Decizia CCR nr. 131 din 13.03.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 32 alin. 1 din OG nr. 2/2001 - regimul juridic al contravenţiilor şi art. 118 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 - circulaţia pe drumurile publice

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, excepție ridicată de Marian Tudor în Dosarul nr. 43.312/299/2012 al Judecătoriei Avrig și care constituie obiectul Dosarului nr. 465D/2013 al Curții Constituționale.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, menționând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele: Prin Încheierea din 20 iunie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 43.312/299/2012, Judecătoria Avrig a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, precum și ale art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.

Excepția a fost ridicată de Marian Tudor într-o cauză având ca obiect soluționarea unei plângeri contravenționale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia apreciază că prin stabilirea competenței de soluționare a plângerilor contravenționale în favoarea instanței în circumscripția căreia a fost constatată săvârșirea contravenției, petentul este obligat ope legis să învestească o instanță de judecată al cărei sediu poate fi situat oriunde în limitele hotarelor naționale, deci inclusiv la o depărtare considerabilă sau prohibitivă față de propriul său domiciliu.

Se susține că prevederile legale criticate contravin principiului liberului acces la justiție, întrucât în exercitarea dreptului la un proces echitabil, ce include și dreptul de a fi prezent la fiecare ședință, obligarea petentului de a se deplasa către sediul unei instanțe îndepărtate ridică probleme de ordin material și temporal incompatibile cu principiul liberului acces la justiție.

În litigiile civile de drept comun este firesc ca reclamantul să se deplaseze la sediul instanței de domiciliu a pârâtului, caracterul ofensiv al cererii de chemare în judecată impunând această exigență. Plângerea contravențională nu poate fi apropiată însă de specificul acțiunilor personale, cea dintâi fiind expresia unui drept recunoscut persoanei ce se consideră nedreptățită printr-un act emis de agenții constatatori de a ataca în justiție temeinicia sau legalitatea măsurilor constatate/sancțiunilor dispuse. Întrucât pricina contravențională se naște ca urmare a unor constatări al căror temei urmează a fi demonstrat de însuși organul constatator, căruia îi incumbă sarcina probei, instanța competentă trebuie să fie cea de la domiciliul petentului.

Se afirmă că prin atribuirea competenței de soluționare instanței de la locul săvârșirii contravenției - care în materia contravențiilor rutiere coincide cu instanța de la sediul organului constatator - textele de lege criticate răstoarnă implicit prezumția de nevinovăție de care se bucură petentul.

De asemenea, se constată o schimbare a opticii legiuitorului cu privire la competența teritorială în materie contravențională, fiind preferată soluția atribuirii competenței de soluționare a plângerii contravenționale către instanțele de la domiciliul petentului. În acest sens se arată că prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă au fost completate dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România. Astfel, a fost introdus art. 10¹, ce prevede că, prin derogare de la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001, plângerea însoțită de copia procesului-verbal de constatare a contravenției se introduce la judecătoria în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul contravenientul. Pe cale de consecință se instituie o discriminare neîntemeiată între persoanele sancționate contravențional în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 15/2002 și cele cărora le sunt opuse dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, deși ambele acte normative includ sfera contravențiilor rutiere.

Judecătoria Avrig apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece reglementarea competenței teritoriale a instanțelor judecătorești în cauzele având ca obiect plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenție prin care se constată încălcări ale dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 este menită să dea expresie garanțiilor constituționale invocate de autorul excepției, prin asigurarea administrării, cu celeritate, a probelor strânse de lucrătorii poliției rutiere. Mai mult, această modalitate de reglementare reprezintă opțiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție, privind competența și procedura în fața instanțelor judecătorești.

Pe de altă parte, instanța apreciază că procedura de soluționare a plângerii nu obligă prezența petentului în instanță pentru susținerea plângerii, acesta având posibilitatea să depună înscrisuri, să solicite orice alte probe în lipsă, astfel că accesul său la justiție nu este îngrădit.

De asemenea, instanța apreciază că modificările aduse prin Legea nr. 2/2013 au ca scop doar degrevarea instanțelor de aceste cauze numeroase și nicidecum schimbarea opticii legiuitorului cu privire la competența teritorială în materie contravențională.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudența instanței de contencios constituțional.

Totodată, se susține că nu se poate vorbi despre încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 21, întrucât prevederile legale criticate nu îngrădesc dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ci instituie norme de procedură privind soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, și anume instanța competentă să soluționeze plângerea.

Prin reglementarea criticată legiuitorul nu a înțeles să limiteze controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, ci să asigure un climat de ordine, indispensabil exercitării, în condiții optime, a acestor drepturi constituționale.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile criticate sunt constituționale, întrucât acestea instituie norme de procedură privind soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, nu îngrădesc accesul liber la justiție al persoanelor interesate și nu contravin dreptului la un proces echitabil. Reglementarea competenței teritoriale a instanțelor judecătorești în cauzele având ca obiect plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenție prin care s-a constatat încălcări ale dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 este menită să dea expresie garanțiilor constituționale invocate, prin asigurarea administrării cu celeritate a probelor strânse de lucrătorii poliției rutiere. Menționează în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările și completările ulterioare. Textele de lege criticate au următorul conținut:

- Art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001:"Plângerea se depune la judecătoria în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.“;

- Art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002: "Împotriva procesului-verbal de constatare a contravențiilor se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competență a fost constatată fapta.“

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții, autorul excepției invocă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (1) și (2) referitor la accesul liber la justiție, precum și prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, răspunzând unor critici identice, a statuat constituționalitatea dispozițiilor legale supuse controlului prin Decizia nr. 160 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 18 iunie 2013, Decizia nr. 84 din 7 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 14 martie 2012, Decizia nr. 513 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 25 iulie 2012, și Decizia nr. 1.029 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 23 ianuarie 2013.

Astfel, prin Decizia nr. 160 din 12 martie 2013, Curtea a statuat că prevederile art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 sunt constituționale, reținând că "textul de lege criticat nu îngrădește dreptul părților la un proces echitabil, ci instituie norme de procedură privind soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, și anume instanța competentă să soluționeze plângerea. Această modalitate de reglementare reprezintă însă opțiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție, privind competența și procedura în fața instanțelor judecătorești“.

De asemenea, prin Decizia nr. 1.029 din 29 noiembrie 2012, precitată, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și a statuat că norma legală criticată "nu îngrădește accesul liber la justiție al persoanelor interesate și nu contravine dreptului la un proces echitabil. Dimpotrivă, reglementarea competenței teritoriale a instanțelor judecătorești în cauzele având ca obiect plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenție prin care se constată încălcări ale dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice este menită să dea expresie garanțiilor constituționale invocate, prin asigurarea administrării cu celeritate a probelor strânse de lucrătorii poliției rutiere.“

Cele statuate prin deciziile invocate își mențin valabilitatea și în prezenta cauză, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea acestei jurisprudențe.