Decizia CCR nr. 452 din 16.06.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Nelu Iordache în Dosarul nr. 16.876/3/2013 al Tribunalului București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.300 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 17 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 16.876/3/2013, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Nelu Iordache într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul săvârșirii de infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, de utilizare cu reacredință a creditelor societății, de delapidare, de fals în înscrisuri sub semnătură privată, de spălare de bani și de înșelăciune.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că obligația prevăzută de art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală este neconstituțională și constituie o pedeapsă anticipată aplicată unui inculpat înainte de stabilirea vinovăției sale într-un proces penal. Se susține că, pentru a elimina inegalitatea care se creează prin acest text de lege criticat, trebuie făcută deosebire între persoanele care sunt cercetate sau trimise în judecată și care dețin diferite funcții în domeniul public și cele care desfășoară activități în domeniul privat. În acest sens, se observă că, în situația primelor, există o suspendare a tuturor atributelor ținând de exercitarea dreptului la muncă, pe când în cazul celor din urmă, acestea, odată cu interdicția de a desfășura o profesie, automat pierd și celelalte drepturi prevăzute prin contractul de muncă sau din domeniul protecției sociale. Se susține că, prin aplicarea textului criticat, se procedează practic la pedepsirea unei persoane înainte ca aceasta să fie declarată vinovată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar, în cazul în care persoana care execută această măsură este declarată nevinovată, nu se mai poate proceda la acoperirea prejudiciilor produse de impunerea acestei obligații. Se observă că, în cazul arestării preventive sau al arestului la domiciliu, din pedeapsa definitiv aplicată va fi dedusă durata măsurii preventive privative de libertate executate, în timp ce obligația criticată, respectiv aceea de a nu desfășura un anumit tip de activitate, se va adăuga la pedeapsa pronunțată de instanță în situația condamnării.

6. Se arată că, pentru aceste motive, prevederile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală încalcă principiul egalității în drepturi, precum și prezumția de nevinovăție și dreptul la un proces echitabil al persoanei căreia îi este aplicată interdicția reglementată.

7. Tribunalul București - Secția I penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că, prin chiar natura lor, măsurile preventive impun o limitare sau o restrângere a anumitor drepturi sau libertăți recunoscute subiecților de drept. Se susține că, prioritar, această restrângere vizează libertatea de mișcare a persoanelor aflate sub imperiul vreuneia dintre măsurile preventive, iar gradul de intensitate a acestei restrângeri diferențiază între ele categoriile de măsuri preventive. Se arată că, pe lângă restrângerea libertății de mișcare, se restrâng și alte drepturi care sunt legate de libertatea persoanei, drepturi a căror exercitare implică o astfel de libertate. Se observă că pentru corecta realizare a scopului măsurilor preventive, astfel cum rezultă din art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a mai prevăzut o serie de obligații care trebuie impuse în situația arestului la domiciliu sau a controlului judiciar. Se arată că obligația reglementată la art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală este una facultativă, rămânând ca oportunitatea aplicării ei să fie analizată de către instanța de judecată, în funcție de circumstanțele existente în cauză. Se susține că, prin urmare, este vorba de o particularizare a măsurii preventive în funcție de împrejurările concrete ale cauzei, în scopul unei bune desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată sau al prevenirii săvârșirii unor noi infracțiuni. Se conchide că, în aceste condiții, impunerea obligației prevăzute de art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală reprezintă o măsură necesară într-o societate democratică și este proporțională cu scopul urmărit.

8. De altfel, instanța arată că ar fi greu de stabilit încălcarea, prin textul analizat, a prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) teza întâi, art. 23 alin. (11) și alin. (12), putându-se pune, cel mult, problema unei potențiale încălcări a dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Legea fundamentală, dar că nici în acest sens nu se poate vorbi de o încălcare a dreptului la muncă și la protecția socială a muncii, ci de o măsură necesară pentru buna desfășurare a procesului penal și proporțională cu scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea sa, așa cum s-a arătat.

9. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

10. Guvernul arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se observă că, din coroborarea dispozițiilor art. 202 alin. (1) și art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, rezultă că obligația de a nu exercita profesia, meseria sau de a nu desfășura activitatea în exercitarea căreia s-a săvârșit fapta este o obligație care poate fi dispusă pe durata măsurii preventive a controlului judiciar, atunci când instanța de judecată opinează că se impune acest lucru în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată sau al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. Se susține că dispozițiile legale criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii sau discriminări, fiind deci conforme cu prevederile art. 16 din Constituție.

11. Se arată că dispozițiile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală nu îngrădesc în niciun fel dreptul participanților la procesul penal de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Pentru aceste motive, se susține că reglementările cuprinse în dispozițiile legale criticate sunt conform cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 din Convenție.

12. Se arată că textul criticat nu încalcă nici prezumția de nevinovăție, întrucât nu permite stabilirea vinovăției unei persoane acuzate de comiterea unei infracțiuni anterior pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare.

13. Întrucât dispozițiile legale criticate nu instituie o pedeapsă, se arată că prevederile art. 23 alin. (12) din Constituție nu sunt incidente în cauză.

14. Se observă că dreptul la muncă, prevăzut de art. 41 din Constituție, nu este un drept absolut, iar obligația instituită prin dispozițiile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală are ca scop asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului sau a inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată sau apărarea drepturilor cetățenilor, prin prevenirea săvârșirii unei noi infracțiuni.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

- Art. 215 alin. (2) lit. e): "Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligații: [..........]

e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta;“.

18. Se susține că textele criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) teza întâi cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) și (12) privind prezumția de nevinovăție și legalitatea pedepsei, art. 41 alin. (1) referitor la muncă și protecția socială a muncii, precum și prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților privind dreptul la un proces echitabil.

19. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, referitor la măsura controlului judiciar, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, a reținut că este o măsură preventivă neprivativă de libertate, care însă pune în discuție sfera libertății persoanei. Măsura controlului judiciar, ca măsură preventivă neprivativă de libertate, poate fi luată de către procuror, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată față de inculpat, dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune și dacă măsura este necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.

20. Conform art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală, controlul judiciar presupune respectarea de către inculpat a următoarelor obligații: a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței; și c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat. La acestea, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, pot fi adăugate, de către organul judiciar care a dispus măsura controlului judiciar, una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a) să nu depășească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviințarea prealabilă a acestuia;

b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;

c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;

d) să nu revină în locuința familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alți participanți la comiterea infracțiunii, de martori ori experți sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar și să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale; e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta; f) să comunice periodic informații relevante despre mijloacele sale de existență; g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării; h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice; i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar; j) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte arme; și k) să nu emită cecuri.

21. Analizând, din punct de vedere constituțional, natura măsurilor preventive, Curtea a constatat că acestea constituie ingerințe în dreptul fundamental al libertății individuale, prevăzut de art. 23 din Constituție și că măsura controlului judiciar reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta și alte drepturi și libertăți fundamentale, respectiv libera circulație [art. 215 alin. (2) lit. a), b) din Codul de procedură penală], viața intimă, familială și privată [art. 215 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. c), d), f), g) din Codul de procedură penală], libertatea întrunirilor [art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală], munca și protecția socială a muncii [art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală] și libertatea economică [art. 215 alin. (2) lit. k) din Codul de procedură penală], reglementate la art. 25,art. 26,art. 39,art. 41, și, respectiv, art. 45 din Constituție.

22. În continuare, Curtea a reținut însă că drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică.

23. În acest sens, Curtea reține că limitarea dreptului la muncă operată prin dispozițiile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, reprezintă o ingerință care vizează un drept fundamental, respectiv dreptul la muncă, este reglementată prin lege, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, precum și împiedicarea săvârșirii de noi infracțiuni prin practicarea profesiei, a meseriei sau prin desfășurarea activității în exercitarea căreia a fost săvârșită fapta, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale și al judecății, se impune, fiind adecvată și necesară îndeplinirii scopului urmărit. De asemenea, ingerința analizată este proporțională cu cauza care a determinat-o, asigurând un just echilibru între interesul public și cel individual. Pentru aceste motive, nu poate fi reținută încălcarea prin textul criticat a dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Constituție.

24. Curtea constată că prevederile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală nu contravin dispozițiilor art. 21 alin. (3) teza întâi din Constituție și prevederilor art. 6 din Convenție referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât, acestea au fost reglementate tocmai în scopul bunei desfășurări a procesului penal.

25. De asemenea, nu poate fi reținută încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție cu privire la prezumția de nevinovăție, deoarece, pe tot parcursul procesului penal, inclusiv pe durata controlului judiciar, inculpatul beneficiază de această prezumție.

26. Totodată, prevederile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situația juridică arătată prin ipoteza acestei norme, motiv pentru care nu poate fi reținută încălcarea prin textul criticat a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.

27. În ceea ce privește pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor art. 23 alin. (12) din Constituție referitoare la legalitatea pedepsei, Curtea reține că acestea nu sunt incidente în cauză, întrucât textul criticat reglementează măsura controlului judiciar, iar interdicția reglementată la art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală nu constituie o pedeapsă penală în sensul prevederilor art. 53 și următoarele din Codul penal.

28. Având în vedere argumentele reținute la paragraful 23, Curtea constată că dispozițiile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile art. 53 din Constituție.