Decizia CCR nr. 227 din 15.04.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 650 din C. pr. civ.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 650 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Ioana Mihaela Geană în Dosarul nr. 789/224/2013 al Judecătoriei Dragomirești și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 826D/2013.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată. Prin reglementarea competenței instanței de executare de la sediul biroului executorului judecătoresc, legiuitorul a avut în vedere atât garantarea principiului egalității, cât și cel al accesului liber la justiție. Mai arată că legiuitorul ordinar are competența consfințită prin art. 126 alin. (2) din Constituție de a reglementa norme de procedură. De asemenea, norma cuprinsă în art. 651 din codul de procedură civilă stabilește competența teritorială a executorului judecătoresc în funcție de natura bunului sau a obligației.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 13 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 789/224/2013, Judecătoria Dragomirești a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 650 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Ioana Mihaela Geană într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la executare.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (2), deoarece norma juridică de competență stabilită de Codul de procedură civilă permite creditorului ca, în mod arbitrar, să aleagă orice birou executoresc din raza unei curți de apel, ceea ce "face foarte anevoioasă apărarea, pe de o parte, și creșterea nejustificată a cheltuielilor debitorului, pe de altă parte“. Consideră că "instanța de executare ar trebui să fie cea de la domiciliul debitorului atât în ceea ce privește bunurile mobile, cât și imobile și nu cea a executorului judecătoresc“.

6. Judecătoria Dragomirești, constatând că nu există jurisprudență în materie, apreciază că excepția de neconstituționalitate este admisibilă. Însă, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

8. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Consideră că, "dacă prin modul concret de aplicare în practică a dispozițiilor legale supuse controlului de constituționalitate se produce o încălcare a dreptului unui debitor, situația conflictuală rezultată din această împrejurare va putea fi soluționată de o instanță de judecată, iar nu de Curtea Constituțională“.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 650 - Instanța de executare din Codul de procedură civilă, dispoziții care au următorul cuprins:

"(1) Instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

(2) Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.

(3) Hotărârile pronunțate de instanța de executare sunt executorii și pot fi atacate numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel.“

12. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, textele de lege criticate încalcă prevederile din Constituție ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi și ale art. 21 alin. (2) privind accesul liber la justiție.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea Constituțională reține că reglementarea criticată a fost adoptată de legiuitor în cadrul competenței sale, astfel cum este consacrată prin prevederile constituționale ale art. 126 alin. (2) și art. 129 potrivit cărora "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, iar "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Dispozițiile legale criticate determină judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea ca instanță de executare, în afara cazurilor în care legea dispune altfel, instituindu-se, astfel, atât o normă de competență materială, cât și teritorială, exclusivă. Aceasta este voința legiuitorului, care, prin noul Cod de procedură civilă, a stabilit instanța de executare în funcție de sediul biroului executorului judecătoresc care face executarea, iar nu în funcție de domiciliul debitorului.

14. În continuare, referitor la susținerea potrivit căreia dispozițiile art. 650 din Codul de procedură civilă ar crea o discriminare între creditor și debitor, ceea ce ar determina afectarea accesului liber la justiție al celui din urmă, se constată că, în jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că principiul egalității presupune existența unor situații de fapt identice, la care trebuie să se aplice un regim juridic identic; or, în speță, creditorul și debitorul nu se găsesc în situații identice, fiind, așadar, firesc ca drepturile și obligațiile lor să difere. În legătură cu aceste aspecte, prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea a statuat că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fiind de competența exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. Pe cale de consecință, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și modalitățile instituite de lege.