Decizia CCR nr. 492 din 21.11.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 8 alin. (5) din OUG nr. 85/2006 - stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 85/2006 privind stabilirea modalităților de evaluare a pagubelor produse vegetației forestiere din păduri și din afara acestora, excepție ridicată de Palotas Erzsebet și de Eva Paraschiva Salat, prin mandatar Balog Arpad, în dosarele nr. 13.653/320/2012 și nr. 13.645/320/2012 ale Judecătoriei Târgu Mureș și care formează obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 315D/2013 și nr. 336D/2013.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 15 octombrie 2013, în prezența reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a dispus conexarea Dosarului nr. 336D/2013 la Dosarul nr. 315D/2013 care a fost primul înregistrat, iar în temeiul art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunțării pentru data de 21 noiembrie 2013, dată la care este pronunțată prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 24 aprilie 2013 și din 10 mai 2013 și Încheierea din 7 iunie 2013 de îndreptare a erorii materiale, pronunțate în dosarele nr. 13.653/320/2012 și nr. 13.645/320/2012, Judecătoria Târgu Mureș a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 85/2006 privind stabilirea modalităților de evaluare a pagubelor produse vegetației forestiere din păduri și din afara acestora, excepție ridicată de Palotas Erzsebet și de Eva Paraschiva Salat, prin mandatar Balog Arpad, în cauze având ca obiect soluționarea unor plângeri formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a unei contravenții prevăzute de reglementările legale în materie silvică.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarele acesteia susțin că dreptul de proprietate nu este garantat și ocrotit de lege, în măsura în care o administrare necorespunzătoare a proprietății private poate avea ca efect obligarea persoanei care are în proprietate un teren cu destinație forestieră la plata unor despăgubiri către o altă entitate (respectiv Ministerul Mediului și Pădurilor, prin autoritățile subordonate), fără niciun fel de contraprestație, fără ca sancțiunea să fie justificată prin crearea unui prejudiciu unei autorități sau instituții ale statului și fără ca proprietarul să fie vinovat, în mod direct, de producerea prejudiciului.

Totodată, consideră că textul criticat este contrar și dispozițiilor constituționale ale art. 56 alin. (2), deoarece nu se poate vorbi de o justă așezare a sarcinilor fiscale în condițiile în care proprietarul unui teren cu destinație forestieră este ținut să despăgubească o autoritate publică, neproprietară asupra acestuia și neprejudiciată în urma tăierii arborilor, întrucât nu a încheiat la timp o "convenție“ pentru administrarea și asigurarea serviciilor silvice, respectiv paza pădurii, cu entitatea competentă.

Judecătoria Târgu Mureș opinează în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care arată că limitele și conținutul dreptului de proprietate sunt stabilite în condițiile legii, iar impunerea unor limitări ale acestui drept nu este de natură să încalce prevederile constituționale, în măsura în care sunt respectate cerințele referitoare la proporționalitate, iar obligația impusă de textul criticat respectă prevederile art. 53 din Constituție.

De asemenea, arată că instituirea obligației de despăgubire în sarcina proprietarilor de terenuri cu destinație forestieră unde s-au descoperit pagube și nu este încheiată o asigurare nu contravine echității fiscale.

Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând că rațiunea dispozițiilor legale constă în necesitatea gestionării durabile a pădurilor și dezvoltarea unei silviculturi multifuncționale pe termen lung care îndeplinește nevoile societății, precum și creșterea utilizării durabile a serviciilor și produselor forestiere, iar, potrivit art. 44 alin. (7) din Constituție, dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului. Obligația instituită prin aceste dispoziții are natura unei obligații propter rem, având în vedere faptul că vegetația forestieră din păduri și din afara acestora reprezintă bunuri de interes public.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile criticate sunt constituționale. În acest sens arată că prevederile criticate, precum și celelalte acte normative în materie forestieră reglementează obligativitatea administrării și asigurării serviciilor silvice la toate pădurile, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice de interes public. Calitatea pe care o are statul, aceea de reprezentant al societății interesate în ocrotirea fondului forestier și asigurarea echilibrului ecologic, justifică o astfel de reglementare, care este adoptată tocmai în aplicarea dispozițiilor constituționale și nu instituie plata vreunei taxe sau vreunui impozit.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 8 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 85/2006 privind stabilirea modalităților de evaluare a pagubelor produse vegetației forestiere din păduri și din afara acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 926 din 15 noiembrie 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 84/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 6 aprilie 2007.

Dispozițiile criticate au următorul cuprins: "(5) Contravaloarea pagubelor constatate potrivit alin. (4) se determină în condițiile art. 3, 4 sau 5, după caz, și se suportă în cuantum de 50% de către proprietarii pădurilor private care nu asigură administrarea pădurii/serviciile silvice și în cuantum de 100% de către unitățile administrativ-teritoriale care nu asigură administrarea pădurii/serviciile silvice.“

În susținerea neconstituționalității acestor prevederi legale sunt invocate dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (2) referitor la dreptul de proprietate privată și art. 56 alin. (2) privind așezarea justă a sarcinilor fiscale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

I. Autoarele excepției de neconstituționalitate sunt nemulțumite de faptul că au fost sancționate contravențional și obligate la plata a 50% din contravaloarea pagubelor produse în pădurea a căror proprietare sunt, ca urmare a nerespectării prevederilor legale referitoare la regimul silvic, respectiv ca urmare a neîndeplinirii obligației de a asigura administrarea pădurii/serviciile silvice (paza pădurii împotriva tăierilor ilegale de arbori, a furturilor, a distrugerilor, a degradărilor, a pășunatului și a altor fapte păgubitoare pentru fondul forestier), stabilite în condițiile legii.

Astfel, acestea susțin că prevederile legale ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 85/2006, care instituie o obligație în sarcina persoanei ce are în proprietate un teren cu destinație forestieră la plata unor despăgubiri către o altă entitate (respectiv ministerul de resort, prin autoritățile subordonate sau în contul administratorului sau al prestatorului de servicii silvice) sunt neconstituționale, întrucât nu beneficiază de niciun fel de contraprestație din partea acesteia. De asemenea, arată că sancțiunea nu este justificată, deoarece nu s-a creat un prejudiciu statului, proprietarul nefiind vinovat, în mod direct, de producerea pagubei terenului forestier cu destinație silvică al cărui proprietar este chiar persoana păgubită, ceea ce contravine prevederilor constituționale referitoare la garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate, precum și celor privind așezarea justă a sarcinilor fiscale.

II. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 85/2006 a fost adoptată ca urmare a necesității îndepliniri obiectivelor Planului de acțiune forestier al Uniunii Europene (2007-2011), plan care vizează instituirea unui cadru coerent referitor la inițiativele pentru păduri la nivelul Uniunii Europene, fiind un instrument de coordonare a acțiunilor europene și a politicilor forestiere ale statelor membre ale Uniunii Europene. De asemenea, astfel cum reiese din preambulul acestei ordonanțe de urgență, s-a avut în vedere și faptul că legislația în vigoare la acea dată prevedea ca personalul care asigură paza pădurii să suporte integral sau în parte despăgubirile în cazul unor pagube produse fondului forestier, vegetației forestiere din afara fondului forestier situate pe terenurile proprietate publică și privată și economiei vânatului, nefiind reglementată o limitare a răspunderii acestui personal pentru situațiile bine justificate, valorile despăgubirilor calculate în condițiile legislației existente nefiind în concordanță cu posibilitățile financiare ale acestui personal.

III. Potrivit art. 8 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 85/2006 privind stabilirea modalităților de evaluare a pagubelor produse vegetației forestiere din păduri și din afara acestora, "contravaloarea pagubelor constatate potrivit alin. (4) se determină în condițiile art. 3, 4 sau 5, după caz, și se suportă în cuantum de 50% de către proprietarii pădurilor private care nu asigură administrarea pădurii/serviciile silvice și în cuantum de 100% de către unitățile administrativ-teritoriale care nu asigură administrarea pădurii/serviciile silvice“. Din economia dispozițiilor menționate, reiese că acestea stabilesc, pe de o parte, modul și condițiile în care se determină contravaloarea pagubelor constatate [în condițiile prevăzute la art. 8 alin. (4)], iar, pe de altă parte, subiecții care sunt ținuți să suporte contravaloarea acestor pagube, precum și cuantumurile acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (4), prevederi la care textul de lege criticat face referire, "În situația în care se constată, de către personalul silvic cu atribuții de control din cadrul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură,pagubeîn păduri sau în vegetația forestieră pentru care nu este asigurată/nu sunt asigurate administrarea/serviciile silvice în condițiile legii,sumelecare se determină cadespăgubiri se fac venit la fondul de ameliorare a fondului funciar,constituit în conformitate cu prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, șise virează ocolului silvic cu care proprietarul încheie ulterior contract de administrare/servicii silvice“.

Astfel:

a) contravaloarea pagubelor constatate se suportă în cuantum de:

- 50% de către proprietarii pădurilor private care nu asigură administrarea pădurii/serviciile silvice; și

- 100% de către unitățile administrativ-teritoriale care nu asigură administrarea pădurii/serviciile silvice;

b) textul criticat face referire la pagube în păduri sau în vegetația forestieră pentru care nu este asigurată/nu sunt asigurate administrarea/serviciile silvice, în condițiile legii.

c) sumele care se determină cadespăgubiri:

-se fac venit la fondul de ameliorare a fondului funciar,constituit în conformitate cu prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, șise virează ocolului silvic cu care proprietarul încheie ulterior contract de administrare/servicii silvice.

Așadar, există obligația proprietarilor de păduri, indiferent de forma de proprietate, de a asigura administrarea și serviciile silvice prin încheierea unui contract. Această obligație are natura unei obligații propter rem, fiind instituită în considerarea naturii bunului - pădurile, vegetația forestieră și fondul forestier, în general, constituindu-se în bunuri de interes public.

IV. Prevederile criticate în această cauză, respectiv prevederile art. 8 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 85/2006, nu trebuie analizate și interpretate în mod singular, ci în contextul întregului art. 8, precum și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 85/2006 în ansamblul său.

Astfel, art. 8 prevede următoarele: "(1) Contravaloarea pagubelor evaluate în condițiile art. 7 se încasează după cum urmează:

a) de către persoana juridică care realizează paza pădurii, dacă paza nu este asigurată printr-un ocol silvic;

b) de către ocolul silvic care asigură administrarea sau serviciile silvice, dacă acesta asigură și paza pădurii.

(2) Sumele încasate cu titlu de despăgubiri în conformitate cu prevederile alin. (1) au următoarele destinații:

a) se fac integral venit la fondul de conservare și regenerare a pădurilor, constituit în conformitate cu prevederile art. 63 din Legea nr. 26/1996 - Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 8¹din Ordonanța Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier național, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazul despăgubirilor pentru pagubele produse pădurilor proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, după caz;

b) se fac venit în cuantum de 50% la fondul de conservare și regenerare a pădurilor, constituit în conformitate cu prevederile art. 8¹din Ordonanța Guvernului nr. 96/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru pădurile proprietate privată; restul de 50% se acordă proprietarului pădurii în care s-a produs paguba, dacă acesta are asigurate serviciile silvice/administrarea pădurii în condițiile legii.

(3) Obligația distribuirii sumelor încasate ca despăgubiri în conformitate cu prevederile alin. (2) revine persoanelor prevăzute la alin. (1).

(4) În situația în care se constată, de către personalul silvic cu atribuții de control din cadrul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, pagube în păduri sau în vegetația forestieră pentru care nu este asigurată/nu sunt asigurate administrarea/serviciile silvice în condițiile legii, sumele care se determină ca despăgubiri se fac venit la fondul de ameliorare a fondului funciar, constituit în conformitate cu prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și se virează ocolului silvic cu care proprietarul încheie ulterior contract de administrare/servicii silvice.

(5) Contravaloarea pagubelor constatate potrivit alin. (4) se determină în condițiile art. 3, 4 sau 5, după caz, și se suportă în cuantum de 50% de către proprietarii pădurilor private care nu asigură administrarea pădurii/serviciile silvice și în cuantum de 100% de către unitățile administrativ-teritoriale care nu asigură administrarea pădurii/serviciile silvice.

(6) În situația prevăzută la alin. (5), proprietarul nu este exonerat de îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege referitoare la asigurarea administrării/serviciilor silvice printr-un ocol silvic.

(7) Proprietarii pădurilor nemulțumiți de cuantumul despăgubirilor acordate în condițiile prezentei ordonanțe de urgență se pot adresa instanțelor judecătorești competente, potrivit legii.“

Ordonanța Guvernului nr. 96/1998 și Legea nr. 26/1996, la care face trimitere textul mai sus menționat, au fost abrogate prin Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, prevederile respective fiind preluate de noul Cod silvic.

V. Termeni și definiții care sunt utilizate în materie forestieră:

- pagubă în vegetația forestieră din păduri sau în vegetația forestieră din afara pădurii - constă în modificarea aspectului, a integrității fizice și/sau a caracteristicilor fiziologice ale arborelui/arborilor ori ale arboretului/plantației/regenerării naturale, după caz, rezultată prin tăierea, degradarea, distrugerea, scoaterea din rădăcini a arborilor, puieților sau lăstarilor, tăierea crăcilor arborilor în picioare, urmate ori nu de însușirea acestora, în condiții ilegale [art. 1 lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 85/2006)];

- administrarea pădurilor - totalitatea activităților cu caracter tehnic, economic și juridic desfășurate de ocoalele silvice, de structurile de rang superior sau de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva în scopul asigurării gestionării durabile a pădurilor, cu respectarea regimului silvic [pct. 1 din anexa la Legea nr. 46/2008 - Codul silvic];

- regimul silvic - sistemul unitar de norme tehnice silvice, economice și juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecția și paza fondului forestier, în scopul asigurării gestionării durabile [pct. 37 din anexa la Legea nr. 46/2008 - Codul silvic];

- amenajament silvic - documentul de bază în gestionarea pădurilor, cu conținut tehnico-organizatoric și economic, fundamentat ecologic [pct. 2 din anexa la Legea nr. 46/2008 - Codul silvic];

- amenajarea pădurilor - ansamblul de preocupări și măsuri menite să asigure aducerea și păstrarea pădurilor în stare corespunzătoare din punctul de vedere al funcțiilor ecologice, economice și sociale pe care acestea le îndeplinesc [pct. 3 din anexa la Legea nr. 46/2008 - Codul silvic];

- prejudiciu adus pădurii - efectul unei acțiuni umane, prin care sunt afectate integritatea pădurii și/sau realizarea funcțiilor pe care aceasta ar trebui să le asigure. Aceste acțiuni pot afecta pădurea:

a) în mod direct, prin acțiuni desfășurate ilegal;

b) în mod indirect, prin acțiuni al căror efect asupra pădurii poate fi cuantificat în timp. Se încadrează în acest tip efectele produse asupra acestora în urma poluării, realizării de construcții, exploatării de resurse minerale, cu identificarea relației cauză-efect certificate prin studii realizate de organisme abilitate, neamenajarea zonelor de limitare a propagării incendiilor, precum și neasigurarea dotării minime pentru intervenție în caz de incendiu [pct. 28 din anexa la Legea nr. 46/2008 - Codul silvic];

- gestionarea durabilă a pădurilor - administrarea și utilizarea pădurilor astfel încât să își mențină și să își amelioreze biodiversitatea, productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea, sănătatea și în așa fel încât să asigure, în prezent și în viitor, capacitatea de a exercita funcțiile multiple ecologice, economice și sociale permanente la nivel local, regional, național și global fără a crea prejudicii altor ecosisteme [pct. 15 din anexa la Legea nr. 46/2008 - Codul silvic];

- ocol silvic: unitatea constituită în scopul administrării pădurilor și/sau asigurării serviciilor silvice, indiferent de forma de proprietate asupra fondului forestier, având suprafața minimă de constituire după cum urmează: a) în regiunea de câmpie - 3.000 ha fond forestier; b) în regiunea de deal - 5.000 ha fond forestier; c) în regiunea de munte - 7.000 ha fond forestier [pct. 19 din anexa la Legea nr. 46/2008 - Codul silvic].

VI. În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 44 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută pentru motivele arătate în continuare.

1. Sumele calculate în temeiul prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 85/2006, respectiv contravaloarea pagubelor, nu se transferă în proprietatea unei alte "entități (respectiv Ministerul Mediului și Pădurilor, prin autoritățile subordonate)“, ci se fac venit la Fondul de conservare și regenerare a pădurilor/Fondul de ameliorare a fondului funciar, după caz, cu scopul de a regenera suprafețele parcurse cu tăieri, împădurirea terenurilor goale înregistrate în amenajamentul silvic sau a celor preluate în scopul împăduririi, reinstalarea pădurii pe terenurile ocupate temporar din fondul forestier, efectuarea lucrărilor de ajutorare și de îngrijire a regenerărilor naturale și de îngrijire a culturilor tinere existente, efectuarea lucrărilor în resursele genetice forestiere înscrise în Catalogul național al materialelor forestiere de reproducere, acoperirea cheltuielilor ocazionate de refacerea pădurilor afectate de calamități, efectuarea lucrărilor de îngrijire a arboretelor tinere, degajări și curățări, cumpărarea de terenuri, în conformitate cu metodologia de stabilire a echivalenței valorice a terenurilor și de calcul al obligațiilor bănești etc.

În situația în care se constată pagube în păduri sau în vegetația forestieră pentru care nu sunt asigurate administrarea/serviciile silvice în condițiile legii, sumele care se determină ca despăgubiri se fac venit la Fondul de ameliorare a fondului funciar, constituit în temeiul art. 92 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 și care se află la dispoziția ministerului de resort, și se virează ocolului silvic cu care proprietarul încheie ulterior contract de administrare/servicii silvice, potrivit art. 8 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 85/2006, astfel cum este și în speța de față.

2. Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv civil care dă expresie aproprierii unui lucru, permițând titularului acestuia să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, însă în cadrul și cu respectarea dispozițiilor legale. Astfel, prin definiție, în ceea ce privește conținutul și întinderea atributelor, dreptul de proprietate nu este neîngrădit, ci este configurat de dispozițiile legii, care stabilesc limitele exercițiului dreptului de proprietate, ce constituie expresia îmbinării interesului individual al titularului cu interesele colective sau generale.

Exercițiul prerogativelor dreptului de proprietate nu poate fi absolutizat decât făcând abstracție de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit cărora "conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege“, precum și de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietății private, "în condițiile legii organice“.

Ca atare, potrivit acestor dispoziții, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.

Potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (7) din Constituție, "dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului“. În aplicarea acestor dispoziții, Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 27 martie 2008, prevede în cuprinsul titlurilor II și III reguli stricte cu privire la obligațiile proprietarului de fond forestier, indiferent de forma de proprietate, referitoare la obligația de respectare a regimului silvic și a regulilor privind protecția mediului, a amenajamentelor silvice, precum și alte obligații.

3. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia legiuitorul poate aprecia în funcție de nevoia reală a comunității măsurile de limitare a exercițiului dreptului de proprietate (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, paragraful 46), privarea de proprietate fiind permisă în măsura în care aceasta urmărește un scop legitim de utilitate publică (Hotărârea din 6 decembrie 2001 pronunțată în Cauza Tsironis împotriva Greciei, paragrafele 38-39).

Referitor la noțiunile de "utilitate publică“, "interes public“ și "control al folosinței bunurilor“, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei, paragrafele 38-45, că, atunci când privarea de proprietate este dispusă pe considerente de utilitate publică, verificarea respectării acestei condiții are ca obiectiv principal detectarea unui eventual "exces de putere“ sau a "manifestării arbitrarului“. Referitor la marja de apreciere a ceea ce poate fi considerat "interes public“, din jurisprudența aceleiași instanțe se desprinde ideea că aceasta trebuie să fie una flexibilă. Noțiunea de "utilitate publică“ este amplă prin natura sa, astfel încât legiuitorul dispune de o largă latitudine pentru a duce o politică economică și socială, instanța europeană respectând modalitatea în care el concepe imperativele utilității publice, însă mai puțin atunci când o prevedere se dovedește în mod evident lipsită de orice temeiuri justificatoare.

În măsura în care se are în vedere o limitare a exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, respectiv despre un "control al folosinței bunurilor“ în accepțiunea celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se recunoaște dreptul statelor de a exercita un control asupra folosinței bunurilor, în concordanță cu interesul general, și de a adopta în acest sens legile pe care le consideră necesare. Deși situațiile pe care le are în vedere acest paragraf nu sunt cele ale privărilor de proprietate propriu-zise, ci acelea referitoare la restricțiile de folosință a proprietății, așa cum rezultă din jurisprudența instanței de la Strasbourg, și în aceste situații trebuie să se țină seama de principiul dedus din primul paragraf, referitor la proporționalitatea care trebuie să existe între mijloacele folosite și scopul urmărit, scop care, de asemenea, trebuie să fie unul de "interes public“.

În conformitate cu prevederile paragrafului 2 al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statul are dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Astfel, în aceeași Cauză James și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei, instanța de la Strasbourg a statuat că nu poate fi vorba despre o încălcare a dispozițiilor Convenției dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social și dacă răspunde unei "utilități publice“, sens în care este și Decizia nr. 725 din 5 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 13 august 2012.

4. Potrivit prevederilor Legii nr. 46/2008 - Codul silvic,totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinație forestieră și neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condițiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier național [art. 1 alin. (1)], care este, după caz, proprietate publică sau privată șiconstituie bun de interes național [art. 3 alin. (1)] și sunt obligatorii administrarea, precum și asigurarea serviciilor silvice [art. 10 alin. (1)].

Având în vedere faptul că pădurea constituie un bun de interes național, legiuitorul a reglementat un cadru legislativ strict în privința conținutului dreptului de proprietate asupra acesteia, în privința atributului de folosință, acest cadru legal are în vedere administrarea pădurii și asigurării serviciilor silvice prin ocoale silvice pe bază de contract [art. 10 alin. (1) și (3) din Codul silvic] și, în mod evident, aplicarea regimului silvic cu toate obligațiile pe care acesta le presupune [art. 6 alin. (1) din Codul silvic]. Rezultă că legiuitorul a înțeles să stabilească în acest fel conținutul dreptului de proprietate asupra pădurii/fondului forestier, sub aspectul atributului de folosință, tocmai în aplicarea art. 44 alin. (1) și (7) din Constituție.

Din cele expuse mai sus rezultă că dreptul de proprietate asupra pădurii - care constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - este supus unei reglementări stricte din partea statului. O atare reglementare este justificată, fiind proporțională cu scopul legitim urmărit, și anume asigurarea gestionării durabile a pădurilor, prin care legiuitorul a dorit, pe de o parte, ca proprietarul să continue politica în materie forestieră începută înainte de punerea în posesia proprietarilor, persoane fizice și juridice, a terenurilor forestiere, în temeiul legilor funciare, respectiv executarea lucrărilor tehnice silvice conform amenajamentelor silvice și reglementărilor impuse de regimul silvic, iar, pe de altă parte, să asigure cadrul legal pentru realizarea sarcinilor referitoare la protecția mediului.

Ca atare, măsurile instituite de prevederile legale nu echivalează cu o sarcină asupra proprietății, ci sunt obligații impuse proprietarului în considerarea bunului pentru a se asigura gestionarea durabilă a pădurilor/fondului forestier.

Așadar, raportat la scopul legitim urmărit, Curtea constată că regimul special de reglementare a atributului de folosință, inclusiv sub aspectul obligației care incumbă proprietarilor de a încheia contractul de administrare/servicii silvice, este adecvată, necesară și proporțională, respectând un just echilibru între interesele generale ale societății și cele particulare ale titularilor dreptului de proprietate.

5. Sancțiunea contravențională, precum și plata contravalorii pagubelor produse fondului forestier sunt o consecință a nerespectării prevederilor legale referitoare la obligativitatea unei administrări corespunzătoare a proprietății asupra pădurii, indiferent de forma de proprietate. Astfel, titularul dreptului de proprietate asupra pădurii este cel care suportă atât riscul pieirii bunului în ipoteza/limitele prevăzute de lege, potrivit principiului res perit domino, cât și contravaloarea pagubelor constatate sau, după caz, o parte din contravaloarea acestora, tocmai datorită nerespectării de către acesta a dispozițiilor legale incidente.

Așadar, prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale referitoare la dreptul de proprietate, ci, dimpotrivă, prin adoptarea acestora, legiuitorul a stabilit anumite măsuri suplimentare pentru protejarea și conservarea pădurilor, precum și regenerarea vegetației forestiere din păduri și din afara acestora, cum sunt, în speța de față, cele referitoare la obligarea unei administrări corespunzătoare a fondului forestier, indiferent de titularii dreptului de proprietate.

Totodată, Curtea observă că, din evaluarea prevederilor legale în materie, în realitate, proprietarii au o serie de facilități, singura obligație ce le este impusă fiind aceea de a încheia un contract de administrare și de asigurare a serviciilor silvice pentru toate pădurile ce le au în proprietate. În aceste condiții, beneficiază de asigurarea integrală de la bugetul de stat a costurilor administrării, precum și a serviciilor silvice pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice, dacă suprafața proprietății forestiere este mai mică sau egală cu 30 ha, indiferent dacă aceasta este sau nu este cuprinsă într-o asociație; plata se face către ocolul silvic care asigură administrarea sau serviciile silvice, după caz, potrivit art. 97 alin. (1) lit. a), capitolul III - Modalități de sprijin pentru dezvoltarea durabilă a pădurilor, din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic.

VII. Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiile art. 56 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că acestea nu au incidență în cauză, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (4), prevederi la care textul de lege criticat face referire, "în situația în care se constată, de către personalul silvic cu atribuții de control din cadrul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, pagube în păduri sau în vegetația forestieră pentru care nu este asigurată/nu sunt asigurate administrarea/serviciile silvice în condițiile legii, sumele care se determină ca despăgubiri se fac venit la fondul de ameliorare a fondului funciar, constituit în conformitate cu prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și se virează ocolului silvic cu care proprietarul încheie ulterior contract de administrare/servicii silvice“. Fondul de ameliorare a fondului funciar se află la dispoziția ministerului de resort (Ministerul Agriculturii și Alimentației și, respectiv, Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului), potrivit art. 92 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările și completările ulterioare, iar Fondul de conservare și regenerare a pădurilor are regimul rezervelor fiscale și se află la dispoziția și în contul administratorului sau al prestatorului de servicii silvice, potrivit art. 33 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic.

Sumele care se determină ca despăgubiri nu reprezintă o sarcină fiscală, în sensul de impozite sau taxe ce se fac venit la bugetul de stat, ci sunt sume încasate cu titlu de despăgubiri și se fac venit la Fondul de ameliorare a fondului funciar.

VIII. Față de cele prezentate mai sus, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 85/2006 privind stabilirea modalităților de evaluare a pagubelor produse vegetației forestiere din păduri și din afara acestora urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.