Decizia CCR nr. 1.053 din 11.12.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 53 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 53 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, excepție invocată de Vasile Andronic în Dosarul nr. 32.127/4/2011 ai Judecătoriei Sectorului 4 București și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.2880/2012.

La apelul nominal lipsesc părțile, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 9 iulie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 32.127/4/2011, Judecătoria Sectorului 4 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 53 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, excepție invocată de Vasile Andronic într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de retrocedare în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că textul de lege criticat instituie o discriminare în cadrul aceleiași categorii de persoane, respectiv aceea a cetățenilor ale căror proprietăți au fost preluate în mod abuziv de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada regimului comunist. Astfel, arată că, în cazul imobilelor care fac obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unitatea deținătoare a imobilului a cărui restituire se cere este obligată să se pronunțe în termen de 60 de zile asupra cererii de restituire în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, iar decizia respectivă poate fi atacată în justiție în termen de 30 de zile de la comunicare. Pe de altă parte, potrivit Legii fondului funciar, textul de lege criticat prevede o soluție legislativă similară, respectiv posibilitatea de a ataca în justiție hotărârea comisiei județene, în termen de 30 de zile de la comunicare, fără ca legea să prevadă însă și un termen în decursul căruia comisia județeană să fie obligată să se pronunțe, astfel încât, în lipsa unei hotărâri a comisiei județene, persoana îndreptățită nu se poate adresa justiției, o astfel de acțiune fiind respinsă ca prematur introdusă.

Judecătoria Sectorului 4 București apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituționale. În acest sens, arată că acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe criterii arbitrare, fiind în acord și cu prevederile constituționale privind accesul liber la justiție, dat fiind faptul că prevederile legale criticate reglementează o cale de atac în justiție.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 53 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998.

Textul de lege criticat are următorul cuprins: "(2) Împotriva hotărârii comisiei județene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare.“

În opinia autorului excepției, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 11 - Dreptul internațional și dreptul intern,art. 16 alin. (1) și (2) referitoare la egalitatea în fața legii și la preeminența legii, art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului și în art. 21 alin. (1) privind accesul liber la justiție.

De asemenea, sunt invocate prevederile art. 19 pct. 3 referitor la limitarea exercițiului libertății de exprimare cuprins în Pactul internațional privind drepturile civile și politice, art. 14 - Interzicerea discriminării cuprins în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 - Interzicerea generală a discriminării cuprins în Protocolul nr. 12 adițional la aceeași convenție, art. 2 pct. 1 referitor la interzicerea discriminării și art. 7 privind egalitatea în fața legii cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 20 - Egalitatea în fața legii și art. 21 - Nediscriminarea cuprinse în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

Autorul excepției susține, în esență, că, în lipsa unui termen legal în decursul căruia comisia județeană să fie obligată să se pronunțe asupra cererilor sau contestațiilor formulate de către persoanele care au cerut reconstituirea ori constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului, aceasta amână în mod nejustificat soluționarea, astfel încât, în lipsa unei hotărâri a comisiei județene, persoana îndreptățită nu se poate adresa justiției, o astfel de acțiune fiind respinsă ca prematur introdusă. Analizând aceste susțineri, Curtea constată că autorul excepției tinde să solicite Curții Constituționale completarea textului de lege criticat, solicitare care nu poate fi reținută, fiind contrară dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională se pronunță "numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. Acceptarea unei asemenea critici ar echivala cu transformarea instanței de contencios constituțional într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni art. 61 din Constituție, potrivit căruia "Parlamentul este [_] unica autoritate legiuitoare a țării“.