Decizia CCR nr. 211 din 15.04.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 209 alin. (4) din C. pr. civ.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 209 alin. (4) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Vasilica Mărunțelu și Gheorghe I. Mărunțelu în Dosarul nr. 774/216/2013/a1 al Judecătoriei Curtea de Argeș și care constituie obiectul Dosarului nr. 602D/2013 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, menționând că prin instituirea obligativității depunerii cererii reconvenționale se asigură echilibrul procesual al părților în litigiu și se circumscrie domeniului de reglementare a competenței instanțelor și a procedurii de judecată. Invocă în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 474/2004.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 6 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 774/216/2013/a1, Judecătoria Curtea de Argeș a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 209 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

5. Excepția a fost ridicată de Vasilica Mărunțelu și Gheorghe I. Mărunțelu într-o cauză având ca obiect obligația de a face.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia apreciază că "noul Cod de procedură civilă condiționează dreptul de a formula cererea reconvențională într-o cauză civilă de obligația de a o depune odată cu întâmpinarea, în caz contrar pronunțându-se decăderea. Astfel, se instituie un privilegiu pentru reclamant, iar pentru pârât legea impune ca pretențiile derivate din același raport juridic să fie depuse odată cu niște simple apărări și, prin urmare, procesul nu mai este echitabil deoarece pârâtul are doar opțiunea de a se adresa cu acțiune separată, iar reclamantul este favorizat în ceea ce privește cadrul procesual.“

7. Judecătoria Curtea de Argeș apreciază ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate. În această materie nu s-a procedat în acest fel cu intenția de a restrânge accesul liber la justiție, de care, în mod evident, cel interesat beneficiază în cadrul termenului legal instituit, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine, indispensabil în vederea exercitării dreptului constituțional prevăzut de art. 21, prevenind astfel exercitarea abuzivă sau cu întârziere a drepturilor procesuale și asigurând protecția drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte părți, instanța fiind în măsură de a cunoaște, încă de la început, cadrul procesual.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 209 alin. 4 din codul de procedură civilă sunt constituționale, întrucât cererea reconvențională, ca mijloc procedural, prin care pârâtul formulează pretenții proprii față de reclamant, are caracter facultativ, în sensul că acesta are posibilitatea să aleagă între valorificarea pretențiilor proprii pe calea incidentală a cererii reconvenționale sau pe calea unei cereri principale care să declanșeze un alt proces. Lipsa de interes a pârâților în valorificarea pretențiilor proprii nu este de natură să conducă la concluzia că prin decăderea din dreptul de a depune cerere reconvențională, ca urmare a nedepunerii acesteia în termenul prevăzut de lege, s-ar aduce atingere dispozițiilor referitoare la soluționarea procesului în mod echitabil. Totodată, se susține că eventuala disjungere a cererii reconvenționale, ca urmare a nedepunerii acesteia în termenul prevăzut de lege, nu poate fi considerată o încălcare a dreptului de acces la o instanță, câtă vreme, ca urmare a disjungerii, cererea reconvențională va fi soluționată de aceeași instanță de judecată.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 209 alin. (4) din Codul de procedură civilă, cu următorul conținut: "Cererea reconvențională se depune, sub sancțiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel târziu la primul termen de judecată.“

13. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții, autorul excepției invocă prevederile constituționale ale art. 21.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că art. 119 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 prevedea că "cererea reconvențională se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfățișare“, iar dispozițiile legale criticate stabilesc că "cererea reconvențională se depune, sub sancțiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată“. Curtea constată că, față de reglementarea anterioară, alineatul (4) al art. 209 din Codul de procedură civilă instituie sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cerere reconvențională dacă aceasta nu se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.

15. Curtea reține că cererea reconvențională este o cerere incidentală, prin care pot fi formulate pretenții derivând din același raport juridic sau strâns legate de aceasta, care trebuie să îndeplinească toate cerințele cererii de chemare în judecată. Formularea acesteia nu este obligatorie, pârâtul putându-și valorifica pretențiile sale printr-o acțiune separată. Nerespectarea termenului pentru depunerea cererii reconvenționale se sancționează cu decăderea din dreptul de a o mai formula. Decăderea afectează numai mijlocul procedural, nu și dreptul subiectiv.

16. Curtea constată că instituirea obligativității depunerii cererii reconvenționale odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel târziu la primul termen de judecată, asigură echilibrul procesual al părților în litigiu, reclamantul având posibilitatea de a cunoaște apărările pârâtului, precum și probele utilizate în susținerea lor, posibilitate de care pârâtul beneficiază prin luarea la cunoștință a acțiunii introductive a reclamantului. De asemenea, instanța de contencios constituțional reține că prin soluționarea cererii reconvenționale în cursul aceluiași proces, de către aceeași instanță, se realizează o mai bună administrare a justiției și se înlătură posibilitatea unor hotărâri contradictorii sau greu de conciliat.

17. Totodată, Curtea constată că dispozițiile criticate nu contravin prevederilor constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție. Stabilirea unui termen până la care poate fi depusă cererea reconvențională este o măsură necesară pentru a se asigura soluționarea proceselor într-un termen rezonabil. Eventuala disjungere a cererii reconvenționale, dacă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, nu poate fi considerată o încălcare a dreptului de acces la instanță, câtă vreme, ca urmare a disjungerii, cererea reconvențională va fi soluționată de aceeași instanță de judecată.

18. Consacrând dreptul fundamental de acces liber la justiție, Constituția nu interzice stabilirea prin lege a anumitor condiții sau reguli de procedură în privința exercitării acestui drept, ci - dimpotrivă - statuează că "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Așadar, nu se poate susține că normele procedurale criticate, sancționând lipsa de interes a pârâților în valorificarea pretențiilor proprii, contravin dispozițiilor privind dreptul la un proces echitabil. Obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților.

19. În ceea ce privește instituirea anumitor termene pentru exercitarea unui drept, în jurisprudența sa, instanța de contencios constituțional a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Așa fiind, Curtea constată că, departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigențe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exercițiului unui anume drept având consecință fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ținut să le acorde ocrotire, în egală măsură, în deplină concordanță cu dispozițiile art. 53 din Constituție. Totodată, Curtea a reținut că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (2), astfel că, pentru situații deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiție să nu fie afectat. Ase vedea în acest sens, Decizia nr. 61 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 11 martie 2004, și Decizia nr. 156 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 10 mai 2011.