Decizia CCR nr. 353 din 7.05.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Nelu Eugen Spătaru în Dosarul nr. 558/54/2014 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.163D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 11 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 558/54/2014, Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Nelu Eugen Spătaru într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cauze penale la fond.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece, de vreme ce, potrivit art. 64 alin. (4) din Codul de procedură penală, judecătorului de drepturi și libertăți îi este interzisă participarea în aceeași cauză la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac, cu atât mai mult judecătorului de cameră ar trebui să-i fie opusă aceeași obligație deoarece a dispus cu privire la începerea judecății. În susținerea acestui punct de vedere face trimitere la Hotărârea Curții de la Strasbourg din 26 februarie 2002, pronunțată în Cauza Frette împotriva Franței, paragraful 36, la Hotărârea Curții de la Luxemburg din 28 septembrie 2006, pronunțată în Cauza C-150/05 Van Straaten, și la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XV/2006 privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 278¹alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, sub aspectul compatibilității judecătorului de a mai participa, în continuare, la soluționarea fondului cauzei reținute spre judecare după desființarea, prin încheiere, a rezoluției sau ordonanței procurorului de netrimitere în judecată, ca urmare a aprecierii că probele existente la dosar sunt suficiente pentru a se proceda la judecare.

6. Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 346 alin. (7) cu denumirea marginală Soluțiile pe care le poate pronunța judecătorul de cameră preliminară din Codul de procedură penală, care au următorul conținut: "Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză.“

11. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, paragraful 19, a statuat că posibilitatea judecătorului de cameră preliminară competent să se pronunțe asupra legalității trimiterii în judecată de a exercita, potrivit art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, și funcția de judecată în cauză este constituțională, deoarece este în interesul înfăptuirii actului de justiție ca același judecător care a verificat atât competența și legalitatea sesizării, cât și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunțe și pe fondul cauzei. De altfel, o soluție contrară celei criticate de autorul excepției ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcției de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esențială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuși asupra legalității urmăririi penale și a administrării probelor și de a decide asupra întregului material probator pe care își va întemeia soluția. Așa fiind, simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parțialitate în privința sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea și importanța acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (a se vedea Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunțată în Cauza Morel împotriva Franței, paragraful 45).

13. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

14. Distinct de aceste argumente, Curtea mai constată că autorul excepției a făcut trimitere la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XV/2006 privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 278¹alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, sub aspectul compatibilității judecătorului de a mai participa, în continuare, la soluționarea fondului cauzei reținute spre judecare după desființarea, prin încheiere, a rezoluției sau ordonanței procurorului de netrimitere în judecată, ca urmare a aprecierii că probele existente la dosar sunt suficiente pentru a se proceda la judecare. Or, această asimetrie a fost dezlegată tot cu prilejul pronunțării deciziei Curții Constituționale mai sus menționate în paragraful 18, motiv pentru care nu poate fi pus semnul egalității între judecătorul de cameră preliminară învestit cu verificarea aspectelor ce țin de obiectul procedurii camerei, astfel consacrat de art. 342 din Codul de procedură penală, și judecătorul de cameră preliminară competent să se pronunțe asupra soluțiilor de clasare ori de renunțare la urmărire penală dispuse de procuror, deoarece, spre deosebire de procedura prevăzută de art. 342 și următoarele din Codul de procedură penală, unde acuzația în materie penală a fost realizată deja, în cazul plângerilor formulate împotriva soluțiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel competent nu poate să exercite și funcția de judecată pe fond, întrucât caracterul sui generis al încheierii pronunțate în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcției de urmărire penală.

15. Totodată, în ce privește raportarea la Hotărârea Curții de la Strasbourg din 26 februarie 2002, pronunțată în Cauza Frette împotriva Franței, paragraful 36, și la Hotărârea Curții de la Luxemburg din 28 septembrie 2006, pronunțată în Cauza C-150/05 Van Straaten, Curtea constată că prima hotărâre nu are incidență în cauză, deoarece vizează posibilitatea adoptării unui copil de către un celibatar homosexual, iar paragraful menționat face trimitere la faptul că, deși dreptul la viață privată, care include și dreptul la o anumită orientare sexuală, este garantat, acest lucru nu înseamnă că autoritățile nu pot justifica rezonabil și obiectiv respingerea cererii de adopție, câtă vreme primează interesul superior al copilului.

16. În ce privește cea de-a doua hotărâre invocată, Curtea constată că nici aceasta nu are incidență în cauză, deoarece obiectul său l-a constituit cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare referitoare la interpretarea articolului 54 referitor la aplicarea principiului ne bis in idem din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republica Federală Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen (Luxemburg) la 19 iunie 1990.