Decizia CCR nr. 345 din 17.06.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Sindicatul Finanțelor "Samfisc“ Satu Mare, în reprezentarea membrului de sindicat Maria Daniela Roșca, în Dosarul nr. 4.928/83/2013 al Tribunalului Satu Mare - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 270D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune să se facă apelul și în dosarele nr. 271D/2014-278D/2014, având ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate ridicată de Sindicatul Finanțelor Publice "Samfisc“ din Satu Mare, în reprezentarea membrilor de sindicat Ioan Marius Petrean, Traian Paul Săliștean, Monica Pop, Mara Marilena Băbuț, Carol Vaida și Cristina Mariana Tincu, respectiv de Gheorghe Sas și Adrian Mocan Firu în dosarele nr. 4.929/83/2013, 4.935/83/2013, 4.943/83/2013, 4.917/83/2013, 4.924/83/2013, 4.941/83/2013, 4.931/83/2013 și 4.932/83/2013 ale Tribunalului Satu Mare - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

4. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere obiectul identic al excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 270D/2014-278D/2014, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor.

6. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor.

7. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 271D/2014-278D/2014 la Dosarul nr. 270D/2014, care este primul înregistrat.

8. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens, amintește că, prin Decizia nr. 260 din 6 mai 2014, Curtea Constituțională a analizat o critică de neconstituționalitate identică, respingând-o ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

9. Prin încheierile din 26 martie 2014, pronunțate în dosarele nr. 4.928/83/2013, 4.929/83/2013, 4.931/83/2013, 4.935/83/2013 și 4.943/83/2013, și încheierile din 19 martie 2014, pronunțate în dosarele nr. 4.917/83/2013,4.924/83/2013, 4.932/83/2013 și 4.941/83/2013, Tribunalul Satu Mare - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

10. Excepția a fost ridicată de Sindicatul Finanțelor Publice "Samfisc“ din Satu Mare, în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat Maria Daniela Roșca, Ioan Marius Petrean, Traian Paul Săliștean, Monica Pop, Mara Marilena Băbuț, Carol Vaida și Cristina Mariana Tincu, precum și de Gheorghe Sas și Adrian Mocan Firu, cu prilejul soluționării unor acțiuni în contencios administrativ privind funcționari publici.

11. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile de lege criticate sunt contrare art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât disting între cetățeni în funcție de sectorul de activitate în care sunt angajați. Astfel, dacă pentru cetățenii angajați în sistem privat se recunosc beneficiile prevederilor art. 68-73 din Codul muncii, aceste beneficii sunt excluse pentru cetățenii angajați în instituții și autorități publice. De asemenea, această din urmă categorie de cetățeni este lipsită de măsurile de protecție socială vizând atenuarea consecințelor concedierii, care constau în acordarea sprijinului pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați și compensații bănești. În acest mod sunt încălcate prevederile art. 41 alin. (2) și art. 53 din Constituție.

12. Tribunalul Satu Mare - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale.

13. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

14. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2j, ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții potrivit cărora "(5) Prevederile art. 68-73 nu se aplică salariaților din instituțiile publice și autoritățile publice.“

18. Autorii excepției consideră că textul de lege criticat contravine următoarelor dispoziții constituționale: art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 41 alin. (2) privind dreptul salariaților la măsuri de protecție socială și art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți.

19. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat, în jurisprudența sa, cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

20. Sesizată pe calea controlului de constituționalitate a priori asupra unor dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, precum și a legii în ansamblul său, Curtea Constituțională a analizat conformitatea prevederilor legale criticate cu exigențele principiului egalității în drepturi a cetățenilor, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție. Prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, Curtea a reținut că soluția legislativă criticată "creează, într-adevăr, un tratament juridic diferit pentru salariații din instituțiile publice și autoritățile publice în raport cu ceilalți salariați, în sensul în care acestora nu le sunt aplicabile dispozițiile codului referitoare la concedierea colectivă și garanțiile care însoțesc o asemenea măsură.“ Analizând, însă, dacă cele două categorii de salariați se află în situații identice ori comparabile prin prisma normei legale avute în vedere, Curtea a constatat că angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație cu cei din sfera privată pentru a se pretinde egalitatea în drepturi între aceștia. S-a arătat, în acest sens, făcându-se referire și la jurisprudența anterioară a Curții în materie (Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011), că elementul ce diferențiază în mod obiectiv cele două categorii de salariați constă în sursa de alimentare a cheltuielilor de personal, care, în cazul angajaților publici, se identifică cu bugetul național, astfel că este nevoie de o atentă administrare a acestora pentru a nu crea dezechilibre la nivelul bugetului public național. Cele reținute mai sus nu au semnificația faptului că nu se vor putea lua măsuri de concediere colectivă la nivelul instituțiilor și autorităților publice și nici că eventualele măsuri de concediere colectivă pot fi dispuse de către angajatorul public numai în virtutea propriei voințe și a propriului act de decizie. Din contră, măsurile de concediere colectivă în privința personalului din instituțiile și autoritățile publice al cărui raport de muncă izvorăște în temeiul unui contract individual de muncă se vor putea face doar în baza unor reglementări primare speciale, care vor cuprinde măsuri de acompaniere corespunzătoare, de natură să nu discrimineze această categorie de salariați față de salariații din mediul privat.

21. Curtea constată că cele reținute prin decizia amintită, cu privire la pretinsa nerespectare a principiului egalității în drepturi și a principiului nediscriminării, își păstrează valabilitatea și în această cauză.

22. În plus, în legătură cu justificarea tratamentului diferit de care cele două categorii de angajați beneficiază, este de menționat că, în cazul angajatului din sectorul public, angajatorul este o instituție sau o autoritate publică, deci nu o întreprindere sau unitate economică. O astfel de instituție sau autoritate publică este organizată și funcționează în baza unui act normativ, iar schema numărului necesar de posturi pentru buna sa funcționare este prevăzută printr-un ordin al ministrului de resort sau într-un act normativ cu forță juridică superioară. Măsurile de concediere colectivă sunt dispuse prin acte juridice de aceeași natură, fiind o consecință a reorganizării administrative conform unui plan de guvernare ce urmărește anumite obiective. Așa fiind, decizia de concediere nu ține de aprecierea directă și personală a angajatorului, așa cum se întâmplă în mediul de afaceri privat, ci aparține legiuitorului/executivului, în calitatea sa de exponent al puterii legislative sau executive, după caz.

23. Referitor la critica vizând restrângerea neconstituțională a exercițiului dreptului salariaților la măsuri de protecție socială, Curtea reține că art. 41 alin. (2) din Constituție precizează că acest drept privește "securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională“, fără a face referire expresă la dreptul de informare și consultare prealabilă concedierii colective. Este adevărat că enumerarea măsurilor de protecție socială nu este exhaustivă, legiuitorul constituant utilizând expresia "precum și alte situații specifice, stabilite prin lege“, ceea ce înseamnă că revine competenței exclusive a legiuitorului stabilirea lor, precum și a condițiilor în care se acordă aceste măsuri de protecție, în funcție de împrejurările concrete și obiectivele vizate, putând institui, așa cum s-a arătat mai sus, tratamente juridice diferite pentru persoane aflate în situații obiectiv diferite. Sub acest aspect, Curtea remarcă voința clară a legiuitorului de a nu exclude total salariații din sectorul bugetar de la aplicarea prevederilor dreptului comun în materie - dreptul muncii. Astfel, art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 prevede că doar dispozițiile art. 68-73 nu se aplică salariaților din instituțiile publice și autoritățile publice, rezultând, per a contrario, că celelalte norme juridice ale legii îi vizează și pe aceștia. Pe de altă parte, în situația unor categorii speciale de salariați ai instituțiilor sau autorităților publice - cum ar fi funcționarii publici, al căror statut este reglementat de Legea nr. 188/1999 - legiuitorul a prevăzut, prin lege specială, statutul acestora, incluzând, deci, drepturi și obligații relative la desfășurarea raporturilor de serviciu specifice.

24. În privința invocării art. 1 alin. (5), a art. 20 și a art. 53 din Constituție, Curtea constată că aceste norme nu au incidență în planul prezentei excepții de neconstituționalitate, deoarece în cauză nu se poate reține încălcarea vreunei dispoziții infraconstituționale, a exercițiului vreunui drept sau al unei libertăți fundamentale și nici a vreunei reglementări internaționale privind drepturile fundamentale ale omului mai favorabile.

25. De altfel, Curtea observă că Legea nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii - actul normativ prin care a fost introdusă reglementarea criticată - face referire, în expunerea de motive ce o însoțește, la Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Seria L nr. 225 din 12 august 1998, care reglementează măsuri de protecție sporită a lucrătorilor în cazul concedierilor colective. Art. 1 alin. (2) lit. b) din aceasta precizează: "Prezenta directivă nu se aplică în cazul: (_) (b) lucrătorilor din administrația publică sau din instituțiile de drept public (sau, în statele membre în care acest concept nu este cunoscut, de organisme echivalente).“ Prin urmare, Curtea constată că textul legal criticat transpune în planul legislației interne o normă de drept unional, ca efect al obligației generale a statelor membre de armonizare a cadrului normativ național cu cel al Uniunii Europene. Desigur, această prevedere nu exclude adoptarea de către legiuitorul național a unor măsuri speciale care să vizeze în mod distinct categoria salariaților din sectorul public, aspect la care s-a făcut anterior referire.