Decizia CCR nr. 218 din 15.04.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 281pct. 1 lit. b2) şi art. 2781alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28¹pct. 1 lit. b²) și art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Marcel Savin în Dosarul nr. 673/32/2013 al Curții de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 721D/2013.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autorul excepției a depus la dosar note scrise prin care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

5. Prin Încheierea din 31 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 673/32/2013, Curtea de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 pct. 1 lit. b) și art. 2781 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968. Excepția a fost ridicată de Marcel Savin cu ocazia soluționării plângerii împotriva unei rezoluții a procurorului de netrimitere în judecată.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 28¹pct. 1 lit. b²) din Codul de procedură penală din 1968 încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, ale art. 4 alin. (2) privind egalitatea între cetățeni, ale art. 16 referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul ia apărare, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum și ale art. 20, referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv, ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării și ale art. 17 privind interzicerea abuzului de drept din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 2 paragraful 1 privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenție. Astfel, consideră că instanța, și anume curtea de apel, nu este independentă și imparțială în situația în care se pronunță asupra unei infracțiuni comise de un judecător din cadrul aceleiași curți de apel. Totodată, o plângere contra procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel va fi cercetată de către un inferior al acestuia, iar plângerea împotriva unei eventuale soluții de netrimitere în judecată va fi soluționată de însuși procurorul general. De asemenea, susține că dispozițiile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, care prevăd că nu sunt supuse niciunei căi de atac soluțiile pronunțate de judecător în procedura plângerii împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, aduc atingere prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției și ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum și prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 2 paragraful 1 privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenție.

7. Curtea de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie apreciază că excepția de neconstituționâlitate este neîntemeiată. Face trimitere, în acest sens, la deciziile Curții Constituționale nr. 460/2004, nr. 242/2011, nr. 753/2011, nr. 1.131/2011, nr. 1.181/2011, nr. 1.456/2011, nr. 1.626/2011, nr. 62/2012, nr. 179/2012, nr. 233/2012, nr. 245/2012, nr. 482/2012, nr. 589/2012, nr. 613/2012, nr. 711/2012, nr. 994/2012, nr. 1.019/2012, nr. 1.021/2012, nr. 1.025/2012, nr. 1.072/2012, nr. 82/2013, nr. 97/2013, nr. 126/2013, nr. 181/2013, nr. 244/2013, nr. 248/2013 și nr. 271/2013, precum și la Decizia nr. 909/2012.

8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 28¹pct. 1 lit. b²) și art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, act normativ abrogat la 1 februarie 2014 prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispozițiile art. 28¹pct. 1 lit. b²) și art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 au fost introduse, respectiv modificate de art. XVIII pct. 8 și 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

- Art. 28¹pct. 1 lit. b²): "Curtea de Apel: 1. judecă în primă instanță: [_] b²) infracțiunile săvârșite de magistrații asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe;“;

- Art. 278¹alin. 10: "Hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. 8 este definitivă.“

13. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, ale art. 4 alin. (2) privind egalitatea între cetățeni, ale art. 16 referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției și ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv, ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării și ale art. 17 privind interzicerea abuzului de drept din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 2 paragraful 1 privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenție.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. Prin urmare, dispozițiile de lege criticate, deși abrogate la momentul pronunțării Curții, sunt supuse controlului de constituționalitate, întrucât produc efecte juridice în cauză.

15. Dispozițiile art. 28¹pct. 1 lit. b²) din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 909 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2013, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28¹pct. 1 lit. b²) din Codul de procedură penală din 1968, reținând că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, stabilirea competenței, inclusiv a celei după calitatea persoanei, și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care poate prevedea, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, fără ca prin aceasta să se aducă atingere prevederilor constituționale. Astfel, reglementarea competenței curților de apel de a soluționa în primă instanță infracțiunile săvârșite de judecătorii de la curțile de apel și de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe nu este de natură să aducă atingere prevederilor art. 16 din Legea fundamentală, deoarece situația deosebită a acestor categorii profesionale justifică un tratament juridic diferit. De altfel, art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, ci și necesitatea lui. De asemenea, textul de lege criticat nu contravine liberului acces la justiție și nici dreptului la un proces echitabil. Instituirea unor reguli de competență după calitatea persoanei nu îngrădește dreptul persoanelor de a se adresa instanțelor judecătorești și de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces publici judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiții care sunt asigurate și în situația judecării cauzelor în primă instanță de către curțile de apel.

16. Cu același prilej, Curtea a mai reținut că, din punct de vedere terminologic, noțiunea de "tribunal independent și imparțial“ are un caracter autonom, fiind dezvoltată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, această noțiune trebuie privită în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Substanța garanției în discuție este dată de "dreptul la un tribunal“ ca drept de acces la justiție sau la un judecător, adică la un organ de jurisdicție. După cum a decis instanța europeană de contencios al drepturilor omului, un "tribunal“ se caracterizează, în sens material, prin rolul său jurisdicțional, acela de a tranșa, pe baza normelor legale aplicabile și după o procedură organizată, orice litigiu dat în competența sa. În același timp, el trebuie să îndeplinească un ansamblu de condiții, precum organizarea tribunalului prin lege, independența și durata mandatului membrilor săi, precum și imparțialitatea și existența altor garanții de procedură [a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată de Curtea de la Strasbourg în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, paragraful 99]. Or, judecarea unui judecător de la nivelul curților de apel de către un complet constituit în cadrul aceleiași instanțe înlătură dubiile referitoare la imparțialitate câtă vreme acestea sunt organizate potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, și beneficiază, în acord cu art. 35 alin. (2) din aceeași lege, de complete specializate pentru cauze penale. Totodată, potrivit art. 53 alin. (1), "Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat“, iar, în acord cu art. 124 alin. (3) din Constituție, "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii“, obligațiile lor fiind cele stabilite prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. De aceea, ca o garanție în plus, pentru înlăturarea oricăror suspiciuni de parțialitate, legiuitorul român a prevăzut în titlul IV "Răspunderea judecătorilor și procurorilor“ al Legii nr. 303/2004 cazurile și condițiile care atrag răspunderea judecătorilor și procurorilor, sens în care, în conformitate cu dispozițiile art. 52 din Constituție, orice persoană vătămată beneficiază de dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erorile judiciare, în materie penală cazurile fiind stabilite de Codul de procedură penală [a se vedea art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004]. În ceea ce privește poziția părților vătămate ori a celor civile dintr-o cauză penală, este de observat că legiuitorul a instituit pentru acestea o seamă de garanții referitoare la modul de ascultare și la dreptul de a formula cereri ori de a depune memorii și de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condițiile art. 75 și următoarele și ale art. 173 alin. 1 din Codul de procedură penală, după caz. În acest sens, ori de câte ori partea vătămată are cunoștință de împrejurări de natură a știrbi independența judecătorului competent, poate uza de prevederile art. 51 și 55 din Codul de procedură penală referitoare la recuzare ori strămutare. A porni de la premisa potrivit căreia completul de judecată care se supune numai legii nu poate judeca cu obiectivitate un alt coleg judecător din cadrul aceleiași instanțe echivalează cu negarea tuturor acestor prevederi mai sus enunțate și care, dimpotrivă, au menirea nu numai de a preveni, ci și de a garanta o judecată imparțială.

17. Referitor la dispozițiile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, și acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.019 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, statuând că între dispozițiile de lege criticate, potrivit cărora hotărârea pronunțată de judecător în temeiul art. 278¹alin. 8 din Codul de procedură penală este definitivă, și prevederile din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate nu poate fi reținută nicio contradicție. Stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reținut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac ("Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“), ca de altfel și al art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea "sunt prevăzute numai de lege“ [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004]. Dispozițiile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală și nici accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale invocate de autorii excepției nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, așa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituție stipulează că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispozițiile art. 278¹din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracțiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci rezoluția sau ordonanța de netrimitere în judecată emisă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt aplicabile. De asemenea, prevederile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de față, întrucât dreptul la un recurs efectiv nu se confundă cu dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești.

18. Tot prin Decizia nr. 1.019/2012 mai sus menționată, Curtea a statuat că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 278¹din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului. În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin dispozițiile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală, a art. 53 din Constituție, aceasta nu poate fi reținută, prevederile constituționale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, restrângere care nu s-a constatat.

19. În același sens sunt și Decizia nr. 599 din 5 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 18 iulie 2011, Decizia nr. 571 din 29 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 25 iulie 2012, Decizia nr. 97 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013, și Decizia nr. 455 din 7 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 20 ianuarie 2014.

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.