Decizia CCR nr. 521 din 9.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. II din Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Cristina Codreanu în Dosarul nr. 1.775/30/2012 al Curții de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului nr. 94D/2014 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public pentru a pune concluzii asupra excepției de neconstituționalitate. Acesta susține respingerea, ca neîntemeiată, a excepției, pentru aceleași considerente reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, care, pentru identitate de rațiune, își mențin valabilitatea și în această cauză.

CURTEA

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 28 ianuarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 1.775/30/2012, Curtea de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Cristina Codreanu într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului promovat împotriva sentinței civile de respingere a acțiunii în anulare a unor acte administrative prin care angajatorul refuza angajaților - funcționari publici - acordarea unor drepturi referitoare la ajutorul de Crăciun pentru anul 2011 și a cadourilor pentru copiii minori ai acestora.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile legale examinate încalcă art. 41 alin. (5) din Constituție, care garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă, precum și caracterul obligatoriu al convențiilor colective, deoarece, prin reglementarea imperativă a legii, s-a suprimat în mod abuziv dreptul sindicatelor de a negocia convențiile colective care îi privesc pe membrii acestora, fiind puse în situația de a li se fi ignorat orice manifestare a voinței lor. Se mai precizează că durata contractului și modalitatea sa de prelungire sunt elemente esențiale care definesc un contract, în speță contractul colectiv de muncă.

6. Curtea de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 383 din 23 martie 2011.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale, astfel cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011. Acestea conțin o normă tranzitorie care nu impietează cu nimic asupra dreptului părților de a negocia prevederile contractului colectiv de muncă valabile până la data de 31 decembrie 2011 și de la acest moment înainte. Totodată, art. 41 alin. (5) din Constituție garantează caracterul obligatoriu al acelor convenții colective încheiate, în primul rând, cu respectarea legii, iar norma fundamentală nu exclude posibilitatea legiuitorului de a interveni, din rațiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziții din contractele colective de muncă.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului și dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. II din Legea nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, cu următorul conținut:

"Art. II. - (1) Contractele colective de muncă și actele adiționale încheiate în intervalul de la data intrării în vigoare a prezentei legi și până la 31 decembrie 2011 nu pot prevedea o durată de valabilitate care să depășească 31 decembrie 2011. După această dată, contractele colective de muncă și actele adiționale se vor încheia pe durate stabilite prin legea specială.

(2) Contractele colective de muncă în aplicare la data intrării în vigoare a prezentei legi își produc efectele până la data expirării termenului pentru care au fost încheiate. "

Potrivit art. IV din același act normativ, "Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I."

12. Normele constituționale apreciate ca fiind încălcate sunt cele ale art. 41 alin. (5), potrivit cărora "Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective de muncă sunt garantate."

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate au format obiect al controlului de constituționalitate a priori, exercitat asupra unor texte din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, precum și a legii în ansamblul său (lege devenită, după promulgare și publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, Legea nr. 40/2011) și concretizat prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011. Prin această decizie, Curtea a constatat că art. II din legea examinată nu contravine prevederilor Legii fundamentale, arătând că acesta conține o reglementare tranzitorie, de natură să evite, în contextul schimbărilor legislative ce au loc în materia dreptului muncii, perpetuarea ulterior datei de 31 decembrie 2011 a unor prevederi ale contractelor colective de muncă ce nu mai sunt conforme legislației în vigoare la acea dată. Din conținutul normativ al aceluiași text de lege se reține că legiuitorul ordinar sau delegat va adopta o lege specială care va reglementa durata pe care vor putea fi încheiate aceste contracte colective de muncă după 31 decembrie 2011. Curtea a mai reținut și faptul că încheierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii, iar dispozițiile art. 41 alin. (5) din Constituție, privind caracterul obligatoriu al convențiilor colective, nu exclud posibilitatea legiuitorului de a interveni, din rațiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziții din contractele colective de muncă, reglementând soluții care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat (în acest sens, pot fi amintite Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din

26 august 2004, Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, sau Decizia nr. 1. 414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009).

14. Curtea constată, în lipsa unui element de noutate, de natură să determine schimbarea jurisprudenței sale, că cele reținute prin decizia mai sus indicată își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

15. În plus, Curtea observă, în considerarea celor reținute prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, că, ulterior adoptării Legii nr. 40/2011, legiuitorul a adoptat Legea dialogului social nr. 62/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 10 mai 2011 și ulterior republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, care, la art. 141, prevede următoarele:

"(1) Contractul colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care nu poate fi mai mică de 12 luni și mai mare de 24 luni.

(2) Părțile pot hotărî prelungirea aplicării contractului colectiv de muncă, în condițiile stabilite de prezenta lege, o singură dată, cu cel mult 12 luni.

(3) În cazul în care într-o unitate nu există un contract colectiv de muncă, părțile pot conveni negocierea acestuia în orice moment."

16. Având în vedere și faptul că dispozițiile precitate stabilesc, așa cum prevede art. II alin. (1) teza finală din Legea nr. 40/2011, perioadele determinate pentru care se încheie, după data de 31 decembrie 2011, contractele colective de muncă și actele adiționale, Curtea constată că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 41 alin. (5) din Constituție, care garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă, precum și caracterul obligatoriu al convențiilor colective.