Decizia CCR nr. 514 din 12.12.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 2781alin. 2 din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 31.135/197/2012 al Judecătoriei Brașov - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 317D/2013.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând în acest sens jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 9 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 31.135/197/2012, Judecătoria Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală.

Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată cu ocazia soluționării plângerii împotriva unei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța de judecată susține că dispozițiile art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală încalcă atât prevederile constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție, cât și prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens, arată că, prin Decizia nr. XV/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, interpretând dispozițiile art. 278 alin. 3 și ale art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală sub aspectul naturii juridice a termenelor, a stabilit că acestea sunt termene de decădere. Așa fiind, neexercitarea dreptului procesual de a formula plângere împotriva actelor procurorului în termenul stabilit de art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală duce la decăderea din acest drept, determinând nulitatea plângerii depuse cu depășirea termenului prevăzut de lege, astfel încât calea de atac declarată în aceste condiții devine tardivă. Instanța apreciază însă că această interpretare a art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală, care este obligatorie, contravine principiului liberului acces la justiție reglementat de art. 21 din Constituție, precum și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care, în asigurarea accesului la justiție, impune ca legea să fie accesibilă și previzibilă. Or, în cazul art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală, instanța consideră că nu este îndeplinită condiția previzibilității, astfel cum este analizată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în conformitate cu care, pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului [a se vedea în acest sens Cauza Olsson împotriva Suediei (nr. 1), Hotărârea din 24 martie 1988, citată în Cauza Sissanis împotriva României, Hotărârea din 25 ianuarie 2007]. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a arătat că nu se poate considera drept "lege“ decât o normă enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita. Astfel, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, acesta trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Cauza Sissanis împotriva României, Cauza Rotaru împotriva României).

Instanța de judecată arată că în privința art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală există mai multe elemente care nu sunt cunoscute petentului și care nu țin de conduita sa, situație în care aplicarea acestui text de lege poate duce în practică la lipsirea lui de posibilitatea analizării plângerii de instanța de judecată. Astfel, conform art. 277 din Codul de procedură penală, termenul de 20 de zile, în care ar trebui soluționată plângerea de către procurorul ierarhic superior și la care face trimitere art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală, curge de la primirea plângerii. Or, în cele mai multe situații, petenții formulează plângerile prin poștă, astfel că nu au cunoștință la ce dată sunt înregistrate efectiv la parchet și deci de la ce dată începe să curgă termenul de 20 de zile, existând o multitudine de factori care ar putea afecta circuitul corespondenței și intervalul de timp estimat de petent ca suficient pentru livrarea acesteia. Mai mult, există posibilitatea îndreptării greșite a plângerii, situație în care, conform art. 278¹alin. 13 din Codul de procedură penală, plângerea se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent. Termenul legal curge și în această situație de la data la care plângerea este înregistrată la procurorul ierarhic superior, termen necunoscut petentului. Chiar și în măsura în care petentul ar cunoaște data înregistrării plângerii, acesta trebuie să aștepte soluționarea acesteia de către procurorul ierarhic superior, care trebuie realizată, conform art. 277 din Codul de procedură penală, în termen de 20 de zile. Acest termen este însă pentru procurorul ierarhic superior unul de recomandare, astfel că plângerea poate să fie sau să nu fie soluționată în acest termen. În această situație, petentul își vede condiționată conduita sa de cea imprevizibilă a unei alte persoane care are posibilitatea de a soluționa plângerea în termenul legal sau nu, conduită în legătură cu care nu deține niciun fel de informații, ajungându-se ca, în situația în care acesta se bazează cu bună-credință pe faptul că procurorul ierarhic superior va soluționa plângerea în termenul legal, să fie sancționat pentru acest lucru. De asemenea, chiar și în situația în care procurorul ierarhic superior ar respecta termenul prevăzut de lege, intervalul de timp până la recepționarea soluției, care se comunică întotdeauna prin poștă, ar putea să-l determine pe acesta să creadă că a fost depășit termenul de 20 de zile, astfel că în multe situații singura posibilitate de a evita decăderea din dreptul de a formula plângere la instanța de judecată este de a adresa o astfel de plângere în 40 de zile de la data expedierii plângerii sale către procurorul ierarhic superior pentru a avea certitudinea respectării termenelor legale. Într-o asemenea situație însă, dacă procurorul ierarhic superior admite plângerea și infirmă soluția de netrimitere în judecată, în conformitate cu art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală petentul ar putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare. Instanța consideră că nu este rezonabil a cere unei persoane să se intereseze, după expedierea plângerii, cu privire la data înregistrării acesteia la procurorul ierarhic superior, pentru ca apoi să calculeze 20 de zile și, din nou, să verifice la parchet dacă procurorul ierarhic superior a soluționat plângerea și dacă a fost expediată pentru a-i fi comunicată, fiind, de altfel, îndoielnic ca toți petenții ar obține astfel de informații. Având în vedere acestea, instanța consideră că art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală, interpretat prin coroborare și cu art. 278¹alin. 1 din Codul de procedură penală, nu exprimă cu claritate condițiile în care o persoană se poate adresa instanței, în multe situații ajungându-se, inclusiv prin aplicarea interpretării oferite acestui text de lege prin Decizia nr. XV/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție mai sus amintite, la decăderea acesteia din dreptul de a formula plângere și, pe cale de consecință, la lipsirea acesteia de un real acces la justiție. Instanța mai arată că este elocvent faptul că în speță plângerea a fost formulată de o instituție publică prin consilier juridic și care, totuși, nu a putut să își adapteze conduita cerințelor legale. Această imprevizibilitate în interpretarea legii a fost, de altfel, sesizată de legiuitor, care, în proiectul noului Cod de procedură penală, a prevăzut la art. 340 că: "(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. (2) Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluționată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.“ O astfel de interpretare a dispozițiilor art. 278¹alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală este imposibilă în prezent, dată fiind decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție mai sus amintită, care ar rămâne fără efect în măsura în care s-ar accepta posibilitatea petentului de a sesiza instanța fie în termenul recomandat de art. 278¹alin. 2, fie în cel prevăzut de art. 278¹alin. 1 din Codul de procedură penală. Față de toate acestea, instanța apreciază că reglementarea actuală cuprinsă în art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală duce, în fapt, la lipsirea persoanelor de posibilitatea de a obține analizarea de către instanță a plângerilor împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată, afectând în substanță dreptul de acces la instanță, cu încălcarea prevederilor art. 21 din Constituție.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens, arată că art. 278¹alin. 1 din Codul de procedură penală recunoaște oricărei persoane vătămate prin soluția de netrimitere în judecată dispusă de procuror dreptul de a se adresa instanței, solicitând verificarea legalității și temeiniciei acestei soluții. Dreptul de a sesiza instanța este condiționat în exercitarea sa de epuizarea unei căi de atac în cadrul ierarhiei Ministerului Public, prin formularea unei plângeri la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. De asemenea, el este supus unui termen procedural de decădere, ce curge fie de la data comunicării rezoluției prim-procurorului sau, după caz, a procurorului ierarhic superior, când acesta soluționează plângerea înăuntrul termenului de 20 de zile prevăzut de art. 277 din Codul de procedură penală [art. 278¹alin. 1], fie de la expirarea acestui din urmă termen, când procurorul nu respectă termenul de soluționare a plângerii [art. 278¹alin. 2]. Dispozițiile de lege criticate dau posibilitatea persoanei vătămate să se adreseze instanței chiar dacă nu a primit o soluție din partea procurorului superior ierarhic, într-un termen ce poate fi determinat obiectiv prin raportare la momentul înregistrării plângerii adresate acestuia. Totodată, face trimitere la Decizia nr. 718/2012, prin care Curtea Constituțională a reținut că nu poate fi primită teza potrivit căreia justițiabilul nu poate cunoaște momentul din care începe să curgă termenul de decădere instituit de art. 278¹din Codul de procedură penală, întrucât tocmai în alineatul 2 a statuat univoc acest lucru. Instanța de contencios constituțional a subliniat că, prin reglementarea contestată, s-a urmărit, printre altele, să nu se tergiverseze în mod nejustificat soluționarea unei cauze penale, așa încât o eventuală nerespectare a dispozițiilor legale de către procuror să nu se transforme într-o sancțiune pentru justițiabil, care, într-o atare situație, este obligat să aștepte sine die o comunicare din partea celui obligat să rezolve plângerea sa.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, deoarece aduc atingere prevederilor art. 21 din Constituție și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, prin Decizia nr. XV/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, interpretând dispozițiile art. 278 alin. 3 și ale art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală sub aspectul naturii juridice a termenelor, a stabilit că acestea sunt termene de decădere. Așa fiind, neexercitarea dreptului procesual de a formula plângere împotriva actelor procurorului în termenul stabilit de art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală duce la decăderea din acest drept, determinând nulitatea plângerii depuse cu depășirea termenului prevăzut de lege, astfel încât calea de atac declarată în aceste condiții devine tardivă. Avocatul Poporului consideră că discuțiile determinate de sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării termenelor în mare măsură au fost generate și de reglementarea existentă, care nu cuprinde elemente clare de referință pentru calcularea acestora. Astfel, prevederile de lege criticate nu îndeplinesc criteriile de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate, pentru ca o persoană să își poată conforma conduita, astfel încât să evite consecințele nerespectării lor, criterii ce constituie tot atâtea garanții ale dreptului oricărui cetățean la un proces echitabil. Arată că, prin hotărârea pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, în 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că însemnătatea noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil, în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea decurge dintr-o anumită acțiune. Consideră că termenul prevăzut de textul de lege criticat este imprevizibil, întrucât depinde de factori externi, independenți de voința petentului, care nu i se pot imputa. De regulă, persoana care a transmis prin poștă plângerea împotriva soluției procurorului, după primirea comunicării, nu are posibilitatea să cunoască data la care a fost înregistrată la parchet pentru a calcula momentul de la care începe să curgă termenul în care trebuie să se adreseze instanței de judecată. Acesta este și motivul pentru care, în cazul nerezolvării plângerii în cele 20 de zile și, implicit, al necomunicărn soluției, pierde termenul de introducere a plângerii la instanță. În acest context, în cazul valorificării unui drept procesual într-o anumită perioadă de timp, curgerea termenului este pusă, de regulă, în legătură cu luarea la cunoștință sau cu data comunicării într-o anumită formă a actului care urmează a fi contestat [de exemplu, termenul de apel curge de la pronunțare sau de la comunicare, după caz]. În cazul în care procurorul ierarhic competent nu a soluționat plângerea transmisă prin poștă în termenul stabilit de lege, este încălcat dreptul persoanei de a avea acces liber la justiție, prin faptul că, necunoscând data de la care începe să curgă termenul pentru a formula plângere la instanța de judecată, pierde dreptul de a se adresa acesteia.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală, modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, având următorul cuprins: "În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori procurorul ierarhic superior nu a soluționat plângerea în termenul prevăzut în art. 277, termenul prevăzut în alin. 1 curge de la data expirării termenului inițial de 20 de zile.“

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție și a prevederilor art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului instanței de contencios constituțional, prin raportare la prevederile art. 21 din Constituție și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 901 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 29 octombrie 2008, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278¹alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, reținând că acestea conțin norme de procedură judiciară, pe care legiuitorul este liber să le adopte potrivit competenței sale stabilite prin art. 126 alin. (2) din Constituție. Dispozițiile art. 278¹alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, care reglementează tocmai posibilitatea formulării plângerii la instanța de judecată împotriva actelor de netrimitere în judecată date de procuror, asigură exercitarea dreptului de acces la justiție în concordanță cu dispozițiile art. 21 din Legea fundamentală, respectiv cu cele ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea a statuat că nu poate fi primită susținerea potrivit căreia, prin stabilirea termenelor în care se soluționează plângerile împotriva rezoluțiilor și ordonanțelor de netrimitere în judecată, se încalcă dreptul la un proces echitabil, dat fiind că autoritățile judiciare la care se referă dispozițiile de lege criticate sunt obligate, în limitele acestor termene, să respecte toate normele și principiile procesuale care asigură dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea a reținut că dispozițiile de lege criticate reprezintă o concretizare a normelor constituționale ce consacră liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, fiind instituite tocmai în vederea respectării exigenței termenului rezonabil, impusă de art. 21 alin. (3) din Constituție. Cu același prilej, Curtea a reținut că eventualele abuzuri ale organelor de urmărire penală sau întârzierile în soluționarea plângerilor adresate acestora, la care fac referire autorii excepției și care constituie, în realitate, cauza nemulțumirii acestora, nu pot constitui motive de neconstituționalitate a prevederilor de lege criticate și, prin urmare, nu pot fi cenzurate de instanța de contencios constituțional.

De asemenea, prin Decizia nr. 1.392 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 13 decembrie 2010, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală, statuând că faptul că prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori procurorul ierarhic superior nu a soluționat plângerea în termenul prevăzut în art. 277 nu este un neajuns al textului criticat, întrucât prin această reglementare legiuitorul a urmărit să dea eficiență dreptului de acces liber la justiție, sens în care partea, neprimind vreun răspuns în termenul prevăzut de lege, se poate adresa judecătorului cu plângere împotriva soluției de netrimitere. În plus, nu poate fi primită teza potrivit căreia justițiabilul nu poate cunoaște momentul din care începe să curgă termenul de decădere instituit de art. 278¹alin. 1 din Codul de procedură penală, întrucât tocmai în alineatul 2 a statuat univoc acest lucru. În sfârșit, prin reglementarea contestată s-a urmărit, printre altele, să nu se tergiverseze în mod nejustificat soluționarea unei cauze penale, așa încât o eventuală nerespectare a dispozițiilor legale potrivit cărora procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de 20 de zile de la primire să nu se transforme într-o sancțiune pentru justițiabil, care, într-o atare situație, este obligat să aștepte sine die o comunicare din partea celui obligat să rezolve plângerea sa.

În același sens sunt și Decizia nr. 599 din 5 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 18 iulie 2011, Decizia nr. 838 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 648 din 12 septembrie 2011, Decizia nr. 929 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 4 august 2011, Decizia nr. 1.136 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 22 noiembrie 2011, Decizia nr. 1326 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 12 decembrie 2011, Decizia nr. 571 din 29 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 25 iulie 2012, și Decizia nr. 718 din 5 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 14 august 2012.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.