativ grațios sau a celui ierarhic. În plus, s-a arătat că dreptul de acces liber la justiție nu este un drept absolut, el putând fi supus anumitor condiționări."

14. Prin Decizia nr. 50 din 12 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 27 martie 2013, pronunțându-se cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 218 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Curtea, făcând referire la jurisprudența sa, a reținut că "prin procedurile de recurs administrativ reglementate de textul de lege criticat se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege", și, ca atare, "actele de soluționare de către organele administrative a contestațiilor, respectiv a reclamațiilor formulate potrivit dispozițiilor din Codul de procedură fiscală, nu sunt acte de jurisdicție, ci acte administrative supuse cenzurii instanței de judecată. Așa fiind, Curtea a reținut că textul legal criticat nu încalcă art. 21 din Constituție. "

15. Referitor la criticile privind procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale, prin Decizia nr. 406 din 24 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009, Curtea a reținut că dispozițiile Codului de procedură fiscală "prevăd un drept al contribuabilului de a contesta temeinicia unui act administrativ fiscal, de cele mai multe ori sub aspectul existenței și întinderii obligației fiscale", iar "parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicțional nu îngrădește dreptul de acces liber la justiție, atât timp cât decizia organului administrativ poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești. "

16. Prin Decizia nr. 95 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 10 mai 2011, Curtea a reținut că împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale, cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia poate formula contestație, iar potrivit art. 210 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, în soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz. Totodată, Curtea a observat că, potrivit art. 70 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cererile depuse de către contribuabil se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.

17. Referitor la modalitatea de soluționare a contestației formulate împotriva unui act administrativ fiscal, prin Decizia nr. 50 din 12 februarie 2013, precitată, Curtea a reținut că trebuie distins între mai multe ipoteze, după cum urmează:

a) Organul fiscal competent nu a soluționat contestația, deoarece a suspendat, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă; sau a suspendat, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, deoarece aceasta depinde, în tot ori în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

b) O a doua ipoteză este aceea în care organul fiscal competent nu a soluționat contestația în termenul legal prevăzut de art. 70 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, fără a exista vreun motiv de suspendare. Având în vedere prevederile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum și cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea a reținut că această situație se circumscrie nesoluționării în termenul legal a cererii de către organul fiscal. Într-o atare împrejurare, cel care se consideră lezat în drepturile sale prin lipsa actului administrativ fiscal se poate adresa instanței de judecată pentru obligarea organului fiscal de a emite decizia de soluționare a contestației.

c) A treia ipoteză este atunci când organul fiscal competent a soluționat contestația în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pronunțând o decizie în acest sens.

18. Referitor la posibilitatea organului fiscal competent de a suspenda, prin decizie motivată, soluționarea contestației, ipoteză incidentă în speța de față, Curtea reține că adoptarea acestei măsuri este condiționată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Într-o atare situație este firesc ca procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. În momentul încetării motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent, indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat ori nu, procedura administrativă este reluată, fiind emisă o decizie privind soluționarea contestației. În acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 95 din 1 februarie 2011, precitată.

19. Curtea reține că, în toate cazurile, ulterior pronunțării deciziei de către organul fiscal, contestatorul nemulțumit poate ataca această decizie la instanța de contencios administrativ

competentă. În soluționarea cererii, instanța de contencios administrativ este competentă, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.

20. Curtea subliniază totodată că, așa cum s-a procedat și în prezenta cauză, împotriva deciziei organului fiscal competent de suspendare a soluționării contestației, contestatorul se poate adresa instanței de contencios administrativ. În acest sens, este Decizia nr. 617 din 6 mai 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 218 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 14 iunie 2010, prin care Curtea a statuat că "nu se poate susține existența unei îngrădiri a dreptului de acces liber la justiție, textul de lege menționat oferindu-i contestatorului posibilitatea de a supune controlului instanței judecătorești inclusiv decizia de suspendare a soluționării contestației pe cale administrativă".

21. Curtea mai reține faptul că, potrivit art. 215 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. Această împrejurare nu aduce însă atingere dreptului contribuabilului care poate cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, iar instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2. 000 lei. De asemenea, împotriva titlului executoriu partea poate formula contestație la executarea silită, în condițiile prevăzute de art. 172-174 din Codul de procedură fiscală.

22. Având în vedere toate aceste motive, Curtea constată că prevederile art. 218 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală nu contravin normelor constituționale și convenționale invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate.