Decizia CCR nr.98 din 27.02.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 - condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada...

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunțată în recursul în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție, și ale art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Adela Tătuț (fostă Voicu) în Dosarul nr. 58.496/3/2011 (număr în format vechi 723/2013) al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 698D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată, având în vedere precedentul constituțional, respectiv Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013. Mai arată că nu poate fi reținută critica potrivit căreia dispozițiile legale criticate aduc atingere dreptului de creanță al autoarei excepției, consacrat prin hotărârea de condamnare. Hotărârea de condamnare reprezintă mijloc de probă, și nicidecum nu constituie drept de creanță. În ceea ce privește critica adusă dispozițiilor art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, susține că aceasta este nefondată, dispoziția legală criticată consacrând efectul obligatoriu al deciziei.

CURTEA,

având în vedere actele si lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 26 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 58.496/3/2011 (număr în format vechi 723/2013), Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunțată în recursul în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție, și ale art. 330⁷alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Adela Tătuț (fostă Voicu) într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva unei încheieri pronunțate într-o cauză având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea

acesteia susține, în esență, următoarele:

Dispozițiile art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt neconstituționale, deoarece în statul de drept exercitarea puterii judecătorești trebuie să se facă numai în baza legii, și nu a unor decizii care, aplicate în baza caracterului lor obligatoriu, pot duce la încălcarea valorilor supreme menționate în art. 1 din Constituție.

Prin caracterul obligatoriu al deciziei, instanța supremă edictează norme general obligatorii, intrând în sfera puterii legislative, fiind astfel încălcat principiul constituțional al separației și echilibrului puterilor în stat.

De asemenea, invocă și încălcarea art. 126 alin. (3) din Constituție, prin aceea că norma constituțională nu precizează nimic despre obligativitatea deciziilor instanței supreme și nici despre cerința publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, și nici nu face trimitere la reglementarea lor prin legea organică de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești.

Prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunțată în soluționarea recursului în interesului legii cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, admițând recursul, instanța supremă a decis că "pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație."

Autoarea excepției consideră că această interpretare nu este compatibilă cu normele fundamentale invocate, nu dă eficiență principiului supremației Constituției, ci dă prioritate legii.

Mai arată că Legea nr. 221/2009 reprezintă materializarea principiului constituțional prevăzut la art. 15 alin. (1), însă interpretarea dată de instanța supremă textului art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 creează o dublă discriminare, fiind astfel încălcat atât art. 15 alin. (1), cât și art. 16 din Constituție.

Discriminarea apare, pe de o parte, între cetățenii ale căror bunuri confiscate sunt mobile, și care nu beneficiază de restituire, și cei ale căror bunuri confiscate sunt imobile, și intră sub incidența art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost interpretat prin decizia instanței supreme. Pe de altă parte, discriminarea apare între cetățenii cărora le-au fost finalizate definitiv cererile de retrocedare a bunurilor mobile confiscate înaintea apariției Deciziei nr. 6 din 15 aprilie 2013 și cei ale căror cereri de retrocedare se află încă pe rolul instanțelor și care urmează a fi respinse în virtutea caracterului obligatoriu al deciziei instanței supreme. Astfel, discriminarea apare între persoane aflate în situații comparabile, respectiv au fost condamnate la închisoare prin hotărâri penale definitive și le-au fost confiscate bunurile în urma condamnării.

Autoarea excepției mai arată că, exceptând de la restituire bunurile mobile, instanța supremă înlătură garanția ocrotirii proprietății și a creanțelor asupra statului.

Având în vedere acest aspect, autoarea excepției mai învederează și faptul că Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013, precum și art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 încalcă principiul neretroactivității legii, aceasta datorită faptului că, devenind obligatorie de ia data publicării în Monitorul Oficial, Partea I, decizia se aplică și proceselor în curs de soluționare, având astfel efecte negative asupra securității raporturilor juridice prin nesiguranța pe care o aduce previzibilității unei soluții favorabile litigiului.

Prin interpretarea dată de instanța supremă aceasta a nesocotit prevederile constituționale referitoare la prioritatea reglementărilor internaționale față de cele interne atunci când nu există concordanță între ele.

Se mai susține că instanța supremă a ignorat faptul că regimul juridic al bunurilor imobile este total diferit față de regimul juridic al bunurilor mobile. Astfel, autoarea excepției arată că, în comparație cu legile de reparație menționate, care reprezintă dreptul comun în materie, Legea nr. 221/2009 este o lege specială, fiind singura lege reparatorie în baza căreia se pot restitui și bunurile mobile confiscate prin hotărâri penale de condamnare pe motive politice.

Autoarea excepției mai invocă împrejurarea că Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 a înaltei Curți de Casație și Justiție este în contradicție cu deciziile Curții Constituționale nr. 796 din 27 septembrie 2012, nr. 1.018 din 29 noiembrie 2012 și nr. 1.031 din 29 noiembrie 2012, prin care instanța de contencios constituțional a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

În concluzie, arată că, excluzând de la acordarea despăgubirilor persoanele ale căror bunuri confiscate sunt mobile, instanța supremă, prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, încalcă dispoziția imperativă înscrisă în art. 2 al Legii nr. 221/2009 care stipulează că toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept. Or, unul din efectele condamnării este tocmai confiscarea bunurilor. în interpretarea realizată în recursul în interesul legii ce a făcut obiectul deciziei menționate, înalta Curte de Casație și Justiție nu a ținut cont de ansamblul dispozițiilor legii, ci s-a referit doar la prevederile art. 5 alin. (1) lit. b), motiv care a determinat-o să excludă de la beneficiul măsurii de restituire a bunurilor confiscate persoanele condamnate ale căror bunuri sunt mobile.

Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Având în vedere competența Parlamentului în plan legislativ, împrejurarea că textul criticat nu prevede expressis verbis natura bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare cu caracter politic sau ca efect al măsurii administrative asimilate acestora, respectiv bunuri mobile sau imobile, nu reprezintă un argument pentru constatarea neconstituționalității respectivei norme juridice, în acest sens existând jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 796 din 27 septembrie 2012, nr. 1.018 din 29 noiembrie 2012 și nr. 1.031 din 29 noiembrie 2012.

Referitor la încălcarea, prin decizia de interpretare unitară, a legii pronunțate de instanța supremă, Curtea de Apel București nu sesizează nicio neconcordanță între interpretările date textului legal analizat de cele două autorități, respectiv Curtea Constituțională și înalta Curte de Casație și Justiție, prin prisma competenței distincte a fiecăreia dintre acestea.

Dezlegarea dată problemei de drept prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 a înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, nu pune în discuție aspectele statuate definitiv și general obligatoriu de către Curtea Constituțională în ceea ce privește caracterul complementar al Legii nr. 221/2009 față de prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 6/2013 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, și ale art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituționale.

Arată că înalta Curte de Casație și Justiție a realizat o interpretare stricto sensu a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, dispoziții legale care nu au suferit, astfel, nicio modificare legislativă. Prin această interpretare s-a asigurat o aplicare nediscriminatorie tuturor persoanelor prevăzute în ipoteza normei, fără a crea privilegii vreunui beneficiar al acestui act normativ.

Referitor la posibila încălcare a dreptului de proprietate arată că stabilirea conținutului și a limitelor acestui drept constituie atributul exclusiv al legiuitorului.

Mai susține că art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, care îndrituiesc instanța supremă să unifice diferențele de interpretare și aplicare a textelor de lege de către celelalte instanțe judecătorești, nu aduc atingere dispozițiilor art. 124 și art. 126 alin. (3) din Constituție, ci au rolul de a contribui la asigurare exigențelor statului de drept.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, înscrisurile depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) [și nu art. 5 lit. b) astfel cum se prevede în actul de sesizare] din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, și dispozițiile art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, texte de lege care au următorul cuprins:

- Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009:

"(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

[...]

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;";

- Art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865:

"Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, textele de lege criticate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3), (4) și (5) referitor la valorile supreme ale statului român, la principiul separației și echilibrului puterilor în stat și la principiul supremației Constituției și obligația respectării legilor, art. 15 alin. (1) privind principiul universalității drepturilor, libertăților și îndatoririlor cetățenilor, art. 16 alin. (1) privind principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, art. 44 alin. (1) teza întâi privind garantarea dreptului de proprietate și a creanțelor asupra statului, art. 124 privind înfăptuirea justiției, art. 126 alin. (3) care conferă înaltei Curți de Casație și Justiție atribuția asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către celelalte instanțe judecătorești și art. 148 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Din examinarea excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta se referă și la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție privind principiul neretroactivității legii, art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 privind protecția proprietății din Primul Protocol adițional la Convenție, precum și art. 1 privind egalitatea și art. 2 privind universalitatea drepturilor din Declarația Universală a Drepturilor Omului. De asemenea, este invocată și încălcarea Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 29 septembrie 2012, pronunțată în Cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba-Iulia împotriva României.

Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea Constituțională constată următoarele:

1. Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 au mai format obiect al controlului de constituționalitate. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 796 din 27 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 11 decembrie 2012, respingând excepția Curtea a reținut că, deși textul art. 5 alin. (1) lit. b) din lege nu prevede expressis verbis natura acestora, respectiv bunuri mobile sau imobile, aceasta nu reprezintă un argument suficient de puternic care să atragă neconstituționalitatea, din moment ce, în virtutea atribuțiilor sale constituționale și legale, înalta Curte de Casație și Justiție are competența exclusivă de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legislației care, la nivelul instanțelor de judecată, cunoaște modalități diferite de interpretare și aplicare.

Aceeași soluție a fost menținută și în deciziile ulterioare pronunțate în aceeași materie (a se vedea, de pildă, Decizia nr. 1.018 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2013, sau Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 15 februarie 2013).

În interpretarea și aplicarea acestor dispoziții, instanța supremă a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație. Utilizând metodele de interpretare logică, gramaticală și sistematică a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, instanța supremă a demonstrat că despăgubirile materiale se pot acorda numai pentru bunurile imobile preluate abuziv, astfel cum acestea sunt definite în art. 6 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

2. Prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și, în consecință, a decis următoarele:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație."

3. Curtea s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 în interpretarea dată de înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, din perspectiva unor critici asemănătoare, prin Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 17 februarie 2014, și deciziile nr. 556 din 17 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2014, și nr. 73 din 11 februarie 2014, nepublicată la data pronunțării prezentei decizii.

Cu acele prilejuri, Curtea a analizat dacă limitarea prin decizia instanței supreme a categoriei bunurilor în privința cărora persoanele îndreptățite pot cere și obține despăgubiri prin echivalent, numai cu privire la bunurile imobile, în condițiile sintagmei utilizate de legiuitor "bunuri confiscate" - fără distincție -, corespunde sau nu coordonatelor constituționale și convenționale invocate, precum și voinței legiuitorului.

Astfel, având în vedere expunerea de motive ce a însoțit proiectul de lege ce a devenit Legea nr. 221/2009, Curtea a observat că legea a avut ca premisă constatarea dificultăților de punere în aplicare a unor acte normative cu caracter reparator, scopul său fiind acela de reglementare a unei proceduri speciale care să urgenteze atingerea obiectivelor urmărite prin acele acte normative, să le imprime eficiență sporită.

Așadar, în considerarea suferințelor la care au fost supuși condamnații politici și a curajului lor de a se opune regimului comunist, legiuitorul a urmărit reglementarea unor măsuri reparatorii, mai eficiente, complementare, având în principal caracter moral, care vizează demnitatea persoanelor în cauză și recunoașterea meritelor lor deosebite. Subsecvent, dar tot îh scopul recunoașterii meritelor și a compensării cu caracter simbolic pentru nedreptățile suferite, legiuitorul a prevăzut și acordarea de despăgubiri, în primul rând pentru prejudicii morale, apoi pentru cele materiale.

Mai mult, în aceeași expunere de motive a legii criticate, la care s-a făcut mai sus referire, în cadrul secțiunii 4 intitulate "Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul în curs, cât și pe termen lung (5 ani)", la pct. 6 denumit "Calcule detaliate privind fundamentarea modificărilor veniturilor și/sau cheltuielilor bugetare", se arată că "proiectul de lege nu prevede acordarea de drepturi noi, ci doar reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ coerent, posibilitatea obținerii unor astfel de despăgubiri care puteau fi oricum solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil, de Constituția României și de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.^"

Astfel, Curtea a apreciat că cele expuse converg spre concluzia că textul legal criticat are în vedere exclusiv bunurile imobile.

Curtea a constatat, în urma analizării legislației generale și speciale cu caracter reparatoriu, că acestea se raportează la bunuri imobile, preluate prin diverse metode abuzive. Când legiuitorul a dorit să extindă sfera bunurilor supuse regimului restituirii și la alte bunuri, acest lucru s-a făcut expres și explicit. Curtea a mai arătat că în unele cazuri, expres determinate, bunurile mobile au constituit și acestea obiectul unor legi de reparație, legiuitorul precizând natura, elementele de identificare sau, după caz, enumerând în mod expres și limitativ acele bunuri supuse revendicării.

În consecință, Curtea Constituțională a constatat că o asemenea reglementare care limitează sfera bunurilor supuse restituirii numai la cele imobile, nu este contrară art. 44 din Constituție și nici art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

4. Analizând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că asupra instituției recursului în interesul legii s-a mai pronunțat, statuând, prin Decizia nr. 1,064 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 1 februarie 2013, că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, paragraful 34-în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [... ]".

Având în vedere poziția înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituție, legiuitorul a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept.

Curtea a reținut în acest sens că divergențele profunde de jurisprudență sunt susceptibile a crea un climat general de incertitudine și insecuritate juridică, aspect subliniat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudență sa. Astfel, de exemplu, în Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 98, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanțe de fond cu autoritate asupra circumscripției lor teritoriale", a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii jurisdicțiilor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, care persistă în timp și cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă și să determine scăderea încrederii publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că "rolul unei jurisdicții supreme era tocmai cel de a reglementa contradicțiile de jurisprudență" (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Zielinski și Pradal & Gonzalez ș.a. împotriva Franței, paragraful 59).

Așa fiind, dispozițiile legale criticate din Codul de procedură civilă din 1865, care îndrituiesc înalta Curte de Casație și Justiție să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege de către celelalte instanțe judecătorești naționale, nu aduc atingere normelor constituționale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigențelor statului de drept.

Mai mult, în considerarea art. 126 alin. (3) din Constituție, competența înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura aplicarea corectă și unitară a legilor de către toate instanțele este conferită de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, și de art. 330⁷ din Codul de procedură civilă din 1865. De altfel, potrivit art. 5 lit. L din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013, precum și potrivit art. 330⁷ alin. {4} din Codul de procedură civilă din 1865, deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a soluționării recursurilor în interesul legii, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normei juridice în vigoare, iar nu elaborarea de noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării.

5. În ceea ce privește încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii de către "blocul de legalitate" format din Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 221/2009, și art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea reține că instituția recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanței supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferențele de interpretare și de aplicare a aceluiași text de lege de către instanțele inferioare. Asemenea soluții interpretative care nu privesc anumite persoane și nici nu au efect asupra soluțiilor anterior pronunțate, care au dobândit autoritatea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca "precedente judiciare", fiind considerate "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative". În acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007.

6. În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 16 din Constituție, Curtea constată că, prin interpretarea dată de înalta Curte de Casație și Justiție, dispoziția legală criticată nu a suferit o modificare de natură legislativă, ci s-a asigurat o aplicare nediscriminatorie tuturor persoanelor prevăzute de ipoteza normei, fără a crea privilegii vreunui beneficiar al acestui act normativ.

Asigurarea caracterului unitar al practicii judiciare este impusă și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deci inclusiv a autorităților judecătorești, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia și a aceleiași legi soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii, astfel cum a reținut Curtea Constituțională prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998.

7. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

8. Distinct de cele arătate, Curtea constată că invocarea Deciziei nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013 nu este relevantă în cazul de față, întrucât aceasta vizează ipoteza în care înalta Curte de Casație și Justiție a ignorat cu desăvârșire o decizie anterioară a Curții Constituționale, adică situația exact inversă celei din dosarul analizat.

Celelalte aspecte invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate reprezintă probleme de interpretare și aplicare a legii, ce sunt de competența instanțelor de judecată.