Decizia CCR nr. 192 3.04.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009 - condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6.03.1945-22.12.1989

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. XIII alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, excepție ridicată de Mircea Morărescu-Adrea în Dosarul nr. 41.589/3/2010* al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă si care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 639D/2013.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 3 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 41.589/3/2010*, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. XIII alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, excepție ridicată de Mircea Morărescu-Adrea într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri privind acordarea unor despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că textul de lege criticat lipsește persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative asimilate acestora, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, de posibilitatea exercitării unui grad de jurisdicție, respectiv apelul împotriva hotărârii tribunalului pronunțate asupra cererii prin care se solicită constatarea caracterului politic al condamnării. Se susține că, în acest fel, măsura legislativă criticată reprezintă o formă de discriminare, îndreptată împotriva unei categorii distincte de justițiabili, cu încălcarea valorilor enunțate prin art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, respectiv a demnității omului, a drepturilor și libertăților cetățenilor, a liberei dezvoltări a personalității umane sau a pluralismului politic. Mai mult, în opinia autorului excepției de neconstituționalitate, aplicarea textului de lege criticat și în cazul proceselor în curs echivalează cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legilor.

6. Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă își exprimă opinia asupra excepției de neconstituționalitate, arătând că Legea fundamentală nu consacră principiul triplului grad de jurisdicție, astfel încât legiuitorul poate înlătura calea de atac a apelului, cu menținerea recursului.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8. Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituționale. În acest sens, arată că textul de lege criticat permite soluționarea cauzelor cu celeritate, iar principiul triplului grad de jurisdicție nu este un principiu constituțional care să impună legiuitorului garantarea accesului persoanelor la trei grade de jurisdicție. Invocă jurisprudența Curții Constituționale în materie.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl reprezintă prevederile art. XIII alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. În realitate, art. XIII din Legea nr. 202/2010 cuprinde trei puncte, astfel încât Curtea reține că obiect al excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, este art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010. În acord cu prevederile art. 62 teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora dispozițiile de modificare și de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta, Curtea urmează să rețină ca obiect al excepției de neconstituționalitate prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora: "(6) Hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții de apel."

12. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, democratic și social, art. 4 alin. (2) referitoare la criteriile egalității între cetățeni, art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăților și a obligațiilor, art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile și art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în jurisprudența sa, au mai fost analizate măsuri legislative prin care se reglementa modalitatea de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate, Curtea statuând, în mod constant, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, s-a reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic (A se vedea, în acest sens, deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012 sau nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012).

14. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reține că, în temeiul art. 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, persoanele care au suferit anumite condamnări penale în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor. Competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, iar cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, cu participarea obligatorie a procurorului. Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, introdus prin art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010, textul de lege criticat în prezenta cauză, hotărârea pronunțată de instanța de judecată competentă este supusă recursului, care se judecă de curtea de apel.

15. Așadar, Curtea reține că, în această materie specifică, în exercitarea legitimării sale constituționale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul a reconfigurat modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii primei instanțe. În speță, nu poate fi reținută nicio discriminare între diferitele categorii de justițiabili, în funcție de posibilitatea exercitării căii de atac a apelului. Astfel cum rezultă din dosarul cauzei, autorul excepției de

neconstituționalitate a formulat cererea de chemare în judecată, în vederea constatării caracterului politic al condamnării și a solicitării de despăgubiri, înainte de data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, sub imperiul căruia recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitat, în temeiul art. 483 din Codul de procedură civilă, exclusiv în vederea examinării conformității hotărârii judecătorești atacate cu regulile de drept aplicabile.

16. Prin urmare, Curtea reține că, în prezenta cauză, cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, astfel încât, în acord cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, cu modificările ulterioare, potrivit căruia dispozițiile noului Cod de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, iar procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, rămân supuse legii vechi, recursul ce poate fi exercitat în speță are în continuare un caracter devolutiv, fiind incidente dispozițiile art. 304¹ din codul de procedură civilă din 1865, în temeiul cărora, ca și în cazul apelului, instanța de recurs judecă atât sub aspectul legalității, cât și sub acela al temeiniciei, nelimitându-se să examineze hotărârea pronunțată de prima instanță exclusiv pentru motivele de casare prevăzute în art. 304 din Codul de procedură civilă din 1865.

17. De altfel, opțiunea legiuitorului de a institui doar calea de atac a recursului în materia hotărârilor pronunțate în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, nu este de natură a conferi prevederii legale criticate un caracter neconstituțional, având în vedere că, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale, accesul liber la justiție nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligativitatea legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii.

18. Curtea reține că invocarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Constituție, care determină criteriile nediscriminării, și anume rasa, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenența politică, averea sau originea socială, nu poate fi reținută, dat fiind faptul că textul de lege criticat nu instituie nicio discriminare între cetățeni, în funcție de criteriile enumerate.

19. În ceea ce privește susținerea referitoare la faptul că aplicarea textului de lege criticat și în cazul proceselor în curs echivalează cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legilor, Curtea reține că aceasta nu este întemeiată. Astfel, aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate, în temeiul căreia împotriva hotărârii instanței de judecată pronunțată în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se poate exercita doar calea de atac a recursului, nu este de natură a contraveni principiului constituțional al neretroactivității legilor, fiind vorba de o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și efectelor viitoare ale unor situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi.

20. În sensul jurisprudenței Curții Constituționale, spre deosebire de principiul constituțional al neretroactivității legii civile, care are o valoare absolută, în sensul că legiuitorul nu poate institui nicio derogare, principiul aplicării imediate a normei procesuale, și, pentru identitate de rațiune, și principiul supraviețuirii legii vechi, sunt de sorginte legală, iar nu constituțională, legiuitorul având posibilitatea de a deroga de la acestea, în anumite situații particulare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 90 din 1 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 11 octombrie 1999, Decizia nr. 228 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 27 aprilie 2007, sau Decizia nr. 1.671 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 23 februarie 2010).

21. Referitor la invocarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) privind statul de drept, democratic și social, având în vedere că în speță nu s-a reținut nicio încălcare a drepturilor sau a libertăților fundamentale, garantate constituțional, Curtea reține că nu poate fi considerat încălcat nici principiul constituțional al statului de drept.