Decizia CCR nr. 944 din 13.11.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, excepție ridicată de Cab Insolv IPURL din Botoșani în Dosarul nr. 3.768/40/2011 al Curții de Apel Suceava - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.158D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, arătând că profesia de avocat necesită stabilirea unor reguli de conduită specifice în vederea unei desfășurări adecvate a activităților pe care le presupune.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 21 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 3.768/40/2011, Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, excepție ridicată de Cab Insolv IPURL din Botoșani într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva unei sentințe în care, printre altele, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul arată, în esență, că instanța de judecată a aplicat retroactiv prevederile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995, încălcând, în acest fel, dreptul său la apărare. Se arată astfel că termenul de 5 ani în care avocații - foști judecători nu pot depune concluzii la instanțele unde au funcționat, prevăzut în textul criticat, nu este aplicabil apărătorului ales în cauză, acesta dobândind calitatea de avocat sub imperiul vechii reglementări, ce prevedea un termen de 2 ani pentru incompatibilitatea invocată de instanță și ale cărei exigențe le îndeplinea, depunând la dosar înscrisuri doveditoare în acest sens. Se arată că astfel a fost încălcat dreptul la apărare al recurentului, căruia nu i-a fost asigurată posibilitatea de a alege în mod liber un apărător, precum și dreptul avocatului în cauză de a-și exercita în mod liber profesia. Se mai susține că eventualele suspiciuni de imparțialitate ar putea fi înlăturate în astfel de cazuri prin aplicarea normelor procedurale referitoare la abținere, recuzare, strămutare sau chiar răspundere disciplinară a magistraților.

Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă opinează că dispozițiile criticate sunt constituționale, fără a arăta însă motivele pe care se întemeiază această opinie.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază că textele criticate nu contravin dispoziției constituționale invocate de autorul excepției. Se arată că incompatibilitatea criticată reflectă grija legiuitorului pentru asigurarea unui act de justiție imparțial și obiectiv, nefiind de natură a încălca dreptul la apărare al justițiabilului. De asemenea, se susține că soluția legislativă oferită de art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 nu constituie o restrângere a dreptului de a profesa al avocaților - foști judecători sau procurori, ci o garanție legală a probității participanților la înfăptuirea justiției. Sunt invocate deciziile Curții Constituționale nr. 816 din 27 septembrie 2007 și nr. 166 din 1 aprilie 2004.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îi constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995. Din analiza excepției de neconstituționalitate Curtea reține însă că, în realitate, autorul critică prevederile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, care au următorul cuprins: "Avocații - foști judecători nu pot pune concluzii la instanțele unde au funcționat, iar foștii procurori și cadrele de poliție nu pot acorda asistență juridică la unitatea de urmărire penală la care și-au desfășurat activitatea, timp de 5 ani de la încetarea funcției respective.“

Se susține, în esență, că textele criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 24 privind dreptul la apărare.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, prin raportare la aceleași critici de neconstituționalitate, prin Decizia nr. 873 din 23 octombrie 2012, nepublicată până la data pronunțării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată, reținând următoarele:

1. Autorul excepției susține că dreptul său la apărare este nesocotit prin aceea că avocatul pe care l-a angajat pentru a-l apăra nu poate, ca urmare a interdicției prevăzute de textul de lege criticat, să îl reprezinte în fața unei anumite instanțe din țară, mai exact în fața acelei instanțe la care a funcționat ca judecător anterior admiterii sale în profesia de avocat.

Prin decizia menționată, Curtea, ținând cont de dispozițiile art. 24 alin. (2) din Constituție, care garantează dreptul părților dintr-un proces de a fi asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, a observat că dreptul la un avocat ales conferă dreptului la apărare plenitudinea atributelor exercitării sale, adică inclusiv dreptul justițiabilului de a-și alege acel avocat față de care are certitudinea că îi va apăra în mod corespunzător interesele legitime.

Din această perspectivă, prevederile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995, care interzic avocaților care au fost judecători să pună concluzii la instanțele unde au funcționat, timp de 5 ani de la încetarea acestei funcții, operează o restrângere a dreptului la apărare consacrat de art. 24 din Legea fundamentală. În aceste condiții, Curtea a analizat în ce măsură această limitare îndeplinește condițiile în care art. 53 din Constituție permite restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

Potrivit art. 53 din Constituție, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Totodată, textul constituțional dispune că restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Având în vedere că restrângerea este realizată printr-un text de lege, anume chiar cel criticat în cauza de față, este evident că este îndeplinită prima condiție, potrivit căreia restrângerea se poate face numai printr-o lege.

Art. 53 alin. (1) din Constituție enumera limitativ situațiile în care este posibilă restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, iar Curtea, prin decizia anterior referită, a observat că imperativul apărării "drepturilor și a libertăților cetățenilor“, cu privire la dreptul la un proces echitabil, este cel care justifică restrângerea exercițiului dreptului la apărare. Aceasta, deoarece art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică, în mod necesar, printre altele, judecarea procesului de către o instanță imparțială. Or, în lipsa interdicției instituite de textul de lege criticat, ar putea exista suspiciunea știrbirii acestui atribut, ca urmare a posibilelor influențe pe care avocatul care a activat ca judecător în cadrul instanței respective le-ar putea exercita asupra foștilor săi colegi, în virtutea relațiilor ce se pot stabili în cadrul unei colectivități între membrii acesteia.

În continuare, Curtea observă că restrângerea dreptului la apărare în situația examinată este, fără îndoială, necesară într-o societate democratică, în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil, prin intermediul unei instanțe imparțiale, astfel cum această caracteristică a fost mai sus circumstanțiată.

În ceea ce privește condiția impusă de art. 53 alin. (2) din Constituție, în sensul ca restrângerea dreptului să fie proporțională cu situația care a determinat-o, Curtea a constatat că interdicția cuprinsă în textul de lege criticat își găsește o justificare rezonabilă prin raportare la interesul apărat, respectiv menținerea prezumției de imparțialitate a instanței. De altfel, Curtea a reținut că interdicția are caracter temporar și o durată rezonabilă, după trecerea unui interval de 5 ani avocatului respectiv fiindu-i permis să pună concluzii în fața instanței în cadrul căreia a activat ca judecător. Prin urmare, există un just echilibru între dreptul acestuia de a-și exercita în mod liber profesia și necesitatea asigurării unei bune înfăptuiri a actului de justiție.

Cu privire la condiția prevăzută de textul art. 53 din Constituție potrivit căreia măsura trebuie să fie "aplicabilă în mod nediscriminatoriu“, Curtea a constatat că restricționarea dreptului de a pune concluzii vizează toți avocații aflați în ipoteza normei criticate, afectându-i în mod egal pe toți cei aflați în această situație.

Prin urmare, din toate acestea rezultă că dispozițiile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 nu aduce atingere substanței dreptului la apărare prevăzut de dispozițiilor art. 24 din Constituție.

În același sens, Curtea a reținut că, de vreme ce avocatul asupra căruia poartă interdicția cuprinsă în textul de lege criticat știa că evoluția procesuală a cauzei în care este angajat presupune asigurarea reprezentării în fața instanței la care legea nu îi permite să pună concluzii pe o perioadă limitată în timp, respectiv 5 ani de la încetarea funcției, acesta ar fi trebuit să acționeze cu simț etic, potrivit normelor deontologice ale profesiei, și să îi comunice clientului său riscul de a intra sub incidența textului de lege criticat în ce privește etapa procesuală desfășurată în fața instanței respective și să îl îndrume, cu bună-credință, spre soluția angajării unui alt avocat, fie încă de la început, fie doar pentru acea etapă procesuală.

Consecutiv, la momentul la care a încheiat contractul de asistență juridică cu avocatul aflat în postura vizată de prevederile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995, autorul excepției ar fi trebuit să fie conștient de faptul că, odată ajuns în fața acelei instanțe, acesta nu va mai putea să îi asigure în mod plenar dreptul la apărare. Or, într-o astfel de situație, nimic nu îl împiedică să își aleagă un alt avocat cu drept de a pune concluzii în fața acelei instanțe, având în vedere că în tabloul avocaților din România figurează un număr suficient de mare de avocați cu drept de a pleda la toate instanțele și care au experiența necesară pentru a asigura în mod eficient și profesionist apărarea în fața oricărei instanțe din sistemul judecătoresc național. Nici relația de încredere existentă între client și avocat, pe care o invocă autorul excepției, nu justifică persistența acestuia în ideea de a fi asistat de avocatul asupra căruia poartă interdicția criticată. Așadar, preferința exclusivă și inflexibilă pentru un anumit avocat, corelată cu refuzul posibilității de a face o altă alegere, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, în componenta sa referitoare la dreptul de a-și alege avocatul.

Este adevărat că art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede, printre altele, că orice acuzat are dreptul "să fie asistat de un apărător ales de el“. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut însă că textul convențional menționat nu precizează condițiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curtea de la Strasbourg urmând să examineze dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigențele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunțată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, paragraful 38).

2. Curtea a mai reținut că și legislațiile altor state instituie interdicții similare celei cuprinse în art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995. Astfel, de exemplu, în Italia, art. 26 alin. 3 din Decretul-lege regal nr. 1.578 din 27 noiembrie 1933, cu modificările și completările ulterioare, prevede că cei care au fost magistrați în sistemul judiciar nu pot să exercite timp de 2 ani profesia de avocat în fața autorităților judiciare la care și-au desfășurat activitatea în ultimii 3 ani [anteriori intrării în profesia de avocat]. De asemenea, în Ungaria, art. 7 din Legea nr. XI/1998 privind profesia de avocat stabilește că "Avocatul nu poate pleda timp de 2 ani la instanța, parchetul sau autoritatea investigatoare la care a activat ca judecător, procuror sau agent de investigații anterior intrării sale în baroul de avocați.“

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să conducă la schimbarea jurisprudenței Curții, atât soluțiile, cât și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

3. Curtea reține că aspectele invocate de autorul excepției referitoare la modificarea duratei interdicției criticate, de la 2 ani la 5 ani, vizează interpretarea și aplicarea legii, care excedează controlului de constituționalitate realizat de Curtea Constituțională.