Decizia CCR nr. 196 3.04.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 681,art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 68¹, art. 143 alin. 1 și art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Petre Zăgan și Costel Stoian în Dosarul nr. 4.957/312/2013 al Tribunalului Ialomița și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 683 D/2013.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se arată că, întrucât măsura preventivă dispusă în cauză a expirat, excepția de neconstituționalitate a devenit lipsită de interes.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 18 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 4.957/312/2013, Tribunalul Ialomița a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 68¹, art. 143 alin. 1 și art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Petre Zăgan și Costel Stoian într-o cauză având ca obiect soluționarea unui recurs formulat împotriva unei încheieri prin care s-a dispus arestarea preventivă a autorilor excepției, în temeiul art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals și, respectiv, înșelăciune, complicitate la înșelăciune, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile art. 68¹ și art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituționale, întrucât, în practică, sintagma "indicii temeinice", din cuprinsul celor două articole criticate, este asimilată de către magistrați sintagmei "probe temeinice", aspect ce le permite acestora să mențină măsura arestării preventive până la judecarea în fond a cauzelor. Se arată că reținerea în locul indiciilor temeinice a existenței unor probe temeinice este de natură a încălca prezumția de nevinovăție prevăzută la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală. Se susține că, în soluționarea cauzelor, magistrații fac trimitere la probe temeinice deoarece indiciile nu sunt clar definite în normele de procedură penală, ci sunt lăsate la libera apreciere a instanțelor, și că reținerea probelor temeinice în locul indiciilor temeinice permite trecerea directă la judecarea pe fond a cauzelor, făcând inutilă continuarea urmăririi penale și echivalând și cu o antepronunțare cu privire la vinovăția persoanei urmărite. Se susține, dintr-o altă perspectivă, încălcarea prin textele criticate a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, arătându-se, în acest sens, că, în practică, termenul unanim considerat rezonabil de soluționare a cauzelor este mult depășit, prin calificarea probelor temeinice drept indicii temeinice, fapt care amână judecarea în fond a cauzelor.

6. Referitor la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, autorii excepției arată că dispunerea măsurii arestării preventive în condițiile în care lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică contravine rolului Ministerului Public, prevăzut la art. 131 alin. (1) din Constituție, de a apăra ordinea de drept. Se susține că noțiunile de ordine publică și ordine de drept nu se exclud reciproc, nu sunt contradictorii, dar nici nu pot fi confundate, interpretarea acestora ca fiind echivalente creând o aparență de legalitate și temeinicie a propunerilor de arestare preventivă, de menținere a măsurii arestării preventive sau de prelungire a acestei măsuri, formulate de procurori în cursul urmăririi penale.

7. Tribunalul Ialomița apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că textele criticate nu încalcă prezumția de nevinovăție și nu îngrădesc dreptul persoanei de a se adresa justiției, de a fi apărată și de a beneficia de toate garanțiile dreptului la un proces echitabil, precum și de dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale. Se arată că ordinea de drept și ordinea publică sunt într-o relație de interdependență, ordinea de drept concretizându-se în ordinea publică prin asigurarea respectării legii penale. Se subliniază faptul că încheierea prin care se dispune măsura privativă de libertate este supusă căilor de atac, că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie dacă nu mai subzistă motivele care au stat la baza sa și că persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în liberate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Se arată, de asemenea, că în faza de judecată instanța este obligată să verifice periodic, la un interval de maxim 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă constată că nu mai există temeiuri pentru menținerea acestei măsuri.

8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968 nu contravin normei constituționale de la art. 131 alin. (1), reținându-se faptul că ordinea de drept se concretizează în ordinea publică prin asigurarea respectării legii penale și că procurorul acționează atât ca apărător al intereselor generale ale societății, cât și ca apărător al intereselor părților din proces, în spiritul legalității. Se subliniază că acestuia îi revine o importantă funcție în cadrul procesului penal, întrucât întreaga fază a urmăririi penale se desfășoară sub supravegherea sa, dar că activitatea procurorului este suspusă controlului instanțelor de judecată. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 983 din 8 iulie 2010 și nr. 1.447 din 3 noiembrie 2011.

10. Se susține că, în privința prevederilor art. 68¹ și art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, autorii excepției nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, fiind nemulțumiți de felul în care instanțele interpretează și aplică legea procesual penală.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 68¹, art. 143 alin. 1 și art. 148 alin. 1 lit, f) din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins:

- Art. 68¹ din Codul de procedură penală din 1968: "Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta. ";

- Art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968: "Măsura reținerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală față de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezența apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală";

- Art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968: "Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și există vreunul dintre următoarele cazuri:

[_]

f) inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. "

14. Dispozițiile art. 68¹, art. 143 alin. 1 și art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Prevederile art. 68¹ din Codul de procedură penală din 1968 nu au fost preluate în Codul de procedură penală în vigoare, dispozițiile art. 143 alin. 1 și art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968 se regăsesc sub o altă formă la art. 209 alin. (1) raportat la art. 202 alin. (1) și, respectiv, art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, reținem ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate prevederile art. 68¹, art. 143 alin. 1 și art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968.

15. Se susține că dispozițiile art. 68¹ și art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și art. 23 alin. (11) privind prezumția de nevinovăție, iar dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968 contravin prevederilor constituționale ale art. 131 alin. (1) cu privire la rolul Ministerului Public.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 68¹, art. 143 alin. 1 și art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.328 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 12 decembrie 2011, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, reținând că textele criticate nu încalcă prevederile constituționale ale art. 23 alin. (11), conform cărora, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată", și că dispozițiile procedural-penale care reglementează condițiile reținerii, respectiv cele care definesc sintagma "indicii temeinice" nu îngrădesc dreptul persoanei de a se adresa justiției, de a fi apărată și de a se prevala de toate garanțiile care caracterizează un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale.

17. Totodată, prin Decizia nr. 462 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 11 Ianuarie 2005, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 143 alin. 1 teza întâi și alin. 3, precum și ale art. 148 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală din 1968 (în forma în vigoare la data pronunțării deciziei anterior referite) și a observat că măsura reținerii se poate lua numai atunci când există probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârșit o faptă prevăzuta de legea penală, această dispoziție a legii constituind o reflectare a prevederilor art. 23 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora reținerea unei persoane este permisă numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. Curtea a constatat că prin termenul "probă" se înțelege, conform dispozițiilor art. 63 din Codul de procedură penală din 1968, "orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei". În legătură cu termenul "indicii temeinice" din conținutul alin. 3 al art. 143 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a statuat că ele sunt simple presupuneri, determinate de aparențe mai mult sau mai puțin grăitoare, că indicii temeinice există atunci când din examinarea unor date existente în cauză se desprinde presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta pentru care este urmărită si că măsura reținerii se ia în condițiile prevăzute în art. 143.

18. În ceea ce privește dispozițiile art. 148 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, text ce reglementează condițiile și cazurile în care se dispune măsura arestării, Curtea a constatat că autorul excepției de neconstituționalitate a omis faptul că arestarea are loc tocmai datorită unor necesități de ordin procesual, enumerate limitativ de art. 148, în considerarea precizării conținute în art. 143 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căreia măsura reținerii poate fi luată în cazul când sunt probe sau indicii temeinice că s-a săvârșit o faptă penală. Curtea a constatat că termenul de "indicii temeinice" semnifică, astfel cum s-a arătat, faptul că din datele existente s-ar putea presupune că persoana în cauză a săvârșit cu adevărat fapta. Curtea a subliniat că Legea fundamentală conține la art. 23 alin. (4) o garanție procesuală de o deosebită însemnătate, destinată a preveni arestările abuzive, deoarece luarea acestei măsuri este de competența instanței de judecată și că o garanție suplimentară este reglementată la alin. (7) al art. 23 din Constituție, care prevede că încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Curtea a reținut că normele constituționale de la art. 23 alin. (9) și (10) arată că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele măsurii arestării au dispărut, persoanei arestate rezervându-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune. Curtea a conchis că acest ansamblu de garanții procesuale, expres reglementate în Constituție, este de natură să asigure protejarea oricărei persoane față de orice arestare efectuată cu încălcarea legii.

19. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate adusă dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, prin Decizia nr. 1.447 din 3 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 20 decembrie 2011, Curtea a statuat că textele criticate, care stabilesc un caz de arestare, și anume situația în care lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru "ordinea publică", sunt în deplină concordanță cu prevederile constituționale ale art. 131, care statuează că Ministerul Public apără "ordinea de drept". Curtea a subliniat faptul că, în procesul penal din România, procurorul acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părților din proces, în spiritul legalității. S-a reținut că cele două noțiuni, "ordinea de drept" și "ordinea publică", nu se exclud și nu se află în contradicție, fiind într-o relație de interdependență și că ordinea de drept se concretizează în ordinea publică prin asigurarea respectării legii penale.

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și considerentele deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

21. Distinct de cele arătate, Curtea reține că, reglementând printre cazurile în care poate fi luată măsura reținerii și pe acela în care există "indicii temeinice", legea nu-l consideră pe inculpat deja vinovat de săvârșirea infracțiunii - lucru ce nu este posibil de stabilit decât prin hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă -, ci prevede numai o condiție pentru luarea măsurii reținerii sau a arestării preventive a inculpatului, care este esențialmente diferită de privarea de libertate în vederea executării unei pedepse definitiv aplicate. Măsura reținerii, ca și cea a arestării preventive, constituie o restrângere provizorie a libertății persoanei, permisă de Constituție, prin prisma art. 53 alin. (1), în scopul desfășurării instrucției penale, iar condiția ca fapta să fie prevăzută de legea penală reprezintă o garanție împotriva luării arbitrare a acestor măsuri.