Decizia CCR nr. 942 din 13.11.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 5 alin. (3) lit. a) şi ale art. 24 alin. 1 teza întâi din OG nr. 2/2001 - regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 -...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (3) lit. a) și art. 24 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și ale art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, excepție ridicată de Societatea Comercială "Welverton Entreprises Limited“ - S.R.L. din Nicosia, Cipru, în Dosarul nr. 18.227/55/2010 al Tribunalului Arad - Secția de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.130D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, făcând trimitere la jurisprudența Curții Constituționale și arătând că nu au intervenit elemente noi, de natură a justifica modificarea acesteia.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 7 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 18.227/55/2010, Tribunalul Arad - Secția de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (3) lit. a) și art. 24 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și ale art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, excepție ridicată de Societatea Comercială "Welverton Entreprises Limited“ - S.R.L. din Nicosia, Cipru, într-o cauză având ca obiect soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a unei contravenții la regimul desfășurării de activități economice de către societățile comerciale străine.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că prevederile art. 5 alin. (3) lit. a) și art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 reglementează, în realitate, o ingerință a agentului constatator care dispune măsura complementară a confiscării speciale în dreptul de proprietate privată al titularului bunurilor supuse confiscării, care este lipsit, în mod nejustificat, de posesia și folosința acestora pe toată durata soluționării cauzei. Se susține că măsura confiscării speciale ar trebui să fie dispusă doar de către magistrați, atâta vreme cât caracterul licit al dobândirii proprietății este prezumat, iar sarcina probei caracterului ilicit al dobândirii revine organelor abilitate să administreze și să vegheze la buna înfăptuire a justiției. Referitor la dispozițiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, autorul arată că acestea nu respectă principiul proporționalității, legiuitorul nedeterminând exact actele normative a căror încălcare atrag răspunderea contravențională, astfel încât măsura confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din săvârșirea acestor contravenții să fie justificată.

Tribunalul Arad - Secția de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale opinează că textele criticate sunt constituționale. Se arată că, potrivit prevederilor art. 44 alin. (9) din Constituție, bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate în condițiile legii, neexistând o normă constituțională care să interzică confiscarea lor în condițiile săvârșirii unor contravenții, și că, potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, instanța competentă să soluționeze plângerea hotărăște cu privire la măsura confiscării speciale. Se mai susține că persoana sancționată contravențional se poate adresa fără nicio îngrădire instanței de judecată competente pentru a stabili existența sau inexistența vinovăției, beneficiind de toate garanțiile dreptului la un proces echitabil. Se arată, astfel, că dreptul de proprietate al titularului bunurilor confiscate nu este încălcat, nefiind afectat nici accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil al acestuia.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază că textele criticate sunt constituționale și că reglementarea măsurii complementare a confiscării speciale în domeniul contravențional este expresia dispozițiilor constituționale ale art. 44 alin. (1) teza finală și ale alin. (9) al aceluiași articol, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, iar bunurile, destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii. Sunt invocate deciziile Curții Constituționale nr. 1.233 din 18 noiembrie 2008 și nr. 490 din 6 mai 2008.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îi constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 5 alin. (3) lit. a) și art. 24 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 și ale art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 12/1990. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține, însă, că, în realitate, autorul critică prevederile art. 5 alin. (3) lit. a) și art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, și ale art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 5 mai 2009, care au următorul cuprins:

- Art. 5 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001:"(3) Sancțiunile contravenționale complementare sunt:

a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții; [_]“;

- Art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001:"(1) Persoana împuternicită să aplice sancțiunea dispune și confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții. [_]“;

- Art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990:"Constituie activități comerciale ilicite și atrag răspunderea contravențională sau penală, după caz, față de cei care le-au săvârșit, următoarele fapte:

a) efectuarea de acte sau fapte de comerț de natura celor prevăzute în Codul comercial sau în alte legi, fără îndeplinirea condițiilor stabilite prin lege;“.

Se susține, în esență, că textele criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la statul român, ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiție și ale art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (3) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, prin raportare la aceleași critici de neconstituționalitate, prin Decizia nr. 1.233 din 18 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 846 din 16 decembrie 2008, prin care a reținut că textul de lege criticat, care stabilește o sancțiune contravențională complementară, constând în confiscarea bunurilor folosite sau rezultate din contravenții, dă expresie dispozițiilor constituționale ale art. 44 alin. (1) teza finală potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, respectiv celor ale art. 44 alin. (9) care stabilesc că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.

În plus, legiuitorul a acordat posibilitatea persoanei căreia i-au fost confiscate bunurile, alta decât contravenientul, de a contesta actul prin care a fost aplicată această măsură și de a demonstra, beneficiind de toate garanțiile care caracterizează un proces echitabil, eventuala nelegalitate a acestei măsuri. Astfel, potrivit art. 24 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, agentul constatator are obligația să stabilească proprietarul bunurilor confiscate și, dacă acestea aparțin unei alte persoane decât contravenientul, în procesul-verbal se vor menționa, dacă este posibil, datele de identificare a proprietarului sau se vor preciza motivele pentru care identificarea nu a fost posibilă. De asemenea, potrivit art. 25 alin. (1) din același act normativ, procesul-verbal se va înmâna sau, după caz, se va comunica, în copie, contravenientului și, dacă este cazul, părții vătămate și proprietarului bunurilor confiscate, iar, potrivit art. 31 alin. (2), partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce privește despăgubirea, iar cel căruia îi aparțin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce privește măsura confiscării.

Referitor la constituționalitatea prevederilor art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, Curtea constată că a pronunțat Decizia nr. 490 din 6 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 28 mai 2008, prin care a reținut că, deși legiuitorul a dezincriminat contravențiile, potrivit art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, instanța competentă să soluționeze plângerea îndreptată împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției este obligată să urmeze anumite reguli procedurale distincte de cele ale dreptului procesual civil, în virtutea cărora, sarcina probei aparține celui care afirmă ceva în instanță. Astfel, alin. (1) al textului de lege menționat stabilește, fără distincții, că instanța competentă să soluționeze plângerea verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, între care, potrivit art. 33 din ordonanță, și organul care a aplicat sancțiunea, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării. Dispozițiile alin. (2) al art. 34 din ordonanță prevăd că hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată cu recurs, fără ca motivarea acestuia să fie obligatorie. Așa fiind, sub acest aspect, prevederile de lege criticate sunt în deplin acord cu exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar din procedura de soluționare a plângerii împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției nu rezultă răsturnarea sarcinii probei, ceea ce ar fi contrar intereselor contravenientului, ci, mai degrabă, exercitarea dreptului la apărare.

De asemenea, prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Curtea a reținut că procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției se bucură de prezumția de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumția de care se bucură. În acest caz, instanța de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței de judecată obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii și aflării adevărului. Chiar dacă art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 face referire la dispozițiile Codului de procedură civilă, instanțele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenția intră sub incidența art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, nu se poate susține răsturnarea sarcinii probei.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunțată în Cauza Anghel împotriva României, paragraful 67, a statuat că, deși statele au posibilitatea de a nu sancționa unele infracțiuni sau le pot pedepsi pe cale contravențională mai degrabă decât pe cale penală, autorii infracțiunilor nu trebuie să se afle într-o situație defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală.

Curtea a reținut în aceeași decizie că o asemenea poziție este firească, întrucât, în caz contrar, autorul unei contravenții, din punct de vedere al protecției juridice de care se bucură, s-ar afla pe o treaptă inferioară autorului unei infracțiuni în sensul Codului penal român, ceea ce este inadmisibil din moment ce ambele fapte țin de materia penală în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să conducă la schimbarea jurisprudenței Curții, atât soluțiile, cât și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Distinct de cele arătate, Curtea reține că învestirea organelor de poliție cu aplicarea măsurii contravenționale complementare a confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții constituie opțiunea legiuitorului și are ca scop înlăturarea pericolului social pe care l-ar putea prezenta rămânerea acestora în posesia contravenientului până la o eventuală dispunere sau încuviințare a măsurii confiscării de către instanța de judecată.

De altfel, prin Decizia nr. 505 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 1 august 2012, Curtea a reținut că acela care a formulat o plângere contravențională nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței de judecată, în exercitarea rolului său activ, obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii și aflării adevărului, contravențiile fiind calificate, de principiu, drept "acuzații în materie penală“, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și intrând sub incidența art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 23 octombrie 1995, 2 septembrie 1998, 16 noiembrie 2004, 18 iulie 2006 și 27 septembrie 2011, pronunțate în cauzele Gradinger împotriva Austriei, paragraful 42, Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 57, Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 64, Canady împotriva Slovaciei, paragraful 31, Stefanec împotriva Republicii Cehe, paragraful 26, Menarini diagnostics s.r.l. împotriva Italiei, paragraful 58, a reținut următoarele: dacă încredințarea către autoritățile administrative a sarcinii de a constata și sancționa contravențiile nu este incompatibilă cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie subliniat totuși că este obligatoriu ca partea sancționată să poată sesiza un tribunal pentru a se pronunța asupra deciziei care a fost luată împotriva sa, tribunal care să ofere garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție; or, o atare obligație este respectată prin dispozițiile art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001.

În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, Curtea reține că acestea au în vedere actele normative referitoare la efectuarea actelor și faptelor de comerț, prevăzând consecințele încălcării legislației în materie, a cărei respectare constituie o obligație preexistentă acestei reglementări. Pentru acest motiv, nu poate fi reținută încălcarea cerințelor de previzibilitate a normei juridice.