Decizia CCR nr. 146 din 18.03.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 2781alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 278¹din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Simion Sorin Meici în Dosarul nr. 2.259/325/2013 al Curții de Apel Timișoara - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 603D/2013.

La apelul nominal lipsește autorul excepției de neconstituționalitate.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie. Mai arată că soluția legislativă criticată este în prezent preluată în cuprinsul dispozițiilor art. 341 din noul Cod de procedură penală, cu un conținut identic.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 961/R din 21 august 2013, pronunțată în Dosarul nr. 2.259/325/2013, Curtea de Apel Timișoara - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 278¹din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Simion Sorin Meici într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului declarat împotriva unei sentințe penale prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva ordonanței de scoatere de sub urmărire penală dispusă de procuror.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că textul de lege criticat, în temeiul căruia soluția pronunțată de judecător în cadrul procedurii plângerii împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată nu este supusă niciunei căi de atac, încalcă principiul constituțional al liberului acces la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare. Invocă Decizia Curții Constituționale nr. 500 din 15 mai 2012, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 118 alin. (3¹) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice sunt neconstituționale.

Curtea de Apel Timișoara - Secția penală își exprimă opinia asupra excepției de neconstituționalitate, arătând că textul de lege criticat nu încalcă dispozițiile constituționale invocate, deoarece, așa cum a statuat Curtea Constituțională în mod constant, reglementarea căilor de atac împotriva hotărârii prin care judecătorul soluționează plângerea împotriva rezoluțiilor sau a ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată reprezintă opțiunea exclusivă a legiuitorului. Eliminarea căii de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 278¹din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea acesteia și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituționale, invocând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit actului de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 278¹din Codul de procedură penală din 1968.

În acord cu motivarea excepției, Curtea reține că obiect al excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora "Hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. 8 este definitivă.“

Deși prevederile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate, de la data de 1 februarie 2014, prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, Curtea Constituțională urmează să se pronunțe însă asupra prevederilor legale criticate, prin prisma efectelor pe care acestea continuă să le producă față de autorul excepției de neconstituționalitate, astfel încât, în acord cu jurisprudența sa (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), Curtea urmează a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 - Accesul liber la justiție, art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare și art. 129 - Folosirea căilor de atac.

De asemenea, sunt invocate dispozițiile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil cuprins în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

Prevederile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, din perspectiva unor critici identice cu cele formulate în prezenta cauză și prin raportare la aceleași dispoziții constituționale.

Astfel, prin Decizia nr. 365 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 13 noiembrie 2013, invocând jurisprudența sa anterioară, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, statuând că stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, în sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, și al art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea "sunt prevăzute numai prin lege“.

Prin decizia menționată, Curtea a reținut că dispozițiile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală nu aduc atingere accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, art. 129 din Constituție prevede că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispozițiile art. 278¹din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracțiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci rezoluția sau ordonanța de netrimitere în judecată emisă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt aplicabile.

Cu același prilej, Curtea a statuat că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 278¹din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului.

De asemenea, prin Decizia nr. 12 din 16 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 27 februarie 2014, Curtea a reținut că trimiterea, pentru identitate de rațiune, la Decizia Curții Constituționale nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, nu poate fi primită, deoarece argumentele avute în vedere cu acea ocazie nu sunt valabile și în cazul procedurii plângerii împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată.

Astfel, s-a arătat în decizia menționată, ipoteza normativă cuprinsă în art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală nu vizează o hotărâre care să dezlege fondul sau care instituie măsuri cu caracter punitiv ori preventiv și nici nu reglementează o eventuală înfrângere a principiului egalității în fața legii care să impună cu stringență instituirea unei căi de atac a hotărârii ce ar statua în pofida spiritului Constituției, pentru că stringența unui recurs efectiv este impusă de o pretinsă violare care poate fi susținută cu minime argumente. Câtă vreme aceste minime argumente nu și-au dovedit temeinicia în fața judecătorului competent să se pronunțe asupra legalității soluției de netrimitere în judecată dispuse de procuror, nu se poate susține că mai poate exista un alt drept al petentului de a obține o nouă examinare a hotărârii prin care s-a validat netemeinicia afirmațiilor sale.

Mai mult, prin aceeași decizie, Curtea a constatat că rațiunea instituirii unei căi de atac reprezintă un remediu procedural pentru apărarea dreptului pretins afectat, întrucât dreptul la un recurs efectiv nu are o existență de sine stătătoare, independentă, el semnificând posibilitatea atacării oricărui act al unei autorități publice prin care s-ar încălca orice drept recunoscut de legislația internă. Prin urmare, art. 13 din Convenție garantează existența, la nivel național, a unui grad de jurisdicție care ar impune drepturile și libertățile așa cum sunt consacrate în actul internațional. Astfel, această prevedere are drept consecință exigența unui remediu intern menit să facă posibilă examinarea conținutului unei "plângeri temeinice“ în baza Convenției și să ofere o soluționare adecvată. Domeniul de aplicare al obligației pe care art. 13 o impune statelor contractante variază în funcție de natura plângerii reclamantului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Gebremedhin [Gaberamadhien] împotriva Franței, paragraful 53). Or, prevederile art. 278¹din Codul de procedură penală reprezintă tocmai consacrarea legală a acestor exigențe.

În plus, însăși instanța europeană a validat în jurisprudența sa compatibilitatea dispozițiilor art. 278¹din Codul român de procedură penală cu exigențele Convenției. Astfel, prin Hotărârea din 4 martie 2008, pronunțată în Cauza Stoica împotriva României, paragrafele 107 și 110, s-a statuat că dispozițiile procedural penale intervenite prin Legea nr. 281/2003, prin care s-a instituit calea de atac împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror, reprezintă un nou remediu care "a înlăturat obstacolele ce au fost considerate ca fiind decisive de către Curte în a aprecia că mecanismul de protecție anterior anului 2003 nu corespundea cerințelor de eficiență ale Convenției [_]. Mai mult, noua reglementare a fost elaborată în special pentru a oferi un remediu direct la plângeri similare cu cea înaintată de către reclamant.[_] În consecință, Curtea europeană a considerat că nu a existat o încălcare a art. 13 din Convenție în măsura în care aceasta se referă la imposibilitatea de a acționa împotriva deciziei procurorului militar de neîncepere a urmăririi penale.“

Întrucât în prezenta cauză nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudența constantă a Curții Constituționale, atât soluțiile, cât și considerentele deciziilor menționate își mențin valabilitatea.