Decizia CCR nr. 890 din 25.10.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 103 alin. 1 din C. pr. civ.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. 1 raportat la art. 261 alin. 1 pct. 7 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială "Micro-Top Consulting“ - S.R.L. din București în Dosarul nr. 18.099/3/2010 al înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 771D/2012.

La apelul nominal lipsesc părțile, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 22 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 18.099/3/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. 1 raportat la art. 261 alin. 1 pct. 7 din Codul de procedură civilă.

Excepția de neconstituționalitate a fost invocată de Societatea Comercială "Micro-Top Consulting“ - S.R.L. din București, ca urmare a ridicării din oficiu de către instanță a excepției tardivității recursului cu prilejul judecării unei cauze având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva unei sentințe civile.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că dispoziția legală criticată este neconstituțională, întrucât prin această prevedere se creează o inegalitate în fața legii între participanții la procesul civil, respectiv între judecătorul care a pronunțat o hotărâre fără observarea formelor legale, prin neprecizarea în dispozitivul sentinței a termenului special de recurs, și justițiabilul care formulează recursul peste termenul special de recurs, dar în interiorul termenului general.

Autorul mai susține că eroarea din actul judecătorului care emite o sentință cu neobservarea formelor legale, respectiv fără precizarea termenului special de recurs, este pardonabilă și anulabilă în mod condiționat numai dacă se face dovada unei vătămări aduse și care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea sentinței, în condițiile în care persoana vătămată ar fi avut obligația să cunoască și să aplice legea cu privire la termenele speciale de recurs. În contra acestui tratament, recursul formulat de justițiabil peste termenul special de recurs, care nu i-a fost adus la cunoștință prin dispozitivul hotărârii recurate, dar în interiorul termenului general de recurs, este tardiv și, pe cale de consecință, lipsit de efecte, indiferent dacă declararea recursului peste termenul special de recurs produce sau nu vreo vătămare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, iar prevederea legală criticată de autorul excepției nu încalcă dispozițiile constituționale.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispozițiile art. 103 alin. 1 raportat la art. 261 alin. 1 pct. 7 din Codul de procedură civilă. Însă, potrivit mențiunilor cuprinse în înscrisul prin care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, precum și încheierii de sesizare a Curții Constituționale rezultă faptul că obiect al controlului de constituționalitate îl constituie prevederile art. 103 alin. 1 coroborat cu art. 261 alin. 1 pct. 7 din Codul de procedură civilă, dar, din argumentele autorului, reiese că raportarea la art. 261 alin. 1 pct. 7 din Codul de procedură civilă, care prevede că hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde "[_] calea de atac și termenul în care se poate exercita“, reprezintă, de fapt, un argument în sensul susținerii criticii de neconstituționalitate ce vizează în realitate numai art. 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Prin urmare, art. 261 alin. 1 pct. 7 din codul de procedură civilă nu face obiect al controlului de constituționalitate, Curtea urmând a se pronunța numai cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: "Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.“

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție ale art. 16 privind egalitatea în drepturi.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispozițiile art. 103 din Codul de procedură civilă reglementează instituția decăderii ca modalitate de stingere a unui drept procedural care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Neformularea cererii de repunere în termen și neîndeplinirea actului înăuntrul termenului de 15 zile de la încetarea împiedicării atrage aplicarea sancțiunii decăderii.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992,"Sunt neconstituționale prevederile actelor [_] care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției“, alin. (3) al aceluiași articol stabilind că instanța constituțională "se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [_]“.

Astfel, motivul de neconstituționalitate invocat nu privește textul de lege criticat, ca atare, ci aplicarea acestuia, aspect care, potrivit art. 2 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, excedează competenței instanței de contencios constituțional.

Așadar, aspectele invocate de autorul sesizării de neconstituționalitate vizează probleme de interpretare și aplicare a reglementărilor criticate la litigiul concret dedus judecății.

În cauza de față, instanța judecătorească este în măsură să aprecieze cu privire la neindicarea în sentința recurată a termenului special de recurs, precum și asupra faptului dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare.

Într-o atare situație, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a statuat în repetate rânduri, spre exemplu prin Decizia nr. 1.391 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 25 ianuarie 2012, și prin Decizia nr. 331 din 10 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2012, că problemele de interpretare și aplicare a legii nu intră în atribuțiile sale, fiind atributul instanțelor judecătorești.